În penultima zi a anului trecut explodează bomba: printr-un comunicat de presă, Direcția Națională Anticorupție - Secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție a dispus trimiterea în judecată a nouă inculpați în legătură cu vânzarea „frauduloasă” a unui număr de 207 imobile, majoritatea situate în centrul vechi al municipiului Timișoara. Inculpați: Nicușor Miuț, Gheorghe Ciuhandu, Ioan Cojocari, Nicolae Robu, Dan Diaconu, Traian Stoia, Martin Staia, Simona Vîrlea, Gabriela Iova. În rechizitoriu, procurorii spun că în perioada septembrie 1996 - ianuarie 2014, cei nouă și-ar fi încălcat atribuțiile legate de aplicarea Legii 112/1995 pentru a vinde, în mod nelegal, 207 de imobile ce aparțin fondului locativ de stat, unor persoane care nu ar fi avut nici un drept să le cumpere, cauzând un prejudiciu de 42.756.719 lei (9.514.392 euro) în dauna statului. Țipete, urlete, plânsete, „mafie imobiliară”, „cum au pus mâna țiganii pe centrul Timișoarei” și așa mai departe.

Ce a anchetat cu adevărat DNA

Subiectul nu este nou, el a apărut în public deja în urmă cu aproape trei ani. Este drept, în comunicatul de presă de la acea dată, DNA anunța că este vorba de 967 de locuințe și un prejudiciu de peste 40 de milioane de euro. Unde s-au evaporat 760 de locuințe în trei ani? Nu contează, nimeni nu se împiedică în astfel de amănunte.
La fel cum nu se împiedică nici în discuțiile care au dus la apariția acestui dosar. Spre aducere aminte, vă spunem că atunci când el a apărut în public funcția de prim-ministru al României era ocupată de Sorin Grindeanu. Și că, la scurt timp după, a apărut în spațiul public înregistrarea cu șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, care îi cerea procurorului Jean Uncheșelu să „decapeze” dosarul cu casele de la Timișoara, pentru a ajunge la premier. Între timp, Sorin Grindeanu nu mai este o țintă, dar nici dosarul nu putea să fie lăsat, pur și simplu, de izbeliște. Spectacolul a fost făcut, DNA a apărut din nou ca zâna bună care lovește în mafia imobiliară, iar mai departe oamenii nu au decât să-și dovedească nevinovăția în instanță.
O altă informație apărută „pe surse” atunci era legată de beneficiarii locuințelor. Printre ei: Tamas Schiffbeck - la data faptelor procuror șef al DNA Timișoara, care, între timp, s-a sinucis, Vasile Bâc - prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, Ilina Radu Gheorghe - prim procuror al Parchetului Militar Timișoara, Vlad Speriusi - fost procuror șef al DNA Timișoara, Gabriel Lăudăcescu - fost procuror și alții asemenea. „Sursele” erau bune, numele de mai sus apar într-un proces verbal de sesizare din oficiu al DNA din 11 noiembrie 2014. În care proces verbal, atenție!, se vorbește de 5000 de apartamente vândute și un prejudiciu de 100 de milioane de euro, apartamente care ar fi ajuns, pe lângă cei de mai sus, la „mafia retrocedărilor” reprezentată de clanurile Cîrpaci-Dulcea și Stancu.
Ei, la această dată, nici unul dintre numele de mai sus nu apare în rechizitoriu. NICI UNUL!!! Și atunci, ce s-a anchetat de fapt?

