S-a scris mult până acum și se va mai scrie despre cazul finanțării echipei de fotbal Politehnica Timișoara în perioada 2008-2010, perioada cea mai fructuoasă din istoria echipei din punct de vedere al rezultatelor.
Unde suntem, însă, astăzi, după mai bine de zece ani de la acel moment? În punctul în care reprezentanții Consiliului Județean Timiș și ai Primăriei Municipiului Timișoara - entitățile executive care au pus în aplicare hotărârile privind finanțarea echipei - au primit condamnări pe baza unor rechizitorii întocmite de un fost procuror DNA, între timp la rândul lui condamnat penal. Cazurile Consiliului Județean și al Primăriei nu sunt similare decât prin prisma faptului că în ambele era vorba de finanțarea echipei de fotbal și că în amândouă s-a ajuns la condamnări.

Cazul CJT

A fost nevoie să treacă un an de la condamnarea definitivă pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul privind finanțarea acordată de Consiliul Județean pentru ca bomba să explodeze și să se afle cum s-a ajuns, de fapt, la această condamnare. Dovada a fost publicată, negru pe alb, la sfârșitul săptămânii trecute în publicația online „Lumea justiției”. Și care spune așa: „Lucrurile păreau că se îndreaptă spre un deznodământ favorabil inculpaților și spre o sentință de achitare, soluția normală din punctul nostru de vedere. Astfel, în 24 februarie 2016, instanța a dispus efectuarea unei expertize contabile judiciare, care a fost depusă la dosar șapte luni mai târziu, în septembrie 2016. Întocmită de experta contabilă Dana Maria Craiovan, expertiza nu era deloc favorabilă DNA și arunca în aer acuzațiile privind cheltuirea sumelor de bani primite de la Consiliul Județean Timiș de către Poli Timișoara. Concret, expertiza a stabilit că nu au existat nereguli în ceea ce privește cheltuirea fondurilor, concluziile fiind de genul «Expertiza nu a constatat diferențe nejustificate/neplătite».
Ceea ce a urmat este însă uluitor. Expertiza care demonta dosarul fabricat de DNA a fost ignorată de judecătoarea Ana Petruța pe motiv că, atenție, contrazicea probele DNA și raportul de constatare tehnico-științifică întocmit de DNA. Cu alte cuvinte, dacă expertiza nu a ieșit așa cum a vrut DNA, ea nu trebuie luată în considerare. Și atunci, ce rol a mai avut efectuarea acestei expertize dacă pentru judecătoarea Ana Petruța nu a contat nici cât negru sub unghie, atât timp cât ea nu a confirmat acuzațiile DNA? În final, evident a contat doar raportul specialistului DNA”. Cei de la „Lumea justiției” citează din sentința penală nr. 554/P.I./30.12.2016 în care se spune referitor la expertiza judiciară, halucinant, așa: „Instanța nu-și poate însuși concluziile raportului de expertiză, în condițiile în care concluziile formulate (...) se observă că sunt contrare (...) raportului de constatare întocmit în faza de urmărire penală”.
Mai departe, dosarul ajunge la Curtea de Apel Timișoara, la un complet format din judecătorii Ioan Popescu și Constantin Costea. Aceștia admit că expertiza arată că s-au plătit bani jucătorilor, însă decid să nu țină cont de ea „știut fiind faptul că clubul sportiv Poli a beneficiat pe lângă sumele plătite de către CJT și de o finanțare din partea Consiliului Local Timișoara și de asemenea a obținut sume de bani din vânzarea drepturilor de televiziune precum și din încasările de bilete”. Ce legătură este între faptul că echipa de fotbal beneficia și de alte finanțări și expertiza judiciară care demontează concluziile DNA? Greu de spus.

