Născut în an bisect, din acest motiv spunând că este un „om bisect”, profesorul Vasile Fantaziu a mai fost prezent în paginile săptămânalului „Timișoara”, în câteva ediții, dar și în paginile altor periodice din Timișoara sau din țară, oferind relatări inedite din viața domniei sale, depănând amintiri despre țara copilăriei sale. De fiecare dată dialogul purtat cu domnul Vasile Fantaziu a surprins prin dezvăluirile domniei sale, stârnid foarte mult interes, cititorul având parte de o adevărată lecție de istorie relatată de unul dintre actanții ce se înscriu în paginile celei dintâi cărți „a unei nații”.
Evacuat din Basarabia, atunci când au ajuns sovieticii aici, în 1944, tânărul Vasile Fantaziu a fost nevoit, alături de o parte a familiei domniei sale, să cunoască suferințele înstrăinării de locurile natale. Obligat, încă de mic, datorită schimbărilor adiministrației provinciei în care s-a născut, să urmeze de trei ori clasa întâi, Vasile Fantaziu a ajuns în județul Gorj, iar de aici, în Banat, la Jimbolia, după care a fost deportat în Câmpia Bărăganului, în vara anului 1951, împreună cu o parte din familia domniei sale. A revenit din Bărăgan în anul 1956, la Timișoara, aici continuându-și studiile și desfășurând activități prin care și-a depus toate cunoștințele pedagogice pentru a oferi generațiilor tinere educație în spirit sportiv, învățându-le corectitudinea, fair-play-ul și sădindu-le dorința de a munci pentru ca tinerii acestor generații să poată trăi liberi, demni și neîngrădiți în spiritul evoluției lor spre maturitate deplină.
Am fost impresionat de relatările oferite de domnul Vasile Fantaziu, în timpul interviului, domnia sa relatând momentele trăite asemenea unui povestitor coborât parcă din lumea povestitorilor lui Ion Creangă, Humuleștii lui Creangă și Cuhureștii lui Fantaziu aflându-se sub aceeași administrație, în anul 1932, când profesorul Fantaziu a văzut, pentru prima dată, lumina zilei, 29 februarie, în an bisect.
Pentru amabilitatea cu care domnul profesor ne-a acordat acest interviu, și pentru toate aceste amintiri pe care le-am așternut din relatările domniei sale în paginile ziarului Timișoara, îi mulțumim, iar pentru că sâmbătă, 29 februarie 2020, profesorul Vasile Fantaziu împlinește vârsta de 88 ani, îi dorim să aibă parte de multă sănătate, credință și speranță, iar în anii ce vor urma să ne mai relateze episoade din viața pe care-a trăit-o. La mulți ani, domnule Vasile Fantaziu!

- De când aveți primele amintiri din comuna în care v-ați născut, Cuhureștii de Sus, plasa Florești, județul Soroca?

- Primele mele amintiri din satul natal le am de dinainte de începerea școlii, de pe la vârsta de 5-6 ani. Pe atunci era și sat, și comună. De comuna Cuhureștii de Sus aparțineau încă trei sate: Cuhureștii de Jos, Unchitești și Nicolăești. Ultimul era un sat în care se vorbea limba rusă. Pe atunci era regiunea Basarabia, unde Ștefan cel Mare are patru, cinci cetăți, Cetatea Soroca, chiar în județul în care m-am născut, pe malul Nistrului, Cetatea Hotin, unde s-a născut soția (și ea a fost basarabeancă) și Cetatea Albă, aflată în sudul provinciei.
Școala am început-o în localitatea natală, Cuhureștii de Sus. Veneam la școală prin pădure. Casa noastră a fost sub pădure (așa ziceau părinții) și mergem prin pădure. Era frumos, special. Mergeam pe jos vreo 700, 800 de metri.
Îmi amintesc că în clasa întâi erau vreo 30, 34 de elevi. Erau destul de mulți și nu erau clase simultane. Clasa I, a II-a, a III-a și a IV-a erau separate. În anul 1939 am început clasa întâi, în toamnă. În ʼ40 Basarabia a fost ocupată de sovietici și atunci am fost obligați să învățăm limba rusă, se preda în limba rusă, iar atunci am repetat clasa întâi.

- În primul an de clasa întâi toate diciplinele le învățați în limba română? Vă amintiți ce discipline ați avut atunci la școală?

- Erau exact ca și acum. Citirea, aveam abecedar, aritmetica, cunoștințe despre natură. Din clasa a treia am început să avem cărți separate de științe naturale. În clasa întâi aveam și caligrafia, scrierea frumoasă, cum se spunea pe atunci, și religie.