Vânzarea locuinţelor în baza legii 112/1995

În 1995, statul român a dat o lege proastă. Nu era prima de acest gen, nu a fost nici ultima. Legea 112 era menită să clarifice situația imobilelor naționalizate de regimul comunist.
În cazul unora, ea permitea retrocedarea către proprietari sau moștenitorii acestora. În cazul altora, permitea vânzarea locuințelor către chiriași. Legea a dat naștere la sute de mii de situații la nivel național în care moștenitorii de drept nu au reușit să intre în posesia caselor lor din cauză că statul le-a vândut către chiriași, sau la procese pierdute de statul român cu chiriașii deoarece imobilul a fost restituit proprietarilor de drept. Nimeni nu a anchetat, nici până în ziua de astăzi, crima prin care statul român a deposedat, timp de 50 de ani, persoane de bunul lor propriu. La fel cum nimeni nu a anchetat legislativul pentru adoptarea unei legi proaste și interpretabile. Iar administrațiile locale au fost nevoite să se descurce cum au putut mai bine.
O explicație, pe scurt, ar putea să sune așa: legea 112 spunea că locuințele pot fi vândute către chiriași. Ulterior, a apărut o hotărâre de guvern care spunea că ele nu pot fi vândute decât celor care erau chiriași înainte de apariția legii.
Din cauza acestei hotărâri de guvern, care limita nepermis prevederile legale, URBIS, ADP, OJCVL și Primăria au pierdut sute de procese, fiind obligate să vândă locuințele tuturor chiriașilor care solicitau acest lucru. Pentru a limita cheltuielile inutile cu judecățile, la nivel de comisie locală de aplicare a legii 112 s-a hotărât ca locuințele să poată fi vândute și chiriașilor de după apariția legii. Lucru care, de altfel, a fost reglementat ulterior și prin Legea 10. Procurorul de caz se preface că nu vede sentințele instanțelor și alege doar locuințele vândute având la bază decizia comisiei locale de aplicare a Legii 112, spunând și că aceasta este una „halucinantă”. Halucinant, nu?

Cazul Timișoara


Timișoara nu a făcut excepție. Și aici, în cazul a zeci de mii de imobile s-au luat decizii administrative sau judecătorești - unele de retrocedare a imobilelor, altele de vânzare către chiriași. Și vorbim de toată perioada scursă din 1995 până acum – adică timp de 25 de ani. Direcția Națională Anticorupție a anunțat inițial că 5000 de imobile au fost vândute fraudulos. După trei ani, numărul acestora a scăzut la 967. După încă trei ani, au rămas doar 207. În cazul nici unuia dintre aceste imobile nu a fost contestat, de-a lungul anilor, contractul de vânzare-cumpărare. Nici măcar un astfel de contract nu a fost desființat de vreo instanță civilă. Și atunci, de unde vine problema? Greu de spus și greu de explicat altfel decât prin faptul că se dorește spectacol.
Numărul total al locuințelor vândute în Timișoara pe baza Legii 112 este de aproximativ 15.000. Dintre acestea, doar aproximativ 1000 au fost vândute de Primăria Timișoara, iar din această mie de locuințe vândute de Primărie, cu problemele ar fi doar 63. Celelalte locuințe au fost vândute de OJCVL, Urbis, ADP. Acuza principală este că ele au fost date unor persoane care au ajuns chiriași ulterior adoptării Legii 112/1995. Dar cei care își aduc aminte de acea perioadă știu câte procese au existat la nivel național câștigate de persoane ajunse chiriași după adoptarea legii și care și-au câștigat în instanță dreptul de a cumpăra imobilele în care locuiau. Iar după 25 de ani, de zici că în toată această perioadă Timișoara a fost un sat fără câini, vine DNA și anchetează vânzarea acestor locuințe.
Primarul Nicolae Robu iese în public isteric și spune că este strigător la cer ceea ce i se întâmplă. Are dreptate. El este acuzat de abuz în serviciu pentru că a vândut două chichinețe chiriașilor care locuiau în ele. Nu unor persoane influente, ci unor amărâți. Primarul strigă că nu e normal să fie pus la grămada cu ceilalți din cauza celor două. Ei, aici greșește. Dacă e ceva ilegal în vânzarea a 207 de imobile, chiar dacă se face vinovat de vânzarea ilegală a unuia singur, Nicolae Robu este vinovat. Dar, în cazul de față, chiar nu este. Și este anormal ceea ce i se întâmplă, e adevărat. Dar la fel de anormal este și că, în loc să scoată la iveală absurdul situației, Nicolae Robu dă vina pe subordonații săi, pe greaua moștenire și așa mai departe. Asta e, problemă de caracter.
Mergem în urmă, la cazul Gheorghe Ciuhandu. Nu, să nu credeți că lui i se pune în cârcă vânzarea celorlalte 205 de apartamente. La modul real, lui Gheorghe Ciuhandu i se impută vânzarea a 61 de apartamente în cei 16 ani în care a fost primar al Timișoarei. Să ne înțelegem: nu vorbim de 61 de case, vorbim de 60 de apartamente și de o anexă cu două magazii, majoritatea departe de centrul orașului. Cele mai multe – 31 de apartamente – sunt apartamente cu o cameră, apartamente care au aproximativ 20 de metri pătrați, majoritatea la subsolul sau la demisolul unor clădiri. Mai sunt 21 de apartamente cu două camere, șase cu trei și două cu patru camere. La unele dintre ele nici măcar nu e cazul vânzării decât a unei cote-părți din apartament. Iar pe lista beneficiarilor nu veți găsi nici un fel de persoane „influente în mediul social din municipiul Timișoara”, nu veți găsi nici nume cunoscute de interlopi, de magistrați sau de reprezentanți ai clanurilor. Sunt tot niște amărâți cărora legea și situația le-a permis să-și achiziționeze o locuință din fondul locativ de stat.