Și ajungem la cazul Consiliului Local

În data de 4 noiembrie 2019, Curtrea de Apel Timișoara, prin Decizia penală nr.1137/A , condamnă patru persoane la închisoare cu suspendare în cazul asocierii municipiul Timişoara cu clubul Politehnica, după ce anterior trei dintre acestea fuseseră achitate de Tribunalul Timiş - instanţa de fond. O decizie surprinzătoare, cu atât mai mult cu apelul DNA nu aducea nici un fel de dovezi în plus față de cele prezentate în instanța de fond. Motivarea instanţei este lungă, întinzându-se pe zeci de pagini, pe care nu avem cum să le reproducem în totalitate aici. Vom lua, însă, ca exemplu, principalele aspecte reținute de instanța de apel.
Unu: „Instanţa de fond a greşit când a reţinut că în cazul în speţă, Consiliul Local a avut calitatea de iniţiator de proiect şi a lucrat prin intermediul celor două comisii (ajutate de aparatul primăriei), în elaborarea proiectului de hotărâre şi a modalităţii de investire a plenului”. Cum a ajuns instanța de apel la această concluzie? Este de notorietate, și faptul a fost confirmat de declarațiile tuturor martorilor din dosar (și au fost zeci!) că inițiativa proiectului a avut-o Consiliul Local, prin intermediul a cinci consilieri locali care au propus şi plenul a votat HCL 445/2007, prin care s-a stabilit comisia de negociere privind colaborarea municipiului Timişoara cu clubul Politehnica. Tot la solicitarea consilierilor s-a comandat auditul financiar referitor la firma lui Marian Iancu, care s-a distribuit consilierilor în 19.02.2008, înainte de finalizarea negocierilor (06.03.2008) şi a votului în C.L. (20.03.2008). Ca urmare a acestui audit, în deplină cunoştiinţă de cauză, consilierii şi ceilalţi negociatori au hotărât neparticiparea la acţionariatul firmei deţinute de Iancu, optând pentru asociere.
Doi: Curtea de Apel susține că, dat fiind faptul că negocierile au durat cinci luni, nu era nici o urgență pentru convocarea Consiliului Local în şedinţă extraordinară pentru aprobarea asocierii în vederea finanţării echipei. Această afirmație nu are nici o bază, dovedind doar faptul că instanța nici măcar nu a studiat istoricul asocierii, situația echipei din momentul 2008, la fel cum nu a apreciat faptul că era vorba de o convocare în şedinţă făcută conform legii 215/2001 a administrației publice locale și fiind vorba de o chestiune specială căreia trebuia să i se acorde o atenţie aparte, fără a fi amestecată cu alte probleme, aşa cum s-ar fi întâmplat într-o şedinţă ordinară.
Trei: „Semnarea referatului de primar (...) nu dă loc la intepretări în sensul că acest act nu ar reflecta exercitarea dreptului de iniţiativă normativă a primarului”. Orice persoană cât de cât familiarizată cu dreptul administrativ știe că semnarea unui referat nu semnifică faptul că persoanele din executiv au fost iniţiatorii finanţării. Instanţa de fond a reţinut corect, că referatul este emis în virtutea aplicării art.44 din legea 215/2001, care prevede obligativitatea compartimentelor de resort din Primărie de a depune un raport de specialitate, care să însoţească actele emise de iniţiator.