- În clasa întâi aveați obiceiul să ieșiți, pentru lecții, în natură și să ascultați lecția în natură?

- Da, făceam excursii în jurul școlii, la 3, 4 kilometri în jurul școlii. Ne ducea doamna învățătoare, care era din Prahova. Doamna învățătoare se numea Sofia Iapăscurtă, iar soțul său se numea Anton Iapăscurtă. Ambii erau o familie de învățători din Prahova veniți special în Basarabia pentru educația în limba română.
Cum vă spuneam, în 1940 eram iarăși în clasa întâi, după ce sovieticii au ocupat Basarabia. În 1941 românii au preluat, din nou, Basarabia și am revenit la clasa întâi, cu predare în limba română.
În timpul acesta, în ʼ41, casa noastră fiind sub pădure, armata sovietică a trebuit să se retragă și toate tunurile le-au dus în pădure, în grădina noastră. Comandamentul frontului sovietic a fost în casă la noi. Eram copii mici, trei frați. Două tunuri erau în spatele casei; artileria, ca să poată lovi avioanele inamice. Când avioanele germane bombardau satul, armata sovietică trăgea cu tunurile după aceste avioane, iar casa se cutremura, iar noi copiii plângeam. Ofițerul sovietic era cu toate aparatele în casa noastră, iar noi stăteam pe cuptor, pentru că la noi se dormea pe cuptor. Focul se făcea în „sobă oarbă”, din afara camerei.
Tatăl meu a fost deportat în Siberia, dar a reușit să evadeze în drumul spre Siberia. Mai întâi aceste deportări în Siberia au fost fără familii, vreo 60, 70 de persoane, cei mai tineri, și noi am rămas singuri, și atunci a venit unchiul nostru, care ne era vecin, deci, soțul lui sora lui mama (mătușa) și a stat cu noi. El a spus ceva greșit când a discutat cu sovieticii și i s-a atras atenția să fie atent că imediat îl împușcă. Așa erau regulile în război. Atunci unchiul a lăsat-o mai moale.
Noi am adormit, iar ofițerul vorbea la telefon cu aghiotanții lui. Mama nu dormea. Când ne-am trezit, dimineața, ofițerul sovietic nu mai era, nici ajutoarele lui. Nu mai era nimeni în casă. Armata sovietică s-a retras, pentru că urma să vină armata germană și cea română.
Când am ieșit în fața casei, afară erau lemne. Ploase, iar tancurile și blindatele care erau acolo, tunurile, nu au putut să se deplaseze pentru că alunecau și atunci au băgat lemnele noastre de foc sub ele ca să poată coborî.
Noi ne-am speriat, iar la ora 12 am fost în centrul statului pentru că venea armata română. Îmi amintesc că mai întâi a venit patrula, cu o motocicletă cu ataș. În ataș era un soldat care era cu mitraliera iar de condus, conducea alt ostaș.

- Ce v-au spus când au intrat în sat?

- Să stăm liniștiți, că ei merg mai departe. După ei a venit armata, cu tancuri românești. Au stat câteva zile, iar a doua zi au venit nemții. Nu știu de ce, dar tata ne povestea că el a trecut prin trei fronturi când a dezertat; frontul sovietic a trecut mai ușor, iar acel front a fost mai greu, apoi a trecut în frontul german, care a fost foarte ușor, și s-a-mpiedicat în fontul român, de soldații români și ofițeri. Tata s-a retras înainte de-a trece Niprul. A venit cu vecinul, care și el a fost deportat în Siberia. Cei din sat i-au primit bine, dar când au trecut prin frontul român... . La noi în comună era Batalionul Infanterie 13 (batalion de armată, aproape de graniță). Noi eram vecini cu batalionul de armată. Căpitanul a întrebat de-un alt căpitan care a locuit, pe timpul când Basarabia era parte din România, la Fantaziu. Căpitanul Zagan. Tata i-a spus că-l cunoaște pe Zagan și că a locuit la noi. Era în iunie 1941, iar oamenii au început secerișul. Astfel a scăpat tata.
Despre nemți îmi amintesc că, eram copil și, m-a impresionat foarte mult uniforma germană. Erau îmbrăcați așa frumos...!


- Cum au fost întâmpinate, în comuna Cuhureștii de Sus, armatele care au preluat Basarabia, în 1941, pentru România? Cum au sprijinit sătenii sosirea soldaților români și germani?

- Sătenii i-au întâmpinat cu mare dragoste pe soldați, Noi copiii eram curioși. Oamenii în vârstă i-au primit cu steagul românesc. Pentru soldații respectivi erau locuri necunoscute, și ceea ce întrebau ofițerii, în ce direcție să meargă, li se arăta cel mai bun drum, cel mai ferit de primejdii.