Un singur exemplu


Hai să luăm la întâmplare unul dintre cazurile puse în cârca lui Gheorghe Ciuhandu.
Unul este contractul 16832 din 21 iulie 2000. Nu contează numele beneficiarilor, vă cităm doar din cererea de cumpărare a apartamentului și judecați singuri: „Eu, subsemnata (...) domiciliată în Timișoara (...) vă rog respectuos să-mi aprobați prezenta cerere în vederea cumpărării locuinței în care locuiesc împreună cu cei cinci frați ai mei toți minori. Fiind singura majoră și în același timp răspunzătoare de frații mei mai mici doresc să cumpăr locuința formată din: una cameră, o bucătărie, un șpais, o cămară pentru lemne și un WC. Banii necesari îmi sunt dați în acest scop de nașul meu care îmi este și unchi de sânge după mamă. După cele petrecute cu mama, acest unchi se simte răspunzător de faptele mamei noastre și își dorește să ne vadă cât de cât aranjați, cu siguranța unui acoperiș peste cap, să avem unde locui.
Vă rog să aprobați să plătim în două rate, din care o treime prima rată și restul sumei până în primăvara anului 2001, deoarece până atunci lucrează acest unchi în Germania și atunci va avea mai mulți bani ca acum.
Vă mulțumesc respectuos în numele meu și al celorlalți cinci frați ai mei”.
Proprietarul apartamentului este același, după 20 de ani. Mafie imobiliară? Foloase necuvenite „pentru sine sau pentru altul”? Hai să fim serioși.
OK, hai să dăm și un alt tip de exemplu. Cum ar fi cel din cazul contractului 16636 din aprilie 2000, în care chiriașul era chiriaș în jumătate dintr-un apartament, fiind proprietar pe cealaltă jumătate. Oare ce ar fi trebuit să facă Primăria? Să vândă jumătatea ei altcuiva?
Pot fi verificate, bucată cu bucată, toate cele 63 de contracte întocmite de primărie. Veți găsi și alte cazuri cutremurătoare, dar pe care niște ordinari încearcă să le prezinte ca fiind „mafie imobiliară”.

Vreţi mafie? Căutaţi adevărata mafie!