Referatul, elaborat de Serviciul Juridic, preia în totalitate propunerea şi clauzele rezultate din adresa Comisiei de negociere constituite prin HCL 445/2007, apreciind că documentaţia întruneşte condiţiile de legalitate pentru a fi înaintată în comisiile şi apoi în plenul CL. Cum poţi susţine că prin semnarea acestui referat însoţitor, obligatoriu conform Legii 215/2007, primarul şi o parte din semnatari sunt iniţiatorii, câtă vreme specialistul jurist care l-a întocmit nu are nici o calitate în dosar, iar consilierii care au iniţiat hotărârea, au negociat şi ulterior au votat sunt disculpaţi?
Patru: „Deşi este adevărat că în referat s-au preluat concluziile rezultate din lucrările comisiei instituită prin HCL 455/2007, răspunzătorii de conţinutul acestuia se fac semnatarii, ca factori decizionali”. Întrebare, pentru studenții la drept: ce fel de „factori decizionali” erau semnatarii referatului înainte de votul în Consiliul Local şi cum erau ei responsabili pentru că preluaseră ad literam concluziile comisiei de negociere pentru a fi înaintate, conform art.44 din Legea 215/2001, comisiilor şi plenului CL spre a fi analizate şi ulterior votate? Curtea de Apel îi face, practic, răspunzători pe semnatarii unui act însoţitor, disculpându-i pe cei care au aprobat actul decizional.
Cinci: „Hotărârea de Consiliu Local a fost ilegală prin faptul că au fost angajate cheltuieli anterioare aprobării bugetului local”. Actele vorbesc: prima ordonanțare de plată către echipa de fotbal a fost semnată în 23 aprilie 2008.
Bugetul local pe anul 2008 a fost aprobat în 12 februarie 2008.
Afirmația din decizia Curții de Apel Timișoara este, pur și simplu, o minciună.
Șase: „Faptul că intenţia reală a fost acordarea sumei de 9 milioane anual, fără a ţine cont de prevederile contractuale, este dat de împrejurarea că în anul 2009 nici nu a fost discutată analiza efectuată cu privire la îndeplinirea obligaţiilor şi performanţele realizate. Cu toate acestea, în procesul verbal din data de de 10.02.2010, Comisia de analiză a Consiliului Local a considerat îndeplinite toate obligaţiile…” Stați puțin, că aici ne ia cu dureri de cap. Când ar fi trebuit, oare, discutate performanțele din 2009? În 2008? Ele au fost analizate iar raportul comisiei de analiză a fost înaintat Consiliului Local în ședința la începutul anului 2010, după încheierea anului competițional. Nu au existat performanțe, conform criteriilor aprobate de CLT? Să ne aducem aminte: în anul 2009, Politehnica Timișoara s-a clasat pe locul 2 în campionat, a jucat finala Cupei României, a participat în preliminariile Champions League și s-a calificat în Europa League.
Șapte: „Interesul publicului local nu se regăseşte în cazul în speţă (…) în niciun caz în activităţile sportive”. Întrebarea este cine stabilește interesul publicului local: un procuror?
Un judecător? Sau mai degrabă miile de oameni care au participat în 2007 și 2008 la mitinguri de susținere a echipei de fotbal, cerând în Piața Victoriei finanțarea ei? Sau zecile de mii de oameni care plăteau bilet meci de meci pentru a vedea echipa de fotbal, Politehnica Timișoara având o medie de spectatori pe meci dublă față de cea națională?
