Coaliția de guvernare a reușit să treacă Codul Penal miercuri prin Camera Deputaților cu 167 de voturi pentru, 97 împotrivă și 19 abțineri. Proiectul a trecut la limită, dat fiind faptul că numărul minim necesar era de 165 de voturi. Anterior, în cursul zilei de marți modificările aduse Codului Penal au fost votate de plenul Senatului, cu 74 de voturi pentru, nouă abțineri și 28 de voturi împotrivă.

Legea de modificare a Codului Penal urmează să meargă spre promulgare la președintele Klaus Iohannis, iar până la intrarea ei în vigoare va mai dura ceva timp, dat fiind faptul că, mai mult ca sigur, președintele va încerca să o reîntoarcă în Parlament, plus vor exista și diverse contestări ale ei la Curtea Constituțională. De altfel, imediat după votul din Camera Deputaților, președintele a și declarat că „Ceea ce se întâmplă în aceste zile se numește dictatura majorității și este profund dăunătoare democrației” și că „Despre conținutul Codului penal modificat voi avea o prezentare mai lungă atunci când voi contesta la CCR acest act normativ”.

Cele mai importante modificări

Probabil cea mai importantă modificare este cea a articolului 297 din Codul Penal cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu. Astfel, infracţiunea nu se pedepseşte dacă prejudiciul este până în salariul minim brut pe economie – 1.900 de lei. În plus, se consideră abuz în serviciu dacă scopul este de a obţine

foloase materiale necuvenite pentru sine, soţ sau rude până la gradul II. De asemenea, articolul 298 privind neglijenţa în serviciu a fost abrogat, iar definiția grupului infracţional organizat a fost modificată în sensul că nu constituie grup infracţional organizat grupul format ocazional şi fără a avea o continuitate.

„Fapta funcţionarului public, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, reglementate expres prin legi, ordonanţe de guvern sau ordonanţe de urgenţă, care refuză să îndeplinească un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea atribuţiilor astfel reglementate, a unor dispoziţii exprese dintr-o lege, Ordonanţă de urgenţă sau Ordonanţă de guvern, în scopul de a obţine pentru sine, soţ, rudă sau afini până la gradul II inclusiv, un folos material necuvenit şi prin acesta cauzează o pagubă certă şi efectivă mai mare decât echivalentul unui salariu minim brut pe economie sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime nepatrimoniale ale unei persoane fizice sau juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 5 ani sau cu amendă”, este articolul modificat. Forma actuală a abuzului în serviciu nu prevede un prag până la care fapta nu se pedepseşte penal: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”.

O altă modificare vizează introducerea de alineate noi la articolul 308 din Codul penal, prin care, dacă se achită prejudiciul, se reduc la jumătate pedepsele pentru infracţiuni de corupţie: „(3) Dacă infracţiunile prevăzute la art. 295 şi 297- 300 au produs un prejudiciu material, iar făptuitorul acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, limitele prevăzute la alin. (2) se reduc la jumătate. (4) Dispoziţiile alin. (3) se aplică tuturor persoanelor care au comis împreună una dintre faptele prevăzute de alin. (1), indiferent dacă plata a fost efectuată doar de unul sau o parte dintre aceştia”.

Au fost modificate şi termenele de prescripţie, prevăzute la articolul 154, astfel: „(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani; b) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani; c) 6 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda”.

De asemenea, s-a modificat şi articolul 112 indice 1 privind confiscarea extinsă: „Sunt supuse confiscării şi alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112, când faţă de o persoană se dispune condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material şi pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, instanţa îşi formează convingerea, în baza elementelor de fapt şi a probelor administrate, că bunurile respective provin din activităţi infracţionale. Convingerea instanţei se poate baza inclusiv pe disproporţia dintre veniturile licite şi averea persoanei”. A fost abrogat și alin. (2) din Articolul 175 care se referă la funcţionarul public: „De asemenea, este considerat funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”, se arată în alineatul abrogat din forma actuală a Codului penal.

Astfel, un funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, scrie în alin (1) al articolului 175 din Codul penal care a rămas în vigoare în forma iniţială.