Este evident că, întregul dosar, nu are nici un fel de legătură cu mafia imobiliară din Timișoara, nici cu clădirile din centru pe care au pus mâna diverse clanuri. Acele cazuri nu le cercetează nimeni. De ce? Pentru că s-ar putea să iasă la iveală o caracatiță nu doar cu foarte multe tentacule, ci și cu mai multe capete.
Nimeni nu a anchetat, timp de 30 de ani, proveniența banilor cu care diverse clanuri au cumpărat terenuri și case în centrul orașului. Nimeni nu a anchetat cine a falsificat extrase de carte funciară în baza cărora au fost făcute retrocedări.
Nimeni nu a verificat și nici nu verifică cum de a fost posibil ca, după ce au cumpărat un apartament într-o clădire, reprezentanții clanurilor să îi terorizeze pe ceilalți proprietari, obligându-i, practic, să își vândă proprietățile. Nimeni nu și-a ridicat semne de întrebare asupra persoanelor care au vândut către clanuri. Nimeni nu a verificat judecătorii care au dat sentințe împotriva Primăriei aflate în proces cu reprezentanții clanurilor. Nimeni nu a verificat magistrați, notari, polițiști care au legături strânse cu ceea ce generic este cunoscut sub numele de „mafia imobiliară”.
Caracatițele acestea au, cu siguranță, prelungiri și printre funcționarii din administrație. Dar vreți rezolvarea problemei?
Luați casele, bucată cu bucată. Cereți extrase de carte funciară in extenso. Verificați cum au fost casele retrocedate, cum au fost vândute. Cine a judecat, cine a anchetat, cine a eliberat extrasele CF, cine a legalizat documentele, cine a verificat, cine a cumpărat și din ce bani, cine a vândut eventualele drepturi litigioase și așa mai departe. Veți avea surprize dar, contrar percepției publice, buba nu este în primărie.
Este undeva mult mai sus – într-o zonă în care, din păcate, ne tot complacem de niște ani de zile și în care, mai ales, nimeni nu are curajul să intre și să facă ordine. Și nu, nu e sarcina primăriei să facă ordine; primăria nu are nici măcar atribuții legale în acest sens.
La momentul iunie 2012, Primăria Timișoara avea, împotriva clanurilor, câteva succese pe care lumea le-a uitat destul de ușor: nouă imobile au fost demolate în urma unor sentințe definitive ale instanțelor, Timișoara fiind primul (și, de fapt, unul din cele două, parcă, orașe din țară) unde municipalitatea chiar a procedat la demolarea unor așa-zise „case țigănești”. Tot pe rolul instanțelor erau zeci de procese, unele vizând demolarea construcțiilor ilegale, altele vizând anularea unor contracte de vânzare-cumpărare asupra cărora existau suspiciuni. Și care vânzări, de altfel, nu au fost făcute de către municipalitate – de unde rezultă și faptul că povestea cu Primăria care ar fi vinovată pentru ocuparea centrului istoric de clanuri este doar un mit.
Vinovații sunt alții, în alte părți. Să mai amintim de cazul unui procuror care la un anumit moment a dat vreo șapte sau opt rezoluții de neîncepere a urmăririi penale în urma unor plângeri legate de mafia imobiliară?
Urmare a intransigenței sale, acesta a fost avansat de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș la DNA. Și, între timp, a ajuns să fie condamnat penal și exclus din magistratură - dar fără legătură cu NUP-urile de care vorbim mai sus.

O atenţionare

Ca om cu o oarecare logică, stai să te întrebi: oare în ce țară trăim? Cine poate să creadă într-un caz care acoperă mai bine de 22 de ani, trei primari diferiți, sute de funcționari publici, instituții precum Primăria, OJCVL, Urbis, ADP? Nu există nici un singur contract de vânzare anulat, nici un singur caz de însușire de foloase necuvenite, de suspiciuni de mită. Dar se construiește ceva monstruos, care arată că Timișoara a trăit în plină Camorra. Iar mizeria ce mai mare este că, din nou, în dulcele stil DNA, persoane nevinovate ajung să fie defăimate pe nedrept, ca urmare a anchetării unui așa-zis „abuz în serviciu” a cărui reglementare dă naștere, din nou la abuz. Atâta tot că, de data aceasta, și primarul Nicolae Robu o simte, pe propria piele, cum este să fii luat complet nevinovat în colimatorul instituției pentru care, nu cu mult timp în urmă, ieșea să manifesteze în stradă. „DNA, DNA, să vină să vă ia!” – mă întreb dacă îi mai vine să scandeze și acum. Cât de ironic...
Și să mai spunem un lucru, pentru că nu ar fi exclus să asistăm și la consecințe deosebit de grave în viitor ale acestei anchete. Presupunând că se va dovedi ilegalitatea vânzării celor 207 de apartamente, contractele de vânzare-cumpărare trebuie să fie anulate. Statul român redevine proprietar, urmând să restituie actualilor proprietari banii pe care aceștia i-au plătit pentru a-și cumpăra LEGAL apartamentele. După care ar trebui să le solicite chirie pentru perioada în care aceștia au ocupat apartamentele crezând că sunt proprietari de drept. Rezultatul cred că și-l poate imagina toată lumea, fără prea mare greutate. Nu știu care este situația tuturor celor 207 de apartamente. Dar un lucru este sigur: cele două pentru a căror vânzare este acuzat Nicolae Robu și cele 61 pentru a căror vânzare este acuzat Gheorghe Ciuhandu nu sunt în posesia nici unui clan, a nici unei persoane influente, a nici unui interlop. Iar dacă sunteți una dintre 'jdemiile de persoane care și-au cumpărat apartamentul pe baza Legii 112/1995, gândiți-vă că există o șansă reală ca, la cum merg lucrurile în justiția românească, să rămâneți pe străzi. Dacă nu sunteți, cu siguranță cunoașteți pe cineva în această situație.