- În momentul deportării, tatăl dumneavoastră cu ce se ocupa?

- A fost agricultor. Ei au fost cinci frați. Cel mai mare a fost de 12 ani, rămas orfan. Bunicul nostru (tata lui tata) făcea comerț cu cereale. Se căuta lintea, în mod special, pe atunci. Lintea era pentru niște uleiuri speciale, iar la noi erau vreo 7, 8 familii de evrei, în Cuhureștii de Sus. Toate prăvăliile erau ale evreilor. Iancu, Avrum, în amintesc, acum, erau înainte de ʼ40.
Cel mai aproape era Iancu. Mama mă trimitea cu ouă ca să iau chibrituri. De la prăvălie atât ne trebuia, chibrituri. La prăvălie avea zahăr cu sacii, nu avea ce să facă cu atâta zahăr. Făină avea la fel. Porumb asemenea. Când ne-am refugiat, îmi amintesc că au fătat două scroafe câte 12 purcei și au fost împărțiți prin sat după refugiul nostru. Aveam totul la țară și nu cumpăram nimic. Carne, ouă, brânză, smântână, totul se producea în gospodărie, acasă.
Doctorița din sat era tot evreică. Evreii au fost atunci adunați din toată Basarabia. Pe doctorița din satul nostru au luat-o. Unii au reușit să se ascundă și au scăpat. Îmi amintesc cum coloana de evrei (săracii de ei, aveau geamantane în spate!) trecea pe sub pădure ca să nu fie văzuți de oamenii din sat. Îi ducea în Ucraina, la Dombas. Noi eram copii, îmi amintesc, mergeam în grădină și ne cereau să le dăm dovlecei să mănânce.
Le-am dus și pâine, și dovlecei, și castraveți. Îmi amintesc cum mâncau. Cei care nu rezistau, îi achitau și îi îngropau în pădure. Am văzut asta cu ochii mei. Eram copil și m-au marcat cele văzute atunci.

- Despre momentul plecării din Basarabia în România ce vă mai amintiți?

- Noi ne-am refugiat legal. Suntem întrebați de ce-am plecat de acolo. Frontul a venit, noi eram aproape de graniță, iar atunci ne-a dat statul tren, un vagon. Eram 7, 8 familii într-un vagon. Alții au venit cu căruțele, dar noi am venit cu trenul.
Îmi amintesc, am trecut prin Brașov, prin Sinaia, iar la Sinaia, Crucea Roșie era foarte atentă cu refugiații. Ne dădea mâncare, pâine. În special la copii. Eram copil atunci. Am mers să iau ceai, cu o sticlă. Când doamna de la Crucea Roșie mi-a pus ceaiul, sticla s-a spart. Eu am început să plâng, iar doamna mi-a dat mai multe sticle ca să ne pună ceai în ele și a dat ceai pentru întreaga familie.
Am ajuns la Târgu Jiu. Eu m-am refugiat cu mama și cu sora mică, care avea 6 luni. Am avut noroc de unchiul, de mătușa care au fost cu noi. Ei ne-au sprijinit, că tata, de acasă, de la Cuhureștii, s-a dus la Chișinău pentru că fratele mai mare și sora mai mare erau la școală acolo. Fratele era la Școala Normală „Mihai Viteazu” din Chișinău, și sora era tot la Școala Normală. Așa era concepția. Pe atunci, copiii se dădeau la școală foarte greu. Tata s-a dus după ei. Nu au mai putut să se ducă acasă pentru că a venit frontul. Nu știau că noi am plecat.
Totul a fost organizat, cât era de război. Județele din Basarabia au fost repartizate în anumite județe din România. Județul Soroca a fost repartizat la Târgu Jiu, în județul Gorj, și toți refugiații erau cazați la Școala Normală. Tata fiind din Soroca a venit cu cei doi copii și au fost repartizați tot la Târgu Jiu. Ei au ajuns după noi. Ne-am întâlnit la Târgu Jiu.
Am fost repartizați pe Valea Oltețului, la Sârbești, satul Ciuperceni. De la Târgu Jiu ne-au dus cu căruțele la Sârbești, pe Valea Oltețului, între Baia de Fier și Polovragi, la marginea județului Gorj. Tata a lucrat la ocna de sare de lângă Râmnicu Vâlcea.
Pe fratele mai mare nu l-a luat de la Chișinău. Școlile Normale erau militarizate în timpul acela. Școala a venit cu un tren întreg. Aveau ferme de stat. Și la Timișoara, Școala Normală a fost militarizată.
Ei s-au refugiat la Oradea. Acolo au fost bătălii cu horty-știi, iar ei s-au refugiat la Buteni, lângă Beiuș. Școala Normală a terminat-o la Oradea. Asta a fost în martie 1944.