Un amendament cu consecințe majore asupra vieții politice este cel adus articolului 277, unde după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alin. (31), cu următorul cuprins: „(31) Fapta funcționarului public care înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare definitive se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca și cum acesta ar fi fost condamnată se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Dacă declarația se face în numele unei autorități publice pedeapsa se mărește cu o treime”. De asemenea, la articolul 277 privind compromiterea intereselor justiţiei, la alineatul 1 se arată că „divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

Reacţiile instituţiilor de forţă

Peste 4.700 de dosare vor fi închise în cazul în care vor intra în vigoare modificările Codurilor penale, a declarat procurorul şef al DIICOT, Daniel Horodniceanu. În același timp, DNA a anunțat că procurorii vor fi obligaţi să închidă numeroase dosare ca urmare a intervenirii prescripţiei. Declarația lui Horodniceanu, la fel ca și comunicatul DNA, vorba președintelui Iohannis, nasc mai mult întrebări decât clarificări.

Evaluarea DNA asupra impactului modificării spune doar chestiuni generale, fără a da cifre; singurele motive pentru care aceste cifre nu se dau pot fi sau faptul că impactul este, de fapt, nesemnificativ, sau faptul că impactul ar fi semnificativ din cauza incompetenței sau intereselor procurorilor care au ținut ani de zile dosare la sertar. Sau, pur și simplu, se dorește păstrarea articolului privind abuzul în serviciu, articol generator de abuzuri, presiuni și chiar șantaj. O situație de-a dreptul hilară este și cea în care DNA recunoaște că în nici unul (!!!) din cele 215 cazuri de abuz în serviciu trimise în judecată în cursul anului 2017 nu a fost identificat vreun autor care „să fi urmărit obţinerea unui folos personal” – adică, în țara aceasta, DNA reușește să îi prindă doar pe cei care fură pentru alții.

Să înţelegem cum stau lucrurile cu abuzul în serviciu

Dincolo de toate discuțiile și de toate discursurile care nu vizează esența modificărilor ci sunt, și dintr-o parte, și din alta, purtate în termeni 100% propagandistici, este necesar să se facă unele precizări vizavi de cel mai contestat articol al Codului Penal, cel privind abuzul în serviciu. În statele vestice, incriminarea „abuzului de putere” a avut la bază nevoia de a proteja cetățenii împotriva oficialilor statului care își folosesc abuziv puterea pe care o au pentru ca oficialii să producă pentru sine un folos necuvenit. De cealaltă parte, în țările comuniste care au la bază concepția de drept sovietică, „abuzul în serviciu” era infracțiunea prin care partidul îi controla pe toți funcționarii publici – și cum în socialism toată lumea lucra pentru stat, orice persoană putea fi acuzată de abuz în serviciu. Mai mult, spre deosebire de concepția vestică a „abuzului de putere”, care pune accent pe obținerea de beneficii/foloase necuvenite, incriminarea din dreptul sovietic pune accent pe producerea de „pagubă” statului, indiferent dacă funcționarul a urmărit sau nu producerea acesteia. Ulterior, în urma căderii comunismului, unele state fost comuniste (nu și România, însă) au redefinit infracțiunea de abuz în serviciu, deoarece prin modul de interpretare și aplicare aceasta a devenit imprevizibilă, fapt subliniat atât de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și de Comisia de la Veneția.

