Cea mai mare manifestare de dragoste din toate timpurile

 

„Regina Ana și cu mine ne-am întors din Țară adânc mișcați de primirea care ne-a fost făcută pretutindeni, atât nouă cât și fiicei noastre, Elena, și Nepotului nostru, Nicolae. (...)

M-a bucurat în mod deosebit că regăsirea noastră a coincis cu Paștele, sărbătoarea cea mai plină și mai dătătoare de speranțe. Fie ca Învierea Domnului să însemne și reînvierea și renașterea României. Sunt sigur și știu că România va reînvia și va renaște. (...)

Dimensiunea cea mai importantă a acestor zile petrecute în Țară rămâne, însă, reîntâlnirea mea cu poporul meu după aproape 45 de ani de pribegie. Dragostea, căldura și speranța cu care ne-a primit, venind să ne întâmpine în număr atât de mare, m-au emoționat și înduioșat în modul cel mai profund.

Am regăsit în el poporul în care am crezut și pe care l-am iubit întotdeauna. Am fost alături de el în toți acești ani de despărțire dureroasă. Dragostea, afecțiunea, credința și perseverența de care a dat dovadă sunt calități care vor fi încă necesare în propășirea spre o autentică democrație și prosperitate și ca să readucem România pe făgașul ei adevărat.

Acestui popor îi reînnoiesc jurământul pe care l-am luat în fața lui Dumnezeu și a lui, de a-i servi cauza, binele și destinul atât cât voi trăi.

Așa cum am spus-o și la plecare, mesajul meu rămâne «La revedere și pe cât de curând!».

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Mulțumesc tuturor din adâncul sufletului.

Hristos a Înviat!

Versoix, 29 aprilie 1992

Mihai R.”

 

Probabil cea mai emoționantă secvență captată de camerele de luat în vederi în România de după 1989 a fost momentul în care, de la balconul hotelului Continental din București, la 26 aprilie 1992, Majestatea Sa Regele Mihai I al României s-a adresat mulțimii venite să-l întâmpine cu „Hristos a Înviat!”. Un milion de piepturi i-au răspuns atunci, de trei ori, „Adevărat a Înviat!”. A fost un mesaj de speranță, un mesaj de încredere. Nimeni nu ar fi crezut, atunci, că bezna în care România era afundată de 45 de ani nu își trăia ultimele clipe. 

Și totuși...

 

Încercările de a reveni acasă

 

În primăvara anului 1990, ÎPSS Nicolae, Mitropolitul Banatului, îi adresa majestății Sale Regelui invitația de a veni la Timișoara cu ocazia Sfintelor Paști. Pe 3 aprilie 1990, Regele anunță public că intenționează să-și petreacă sărbătorile la Timișoara. Opt zile mai târziu, Guvernul Petre Roman anunță că Regele trebuie să își amâne vizita, pentru a nu provoca tulburări în societatea românească în perspectiva alegerilor care urmau peste o lună.

Au trecut alegerile, cu rezultatele bine-cunoscute. La 25 decembrie 1990, Familia Regală aterizează cu un avion pe Aeroportul Otopeni. Regele primește o viză temporară, pentru 24 de ore, și pornește spre Curtea de Argeș. Pe autostrada București-Pitești, însă, autoritățile au organizat o ambuscadă. Regele este dus înapoi la aeroport și expulzat din țară. 

Toate încercările ulterioare ale Regelui de a reveni în țară s-au blocat de refuzul din fașă al autorităților, inclusiv cea de a participa la slujba de comemorare a Principesei Ileana a României (Maica Alexandra), în ianuarie 1991. Până la momentul 1992, când Majestății Sale i s-a permis să vină 48 de ore în România, de Sfintele Paști. De ce au fost de acord atunci cei de la putere cu această vizită? Greu de spus. Există supoziții conform cărora s-a încercat reeditarea unui moment Târgu Mureș, sau a unei mineriade. Ceva care să distrugă definitiv credibilitatea Familiei Regale. Nu s-a întâmplat însă așa. Dimpotrivă, dragostea cu care Suveranul României a fost întâmpinat în țară a convins autoritățile continuatoare ale regimului de până în 1989 că Regele trebuie să fie ținut cât mai departe de România. În 1993, în noiembrie, Ministerul Afacerilor Externe a refuzat să-i acorde viza de intrare în țară. Pe 7 octombrie 1994, un avion aterizează la Aeroportul Otopeni cu Familia Regală la bord. Avionul decolează câteva ore mai târziu, fără ca Regelui să i se permită să coboare din el. O lună mai târziu, partidul de guvernământ – PDSR – solicită chiar declararea Regelui Mihai ca persona non grata.

Abia în februarie 1997, după victoria Convenției Democrate în alegeri, PNȚCD anunță public faptul că Regele poate reveni în țară fără condiții prealabile. Iar în 1 martie, Majestatea Sa a fost, din nou, printre noi.

 

1992

 

25 aprilie 1992 - pe aeroportul Suceava- Salcea, Majestăţile Lor sunt întâmpinate de Arhiepiscopul Pimen, Principesa Elena şi tânărul Nicolae, fiul acesteia. De la aeroport, Majestăţile Lor s-au îndreptat spre Mânăstirea Putna, unde au participat la un serviciu religios oficiat lângă mormântul lui Ştefan cel Mare, unde peste 5.000 de oameni au cântat Imnul Regal. Noaptea, Regele şi Regina au asistat la Slujba Învierii.