O consideraţie de final

La momentul bilanțului DNA pe anul 2018, doamna Kovesi, într-un discurs fulminant, afirma: „în cazul imobilelor retrocedate ilegal, prețul plătit în plus de stat a fost și de zece ori mai mare decât prețul real. Vorbim aici de oportunitatea unei decizii?”.
Nu zic că nu trebuie condamnați cei care sunt dovediți că au comis ilegalități crase în domeniul retrocedărilor.
Găsiți, domnilor, cum a pus mâna un clan pe ditamai clădirea, în dauna proprietarilor de drept, găsiți-i pe cei care au luat șpagă pentru a fi posibil acest lucru, și aveți un caz.
Dar să vorbim de mărunțișuri, anchetate acum de DNA după un sfert de secol, într-un moment în care nimeni nici nu își mai aduce aminte ce s-a întâmplat atunci, când marea majoritate a arhivelor au fost trimise la topit, să stabilești zeci de suspecți și inculpați pentru fapte comise la sfârșitul anilor 90, mi se pare un non-sens.
Dacă tot se caută vrăjitoare, atunci oare de ce DNA nu verifică un abuz mult mai mare și cu implicații mult mai grave? De exemplu, să pornească verificarea de la acțiunea de bază care a permis absolut toate porcăriile care s-au făcut în țara asta în ceea ce privește casele naționalizate, și anume naționalizarea acestora.
Oriunde ai căuta, nu poți găsi o listă completă cu proprietățile confiscate în timpul regimului comunist. Poți afla că au fost naționalizate 8894 de întreprinderi industriale, proprietățile Familiei Regale, pământurile școlilor confesionale, bunurile rurale ale instituțiilor sanitare particulare, proprietățile Bisericii Greco-Catolice și așa mai departe.
Poți găsi o listă cu casele naționalizate la data de 20 aprilie 1950: 8561 de imobile, 202 imobile avariate și 206 imobile în construcții. Poți găsi că, la un așa-zis „inventar” făcut în 1970, s-a descoperit că un număr de 3285 de imobile au fost „omise” de la naționalizare. Case naționalizate au fost de ordinul zecilor, dacă nu chiar sutelor de mii. În baza unei legi criminale, care nici măcar aceea nu a fost respectată, pentru că iată ce spune raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: „Naţionalizarea imobilelor a fost îndeplinită, de altfel, cu mari abuzuri, aşa încât criteriile fixate prin lege au fost adeseori extinse (de exemplu, nerespectând exceptarea «intelectualilor profesionişti sau pensionari» care era prevăzută în textul legii). Semnificativă este indicaţia din instrucţiunile «strict confidenţiale» adresate comitetelor de partid din fiecare judeţ: «Întreaga pregătire a operaţiunilor de naţionalizare trebuie să se facă în cel mai desăvârşit secret» (subliniat în original). Aşadar, chiar aflat la putere, partidul îşi menţinea strategia conspirativă”. Să mai vorbim și de colectivizare, sau de deportări? Nu are rost.
Dată fiind amploarea fenomenului, fapta prin care au fost confiscate sute de mii de proprietăți de statul român poate fi încadrată, fără nici un fel de problemă, la categoria de crime împotriva umanității. Iar crimele împotriva umanității nu se prescriu.
Să nu uităm, totuși, că de aici a pornit totul. Iar de continuat, a continuat cu sprijinul legislativului de după 1989, care în primii ani a făcut tot posibilul pentru a împiedica retrocedarea proprietăților. Și atunci despre ce prejudiciu adus statului vorbim noi? De ce nu vorbim deloc de prejudicierea cetățenilor de către stat? De ce nu avem nici un caz în care statul să fi despăgubit o persoană pentru că i-a utilizat timp de jumătate de secol proprietate fără drept? De ce proprietățile, atunci când au fost retrocedate, erau distruse de cei 50 de ani de folosință ai statului iar proprietarii amendați pentru că nu și le reabilitează?
O asemenea anchetă aș vrea să văd, dacă tot e să luăm cazurile din urmă de la cifre de ordinul zecilor de ani. Și nu un dosar care să scoată în față o „mafie imobiliară” care viza vânzarea unor garsoniere către oameni prăpădiți. Mai există, chiar și în ziua de azi, vinovați în viață care pot fi inculpați pentru problema naționalizărilor, că doar naționalizări s-au tot făcut până în 1989.


Flavius BONCEA