Definirea abuzului a făcut și obiectul diverselor recomandări și analize la nivelul Comisiei de la Veneția, în vederea menținerii unui echilibru între puteri, specific statelor democratice. Astfel, în concluziile raportului dedicat relației dintre responsabilitatea ministerială politică și penală, Comisia a menționat că: „dispozițiile penale naționale de largă aplicare și vagi cu privire la abuzul de funcție și abuzul de putere constituie o categorie foarte problematică. Chiar dacă astfel de dispoziții generale pot părea necesare, ele nu sunt mai puțin problematice, prin raportare la dispozițiile art. 7 ale Convenției Europene și la celelalte exigențe fundamentale ale Statului de drept. În plus, ele sunt în special propice unei instrumentări politice”. În consecință, Comisia de la Veneția stabilește că „dispozițiile referitoare la abuzul de funcție și abuzul de putere și dispozițiile generale similare trebuie interpretate de o manieră restrânsă și puse în practică după un prag înalt. Se impune să se fixeze criterii suplimentare, de exemplu (…) în chestiunile referitoare la interese economice să se realizeze legătura cu un câștig personal. (...) Pedepsele prevăzute pentru aceste dispoziții generale trebuie să fie moderate și inferioare pedepselor pentru infracțiuni precise, cum ar fi cele de corupție”. Reglementarea abuzului în serviciu trebuie să aibă în vedere și obligația asumată de România prin ratificarea Convenției de la New York privind combaterea corupției, care prevede că: „Fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent public de a abuza de funcţiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obţine un folos necuvenit”.

În Europa, astăzi, există trei tipuri de reglementare a abuzului (în serviciu/de putere). Primul tip de reglementare, specific unor state din fostul bloc sovietic (care nu și-au revizuit încă legislația penală), are la bază ideea prejudiciului creat prin încălcarea atribuțiilor de către funcționarul public (exemple: Serbia, Albania, Lituania, Armenia). Al doilea tip de reglementare este legat de intenția funcționarului de a crea un folos pentru sine ori de a provoca daune/vătămări unei terțe persoane (exemple: Italia, Austria, Portugalia, Croația, Bulgaria). Al treilea tip este legat de reglementarea mai multor infracțiuni în loc de una singură, prevăzându-se distinct diferite conduite infracționale, incriminările fiind sectoriale – achiziții publice, fonduri europene, concurență, bursă etc. –, norma de incriminare fiind particularizată obiectului juridic specific (exemple: Franța, Belgia, Germania, Olanda, Spania).

Consideraţii finale

Dincolo de propaganda la fel de nocivă venită din toate părțile, rămân câteva lucruri clare. Primul ar fi că, probabil, dacă Liviu Dragnea nu ar fi avut problemele de natură penală pe care le are, nu am fi asistat la aceste modificări. Al doilea ar fi că modificarea articolului privind abuzul în serviciu poate nu este cea mai fericită cu putință. Pe de altă parte, modificările sunt în acord cu deciziile Curții Constituționale, cu recomandările Comisiei de la Veneția și cu prevederile europene în domeniu.

Un lucru care nu se spune este că majoritatea modificărilor nu aparțin coaliției de guvernare. Astfel, din cele 83 de amendamente propuse, 30 aparțin reprezentanților magistraților (CSM – 17, UNJR – 5, Forumul Judecătorilor – 4, Parchetul general – 4), două aparțin Consiliului Legislativ, iar șase aparțin ministerului. Din cele 45 de amendamente ale partidelor politice, doar 34 aparțin coaliției de guvernare, și dintre acestea doar 20 au fost adoptate fără modificări.

Cel mai important lucru, însă, este că în forma modificată Codul Penal – chiar departe încă de a fi perfect – nu va mai permite atâtea abuzuri din partea instituțiilor de forță. Pentru infracțiunile de corupție există suficiente articole în baza cărora se pot da condamnări – dare/luare de mită, trafic de influență, însușire de foloase necuvenite ș.a.m.d. –, însă acuzațiile în aceste cazuri trebuie dovedite, nemaifiind suficientă doar părerea unui procuror cum că o anumită finanțare ar fi fost sau nu oportună. De asemenea, este îmbucurător faptul că va fi necesară dovedirea existenței unui prejudiciu SAU a unei vătămări a intereselor unei terțe persoane. Cât privește reducerea termenelor de prescripție, acest lucru va împiedica păstrarea unor dosare la sertar în scop de șantaj; DNA, de exemplu, se plânge că reducerea termenului de prescripție de la opt la cinci ani în cazul abuzului în serviciu va duce la prescrierea a numeroase dosare, fără să spună însă că de la întocmirea oricărui act de cercetare penală curge un nou termen de prescripție, fapt care duce la concluzia că DNA ține la sertar dosare mult mai vechi, din cine știe ce motive.

Flavius BONCEA