„Încerc să ajut la a lăsa ceva în urmă, pentru generațiile viitoare”

Cristina Modreanu (n. 1974) este critic de teatru, curator și expert în artele spectacolului.
Doctor în teatru al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică, ea este autoarea a cinci cărți despre teatrul românesc și a numeroase articole în reviste de cultură din România și din străinătate. Este redactor-șef al revistei de artele spectacolului Scena.ro, pe care a co-fondat-o în 2008, și lector universitar la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii din cadrul Universității București.
A fost curatorul celor mai importante festivaluri de teatru din România: Festivalul European al Artelor Spectacolului, Timișoara (2011-2013), Festivalul Național de Teatru (2008-2010), Festivalul Național al Dramaturgiei Românești (2006-2008) și selecționer al FestCo - Festivalul Comediei Românești (2005-2006).
În 2014 Cristina Modreanu a câștigat prestigiosul Premiu Ibsen Scholarship oferit de Guvernul norvegian, cu proiectul „Surorile Heddei. Susținerea femeilor artist din România și Estul Europei”, proiect ce-și propune să folosească personajele ibseniene pentru a aduce în prim plan perspectiva contemporană feminină și pentru a susține artistele din teatrul românesc.
Ca expert în artele spectacolului a făcut parte din echipa care a formulat strategia culturală a orașului Timișoara pentru 2014-2024.

„Teatrul ca rezistență” face parte din programul cultural Timișoara 2021. Proiectul are la bază cercetări ale arhivelor teatrelor timișorene și a fost lansat în toamna acestui an, cu scopul de a reaminti și sublinia una dintre cele mai relevante misiuni ale teatrului într-o societate, aceea de a încuraja gândirea critică, indiferent de regimul politic și social.
Ideea îi aparține Cristinei Modreanu, coordonatoarea proiectului și a luat naștere din dorința de a deschide accesul publicului larg la arhivele teatrelor.
Cel de-al treilea eveniment, „Kit de supraviețuire în comunism”, care este în curs de desfășurare, invită la o incursiune în timp, înainte de ‘89, printr-o expoziție performativă în tramvai. „Oamenii au această curiozitate față de trecut, dar e foarte important cum le vorbim despre acest trecut”, spune Cristina. Astfel, au fost readuse în prim-plan obiecte uitate și au fost păstrate accentele comice din atmosfera acelei epoci, care, de fapt, „numai comică nu era”, pentru a ilustra cât mai fidel o perioadă importantă din istoria Timișoarei și pentru a contura legăturile teatrului cu societatea, cu regimul și cu primele frânturi ale schimbării ce avea să urmeze evenimentelor din ‘89.
Totodată, discuțiile cu oamenii de teatru ai vremii respective încearcă să răspundă unor întrebări, precum „a fost sau n-a fost rezistență prin teatru?”, deschizând noi perspective asupra trecutului.
Informațiile, documentele și obiectele adunate vor contribui la realizarea unui film documentar și a unei expoziții multimedia, în 2021.

- De unde vine ideea proiectului și a evenimentelor?

- Ideea vine dintr-o „aproape obsesie” a mea. În calitate de critic de teatru am observat că în teatre nu sunt întotdeauna păstrate arhivele, sau dacă sunt păstrate, ele nu sunt folosite în niciun fel. Le găsești de multe ori în dulapuri, care sunt închise cu lacăte și doar dacă ceri în mod special ceva ți se dă, dacă ai o cercetare anume. Dar publicul obișnuit nu are niciun fel de legătură cu ele niciodată, nu află nimic despre acel trecut pe care teatrele îl gestionează, mai bine sau mai puțin bine. Și atunci am avut această dorință.

Am și predat la un moment dat și studenților mei le era foarte greu să înțeleagă de ce anumite spectacole erau considerate legendare, de ce anumite personalități erau nemaipomenite, pentru că nu știau nimic despre ei în afara unor nume și a unor date. În cel mai bun caz mai găseam fotografii din câte un spectacol, dar și asta foarte rar.

Am început în 2014 cu un proiect numit Comedia Remix, la Teatrul de Comedie din București, împreună cu artistul vizual Maria Drăghici, constând în cercetare de arhivă. Am deschis arhiva teatrului și împreună cu secretarele literare am digitalizat toate documentele pe care le-am găsit. Teatrul de Comedie a avut o perioadă foarte bună în anii 60, așa că ne-am focusat pe acea perioadă, în care erau cele mai multe spectacole considerate extraordinare. La finalul acestei cercetări am făcut o expoziție multimedia care implica și publicul și un film documentar care se cheamă Comedia Remix. Am găsit și imagini din unele spectacole în arhiva TVR, pe care le-am combinat cu arhiva teatrului și cu interviuri cu oameni care mai trăiau, din acea perioadă, Stela Popescu, David Esrig, Radu Beligan și mulți alții. Asta a fost prima încercare și de acolo vine ideea de a continua acest tip de cercetare.