26 aprilie 1992 - Regele şi Regina au sosit cu avionul la Bucureşti, unde au participat la a doua slujbă a Învierii, oficiată la Biserica Sfântul Gheorghe. Familia Regală a fost întâmpinată de un număr impresionant de români, care au luat, efectiv, pe sus mașina acoperită cu flori în care se aflau Majestățile Lor. Unii au zis că au fost doar câteva zeci de mii de oameni. CNN anunța, însă, peste un milion de persoane venite în întâmpinarea Regelui. Regele s-a adresat mulțimii de la balconul hotelului Continental spunând că este „atât de bucuros că această vizită aici a coincis cu sărbătorile Paştelui. Paştele, prin Învierea Mântuitorului nostru, sunt convins că va fi şi reînvierea ţării româneşti. Sunt sigur şi ştiu că România va reînvia şi va renaşte. Cu toate că am fost departe de voi mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima!”.

27 aprilie 1992 - Regele a fost oaspetele Mânăstirii Curtea de Argeş, unde a participat la o slujbă de pomenire a Regilor Carol I şi Ferdinand I, înmormântaţi aici. Și la Curtea de Argeș Familia Regală a fost întâmpinată de peste 30.000 de oameni. În după-amiaza aceleiaşi zile, respectându-și cuvântul dat, Regele a părăsit România cu un avion plecat de pe aeroportul Otopeni. „La revedere și, cu voia Domnului, pe cât de curând!”.

 

După 25 de ani

 

Mulți sunt cei care spun că Regele nu ar fi trebuit să plece atunci, în 1992. Dar ei nu înțeleg faptul că, din păcate, Regele nu avea nici cum să rămână.

Puterea neo-comunistă i-a refuzat, ulterior accesul în țară. Forțele democratice, victorioase în 1996, probabil în lipsa lui Corneliu Coposu – trecut în eternitate la 11 noiembrie 1995 – au fost incapabile să repună România pe drumul ei firesc. Au reușit, doar, să-i permită Regelui reluarea legăturii cu Țara.

Ce avem acum, după 25 de ani?

Avem, în primul rând, o republică ilegitimă.

Avem tristețea a încă 25 de ani pierduți, după cei 45 de până în 1992.

Avem dezamăgirea față de cei de la care ne așteptam să schimbe ceva, și nu au făcut-o.

Avem durerea că micul principe Nicolae, care plângea în 1992, la plecarea din România, nu a reușit să rămână la înălțimea misiunii pe care i-a pregătit-o bunicul său.

Avem frustrarea că unii dintre noi, monarhiștii de la început, au schimbat barca în momentul în care și-au dat seama că simplul fapt că au fost monarhiști la începutul anilor '90 nu le permite să se transforme într-o camarilă regală (camarilă = Grup de favoriți ai unui suveran care influențează politica statului în interes personal, conform DEX).

Avem îngrijorarea legată de starea de sănătate și de vârsta înaintată a Majestății Sale Regelui.

Dar, în același timp, avem o Familie Regală extrem de prezentă în viața de zi cu zi a României, o Familie Regală care a reușit să refacă legăturile Casei Regale cu instituțiile Statului Român.

Avem o percepție publică pozitivă a Familiei Regale în creștere. O creștere poate lentă, dar sigură și constantă. 

Avem o Casă Regală care, chiar dacă nu este încă recunoscută ca atare, funcționează ca o Instituție a Statului Român.

Avem o Principesă Moștenitoare care, prin activitățile sale de zi cu zi, se dovedește a fi un urmaș demn pentru Tronul României. O Principesă în fața staturii căreia (și nu este vorba de înălțime aici) oricare dintre președinții României pare, cumva, mic.

Îl avem, în continuare, pe Rege. Un Rege care ne privește, ne urmărește, și își respectă  jurământul pe care l-a luat în fața lui Dumnezeu și a poporului român, servindu-ne cauza, binele și destinul atât timp cât va trăi.

Și, poate cel mai important lucru, avem Speranță.

 

Epilog

 

Un milion de oameni au fost în stradă, în urmă cu 25 de ani, pentru a-l întâmpina pe Rege. Mulți alții au fost acolo cu sufletul. Nimeni, niciodată în istoria României nu a reușit să scoată atâția oameni în stradă. Nici un miting forțat din timpul comunismului, de 1 mai sau de 23 august. Nici o mișcare de protest împotriva vreunei puteri – indiferent că vorbim de Piața Universității din 1990, de protestele împotriva lui Traian Băsescu din 2012, sau de mai recentele proteste #rezist. 

Acel 1992 va rămâne în istorie ca anul în care nu o manifestare contra, ci una de dragoste a reușit să scoată în stradă cel mai mare număr de români din toate timpurile. Este, într-un fel, o luptă inegală. Poți contracara ura, dar nu ai cum să te lupți împotriva dragostei cuiva. Iar acea imensă manifestare de dragoste ne arată și astăzi, după 25 de ani, că România încă își caută drumul spre reînviere și renaștere.

Flavius BONCEA