Opt-nouă: „Lipsa atacării la instanţa de contencios administrativ nu conferă legalitate acestei hotărâri, căci omisiunea atacării în contencios nu poate justifica comiterea unei fapte penale” și, în aceeași idee, „omisiunea contestării de către auditorii Camerei de Conturi Timiş a ilegalităţii contractului de asociere şi a efectuării unor plăţi nelegale în perioda 2008-2010, precum şi neatacarea în contencios administrativ a actelor administrative emise, nu exclude răspunderea penală a inculpaţilor”. Altă aberație a judecătorilor Curții de Apel Timișoara. Hotărârea de asociere nu este considerată legală pentru că nu a fost atacată în contencios administrativ, ci pentru că a primit avizul de legalitate al Prefecturii Timiș! Mai mult decât atât, legalitatea este confirmată de adresele şefului Departamentului juridic al Curţii de Conturi a României, prof. univ. dr. Verginia Vedinaş trimise Camerei de Conturi Timiş, și anume:
-adresa 35053/11.07.2010, prin care comunică Camerei de Conturi Timiş că actul de asociere în discuţie NU a fost încheiat cu fraudarea legii;
-adresa 40828/23.01.2013, prin care emite un punct de vedere, în sensul nesesizării organului de urmărire penală şi arată: „contractul de asociere nu a fost încheiat cu fraudarea legii şi NU se pune problema unor plăţi nelegale”.
Aceste documente au fost ascunse (!) de procurorul de caz şi nu au fost examinate pe parcursul cercetării penale, ele fiind discutate abia în instanţa de fond, care le-a reținut corect.
Completul din apel, însă, în mod ciudat și neverosimil, nu le-a mai acordat atenţie.
Zece: „Asocierea a fost realizată cu încălcarea legii 69/2000 a educţiei fizice şi sportului (...) precum şi prin prisma faptului că s-a ignorat că S.C. înregistra datorii, putându-se previziona că sumele de bani acordate de autoritatea locală nu vor fi utilizate potrivit scopului”. Dar cluburile sportive, aşa cum era S.C. Politehnica SA, pot fi organizate ca societăţi comerciale, având însă un specific aparte: sunt societăţi sportive şi se supun dispoziţilor legale privind societăţile comerciale, dar cu particularităţile prevăzute de legea specială (L.69/2000). Susţinerea că potrivit Legii 69/2000 nu se putea încheia o colaborare cu o societatea comercială sportivă pe acţiuni este greşită, fiindcă articolul din lege nu poate fi înserat trunchiat şi este clar: “cluburile sportive pot fi structuri fără scop lucrativ sau societăţi comerciale (S.C.) pe acţiuni “. Acuzarea susţine că legea interzice acordarea de fonduri publice către societăți comerciale, afirmaţie greşită, deoarece legea arată clar că sursele de finanţare ale cluburilor provin din sumele destinate finanţării programelor sportive ale cluburilor de drept privat şi înscrise în contractele încheiate cu organele administraţiei publice locale. Nici o dispoziţie legală nu interzice finanţarea cluburilor sportive constituite în societăţi sportive pe acţiuni, ci dimpotrivă, specifică obligaţia autorităţilor publice locale de a finanţa activităţile sportive fără vreo deosebire, după forma de organizare. Iar în ceea ce priveşte „previziunea” că banii acordaţi nu vor fi utilizaţi potrivit scopului, aceasta este un fals proces de intenţie al instanţei de apel, pentru că Politehnica nu putea cheltui legal aceşti bani pentru achitarea datoriilor pe care le avea, ci doar pe cheltuieli eligibile necesare activităţii sportive, definite în HG 1447/2007. De altfel, datoriile SC Politehnica au rămas aceleaşi şi după consumarea asocierii, dacă nu chiar mai mari, întrucât suma primită în baza asocierii cu Consiliul Local, nu reprezenta decât o parte din cheltuielile aferente activităţii sportive a clubului.
Ne oprim aici. Așa s-a ajuns la condamnarea dată de Curtea de Apel Timișoara: pe bază de minciuni, neadevăruri, omisiuni și interpretări aberante sau trunchiate ale legii.