Iar Timișoara a venit firesc ca un următor pas, pentru că este unul dintre cele mai interesante locuri din țară din punct de vedere teatral, fiindcă în aceeași clădire au funcționat timp de decenii Teatrul Maghiar, Teatrul German, Teatrul Național și Opera, exprimând multiculturalitatea orașului. Lucru pe care nu îl mai întâlnim nicăieri altundeva. Mi s-a părut că sub această umbrelă, Timișoara Capitală Europeană a Culturii, acest tip de cercetare o să fie relevant, pentru că nu este doar despre teatru, ci și despre cum interacționa el cu societatea și cu comunitatea orașului.

Aș putea spune despre aceste proiecte de cercetare că sunt „debușeurile” mele profesionale. Încerc să ajut la a lăsa ceva în urmă, pentru generațiile viitoare.

- Referitor la obiectele din ultima expoziție, „Kit de supraviețuire în comunism” - ce reprezintă ele și ce transmit publicului?

- Această expoziție, „Kit de supraviețuire în comunism”, este al treilea eveniment. Ne-am decis să ne concentrăm atenția pe obiecte, pentru că din toate interviurile cu oameni de teatru, dar și cu oameni obișnuiți, spectatori de teatru, am descoperit că existau câteva constante. Existau câteva lucruri fără de care nu puteai trăi, care erau absolut necesare, atât actorilor cât și altor oameni, în comunism. A fost greu, am avut o listă mai lungă, dar am ales în cele din urmă doar zece obiecte. Le-am împărțit în „arme de rezistență fizică” și „arme de rezistență culturală”, pentru că pe de-o parte sunt lucruri fără de care nu puteai trăi fizic, cum ar fi mâncare, căldură, dar la fel de importante pentru oameni, și asta e interesant - pentru că acum nu mai e așa, erau și cele din a doua categorie.

De exemplu magnetofonul cu care ascultați muzică. Dacă îl aveai era extraordinar, dacă nu-l aveai, îl împrumutai, pentru că îți dădea acces la o altă lume. Sau mașina de scris, care îți dădea acces la propria ta imaginație, dar, în același timp era și periculos să deții una. Erai urmărit, fiecare mașină de scris era înseriată și nu puteai scrie ceva care era împotriva regimului pentru că puteai fi foarte ușor arestat.

Pufoaica era, de exemplu, omniprezentă în timpul comunismului. La un moment dat, Ceaușescu a dat un decret conform căruia era interzis ca temperatura, în locuințe sau instituții, să depășească 16 grade. Ceea ce e foarte puțin, motiv pentru care era foarte frig și la teatru. Am aflat din arhive că uneori temperatura cobora și la 9 grade. Era îngrozitor, iar în memoriile semnate de directori este scris că se îmbolnăveau actorii, că își pierdeau vocea cântăreții de la operă. Erau condiții obiective care generau o situație foarte precară. Era foarte greu, nu numai să trăiești, dar mai ales să faci o activitate creativă.

În jurul acestor obiecte am făcut o poveste, iar în tramvai va avea loc un spectacol conceput de Ovidiu Mihăiță de la Teatrul Auăleu, în care joacă Christine Cizmaș, Ionuț-Marian Pârvulescu, Ioan Codrea și Armand Iftode. Ei interacționează cu publicul, prezintă și obiectele într-un fel comic, încercând să redea puțin din atmosfera epocii, care numai comică nu era. Dar această atitudine era o „armă” a românilor.

- De ce în tramvai? Cum ați ales spațiul în care să se desfășoare?

- Am încercat să găsim mai multe modalități neconvenționale de a face aceste spectacole. Primul a avut loc în barul Teatrului Maghiar și German, al doilea a fost pe colțul clădirii operei de pe Alba Iulia, un spectacol cu marionete, centrat pe arhiva Teatrului Merlin, iar pentru acesta am căutat un spațiu care să se fi schimbat cât mai puțin, să fie cât mai „comunist”.

Am găsit o sală, la Casa Tineretului, dar se suprapunea cu un alt eveniment, un târg de Crăciun care avea loc în hol și nu puteai trece printr-un târg contemporan, capitalist, să intri într-o sală de spectacol din comunism. Așa că până la urmă am căutat altceva și ne-a plăcut ideea asta cu tramvaiul, pentru că e un tramvai vechi, făcut înainte de ‘89 și atipic, în care oamenii stau la măsuțe, deci nu e un tramvai obișnuit. L-am pregătit cu pancarte, cu obiectele respective. E transformat într-un spațiu de joc și merge pe un traseu care pornește din Piața Libertății și trece prin punctele-cheie din oraș, acolo unde a început Revoluția.

- Cum a reacționat publicul din Timișoara la invitație?

- Chiar în ziua în care am anunțat evenimentul s-au ocupat toate locurile pentru primele două seri și acum înțeleg că sunt rezervate aproape toate locurile și pentru următoarele seri. Deci există o mare curiozitate. Eu am considerat întotdeauna că oamenii de fapt au această curiozitate față de trecut, dar e foarte important cum le vorbim despre acest trecut. Trebuie să le vorbim pe limba lor, pentru că dacă le vorbim de la catederă și le oferim informații aride, precum date sau ani, nu sunt interesați și mi se pare firesc să fie așa.