Alte semne de întrebare

Să mai spunem un lucru aici: completul de judecată de la Curtea de Apel Timișoara, format din două judecătoare, a fost incapabil să ia o decizie în acest caz, motivând faptul că s-a ajuns la divergențe vis-à-vis de toate punctele dezbătute.
Drept pentru care a fost întrunit un complet de divergență, celor două adăugându-li-se un al treilea judecător. Acesta, într-o singură ședință a reușit să-și formeze o părere vis-à-vis de un dosar care s-a judecat timp de aproape patru ani și să ajungă la o concluzie diametral opusă instanței de fond, și chiar opusă opiniei uneia dintre cele două judecătoare ale completului Curții de Apel. În sentință, însă, nu apare nici un fel de opinie separată, nu sunt amintite punctele aflate în divergență. Condamnare și cu asta basta, avem o nouă victorie a DNA împotriva corupției, avem încă un caz bun de introdus în statisticile pe care le prezentăm la Bruxelles.

Părerea principalei victime a DNA

Principala victimă a DNA în cazul analizat mai sus este Gheorghe Ciuhandu, primarul Timișoarei în perioada 1996-2012. Acesta s-a ferit să comenteze decizia instanței atât timp cât nu a primit motivarea acesteia. După primirea motivării, însă, într-un comentariu mai larg, Gherghe Ciuhandu explică:
„Curtea de Apel Timişoara (CAT) mă condamnă întrucât am semnat contractul de asociere (HCL 127/2008) şi actul adiţional 2 (HCL166/2010), «deşi potrivit prevederilor legale nu era permis a fi finanţate din bani publici activitatea unor firme private cât şi pentru că am semnat 37 de ordonanţări de plată în cadrul acestui contract.
Curtea de Apel Timișoara eludează, cu bună ştiinţă, faptul că semnarea contractului de asociere era obligatorie, conform Legii 215/2001, contractul făcând parte integrantă din HCL 127/2008 votată de C.L., situaţie identică şi pentru actul adiţional 2, votat prin HCL 166/2010, ca urmare a recomandărilor Camerei de Conturi Timiş. Abia când am avut avizul de legalitate al Prefecturii Timiș, le-am iscălit, având certitudinea că pot intra în circuitul civil.
Dacă nu iscăleam contractul de asociere, nesocotind votul consilierilor locali (L.215/2001) eram pasibil de abuz în serviciu, aşa că l-am iscălit. Procurorul DNA şi completul CAT apreciază însă că am comis abuz în serviciu, iscălind, deşi instanţa de fond îmi dăduse dreptate. În conteciosul administrtiv, conform Legii 564/2004 eram singurul care nu putea ataca!
Ce trebuia să fac? După instanţa de apel, nu ar fi trebuit să iscălesc, nerespectând o HCL și prin aceasta legea 215/2001! Este atunci România stat de drept, când nu respecți legile țării?
Ulterior, însăşi şeful departamentului juridic al Curţii de Conturi a României mi-a confirmat corectitudinea deciziei prin două adrese, atestate de controalele anuale ale Camerei de Conturi Timiş cât şi de două expertize ulterioare (din 2013 şi 2015).
Este interesant că se invalidează sentinţa Tribunalului Timiş, luată după dezbateri care au durat doi ani, de către o instanţă de apel, fără probe noi faţă de fond, care după un an rămâne în divergenţă, amână pronunţarea mai bine de o lună de zile, se cooptează un al treilea judecător (care asistă la o singură şedinţă, fără a scoate un cuvânt) şi în final vine pronunţarea!
Dacă aţi avea curiozitatea să citiţi rechizitoriul DNA şi motivarea instanţei de apel, aţi crede că au acelaşi autor: pasaje întregi aproape identice, inclusiv formularea şi topica!
Întâmplare? NU cred!
Acesta este motivul, care îmi întăreşte convingerea că nu a fost o judecată dreaptă, ci un abuz şi îmi voi căuta dreptatea pe toate căile legale, atât în ţară, cât şi la CEDO. Și, cu această ocazie, mulţumesc tuturor celor care s-au interesat şi m-au susţinut în demersul meu pentru adevăr şi dreptate”.

Pașii următori

În țară, primul pas spre dreptate a fost contestația în anulare - un pas mai mult procedural și fără șanse reale de succes, atât timp cât decizia anulării sentinței o dă tot Curtea de Apel. Este evident că nici un judecător nu va da o decizie împotriva colegilor de birou. Speranța în dreptate rămâne la Înalta Curte de Casație și Justiție și, în ultimă instanță, la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Unde din cauza unor indivizi care vor să dea bine în statistic, România riscă să se facă din nou de mirul lumii. Aceasta este, din păcat, țara în care trăim. Țara despre care unii zic că este „România normală”, țara în care se hăulește în stradă pentru susținerea unei instituții de forță. Povestea este, cu siguranță, una cu „va urma”.

Flavius BONCEA