Vrem ca expoziția finală, din 2021, să fie una multimedia, care să folosească noile tehnologii, de care oamenii sunt foarte atașați. Sperăm să rămână o expoziție permanentă, poate chiar în Muzeul Revoluției, dar asta rămâne de văzut.

- Ce ne poți spune despre evenimentul de duminică (n.red. 15 decembrie)?

- Tema de discuție a fost „Rezistența prin teatru - a fost sau n-a fost?”, parafrazând titlul filmului lui Corneliu Porumboiu despre Revoluție, pentru că după anii ‘90 la noi s-a discutat foarte mult că românii au făcut rezistență prin cultură. În special s-a argumentat că prin literatură, deși nu s-a găsit foarte multă așa-zisa literatură de sertar. În orice caz e adevărat că românii, pentru că nu aveau alte metode de petrecere a timpului liber, consumau mai multă cultură decât consumă astăzi. Noi am încercat să aflăm răspunsul la întrebarea dacă prin teatru s-a făcut sau nu rezistență și sub ce forme, pentru că formele au fost foarte diverse. De la a spune ceva interzis într-un spectacol, până la a pleca cu un spectacol în afara țării și a-l face diferit de cum era la sediu, sau la a strecura niște replici cu încărcătură politică ocazional. Au fost diverse forme, mai mult sau mai puțin consistente de rezistență și încercăm să aflăm mai multe de la cei care făceau atunci teatru. Atât eu, cât și Ovidiu Mihăiță, co-curatorul acestor evenimente, eram prea mici ca să știm din propria expriență cum funcționa această rezistență, dacă ea exista.

Am proiectat fragmente din trei interviuri, realizate până acum, iar cei din sală au fost invitați să își spună părerea pe această temă. Am aflat lucruri noi, extrem de interesante, de la cei prezenți, informații pe care le vom include în următoarele fanzine și în filmul documentar.

- Spune-ne câte ceva despre documentarul pe care urmează să-l realizați.

- Momentan suntem în căutarea unui producător. Noi suntem implicați în aceste cercetări și e nevoie de cineva din afară, care să vadă lucrurile mai limpede. Vrem să fie un documentar care să includă cât mai mult din cercetarea pe care noi am făcut-o, din documentele pe care le-am găsit. Am lucrat și lucrăm în continuare cu arhivele teatrelor din Timișoara - Teatrul Național, Teatrul German, Teatrul Maghiar, Teatrul Merlin, trupa studențească Thespis, care a fost foarte importantă și acolo erau foarte multe spectacole subversive, mai ales în colaborare cu trupa Phoenix, cu care ei au lucrat.

Am mai cercetat arhiva Direcției de cultură Timiș dinainte de ‘89 și arhiva CNSAS, în care am găsit dosare de urmărire pentru anumiți oameni din teatru, din Timișoara, dar și dosare de instituții. Am aflat cu această ocazie că fiecare instituție teatrală avea un dosar la securitate, în care erau consemnați acei oameni care făceau probleme din punct de vedere al regimului comunist. În film vom folosi o parte din documentele găsite în aceste arhive, o parte din interviurile pe care le-am făcut, imagini de arhivă, în special fotografice, pentru că sunt foarte puține imagini filmate. Din nefericire, din provincie sunt mai puține decât de la teatrele din București. Ideea generală e să rămână ceva pentru generațiile următoare, ceva care să poată fi văzut, pentru că povestit nu este întotdeauna la fel de interesant. Realizarea unor legături între informații și imagini ajută la crearea unei perspective mai complete asupra trecutului.

- Cum se va numi filmul?

- Probabil Teatrul ca rezistență. Nu știu încă, e un titlu de lucru, dar așa se numește proiectul și ilustrează esența sa.

- La evenimentul de duminică a avut loc și lansarea noului număr al fanzinului Teatrul ca rezistență. Care este povestea lui și ce pot afla cititorii din paginile sale?

- Una dintre metodele de a împărtăși cu publicul ceea ce găsim noi în arhive este fanzinul Teatrul ca rezistență. Are deja trei ediții, iar grafica e realizată de Lucian Popovici, care desenează pentru fiecare număr mai multe ilustrații care să aibă legătură cu conținutul. Noi am început să lucrăm la proiect în vara lui 2018, primul număr a apărut în noiembrie 2018, iar al doilea în iunie 2019, acum l-am lansat pe cel de al treilea. Am promis că facem două pe an.

Fanzinul Teatrul ca Rezistență cuprinde fragmente din interviurile pe care le realizăm, documente de epocă, amintiri ale unor oameni care au trăit atunci. Încercăm să scoatem cât mai mult din aceste arhive, care sunt un pic aride din cauza numărului mare de documente, dar pe care trebuie să le citești și să citești și printre rânduri ca să extragi esența. Sunt lucruri mai consistente, nu de mare întindere, dar care arată ca într-un ziar și stârnesc astfel curiozitatea și interesul cititorilor de toate vârstele.

Ioana NICOLESCU

Foto: Andreea Eva Herczegh