- Ce a urmat mai departe în timpul refugiului?


- La Ciuperceni, unde am fost repartizați, ne-am continuat viața. Acolo erau moșieri și toată familia a muncit la moșieri. Eu am lucrat, copil fiind, la strâns de prune. Acolo, spre Novaci, era o sărăcie mare.
Acolo, învățătorul, notarul, crâșmarul (erau crâșme) făceau parte din familia aceluiași moșier. Aveam un autobuz învechit care ne ducea de la Sârbești la Târgu Jiu. Au fost niște oameni foarte primitori, darnici. Au avut grijă de noi, pentru că-n ʼ45 a început goana după basarabeni. Erau acele comisii formate din miliția noastră și armata sovietică. Acești milițieni îi conduceau pe sovietici să ne caute ca să ne ducă înapoi. Au fost dați și bani, unora, să se întoarcă. Unii au luat și acești bani, dar nu s-au mai întors înapoi.
Noi ne-am ascuns la niște oameni în șuri, la localnicii din Sârbești. Dacă am fi fost găsiți ne luau și ne duceau la Cuhureștii de Sus. Acolo mai erau cinci familii din Cuhureștii de Sus. Locuiau în Polovragi. Le-au luat pe toate cinci, dar nu le-au dus în Basarabia, ci direct în Siberia.
Am lucrat la pădure, în Munții Catalinul, ca să ne ascundem de sovietici să nu ne ridice, tata, unchiul și eu. Eu îmi amintesc că duceam apă de la izvor, la muncitori. La vârsta de 12 ani mă plăteau pentru asta.

- Cum v-ați continuat școala?


- Acolo am continuat clasa a patra și a cincea, iar în 1945 a venit guvernul Petru Groza. Atunci, toți basarabenii, bucovinenii, macedonenii care erau în țară au fost repartizați în Banat. Groza a venit cu acea idee, când a făcut reforma agrară.
La acea reformă, guvernul Petru Groza i-a expropriat pe toți nemții care-au avut peste 20 ha de pământ. Pe unii germani i-au deportat în Siberia.
Petru Groza ne-a dat pământ. Tata a ales unde să mergem (c-am avut posibilitatea să alegem unde mergem). Noi am ales Jimbolia că am avut doi consăteni acolo. Ei au venit direct din Basarabia în Jimbolia. Tata a luat legătura cu ei și am venit la Jimbolia. Am fost repartizați la o casă germană, la o familie germană. Familia se numea Kolbus și avea două fete, iar soțul din acea familie a fost pe front și-a rămas în Germania. Nu a mai venit în Jimbolia, iar mai târziu s-au dus și ceilalți din familie în Germania, după 55.
Noi am primit la Jimbolia 5 ha de pământ. Familia Fantaziu, 5 ha, și familia Poștarenco (familia unchiului), 5 ha. Un timp de 10 ani am stat împreună cu familia unchiului, în Gorj și în Jimbolia, în aceeași casă, numai că aveam camere separate.
Școala am continuat-o la Jimbolia cu clasele a VI-a și a VII-a, pentru că pe atunci se făceau șapte clase. Clasele a cincea, a șasea și a șaptea erau simultane, într-o singură sală erau toți elevii acestor clase și un singur profesor avea grijă de elevi.
În Jimbolia nu a fost școală românească. În Jimbolia, școală în limba română s-a înființat în 1945, până atunci limba de predare era germana.
La Jimbolia s-a înființat Gimnaziul Unic. Am urmat acest Gimnaziu doi ani, după care am dat admitere la Școala Pedagogică din Timișoara. Admiterea am susținut-o din limba română, matematică și muzică (cântam la vioară, mă pregătisem cu acest instrument luând ore suplimentare).
La Școala Pedagogică învățam două limbi străine (rusa era obligatorie). Eu am ales franceza, iar limbii ruse, neiubind limba ocupantului, nu i-am acordat atenție.
Cât am fost în Gorj, noi eram patru copii, iar tata a fost concentrat, apărând, la Dumbrăvița, Timișoara. Ne povestea tata că, era la Giarmata și, lângă tun (el era sergent) avea un coleg care a fost secerat de gloanțele inamice. Colegul lui tata era tot basarabean, din Soroca.
După ce armata română a plecat mai departe, să elibereze teritoriile din vecini de ocupantul nazist, tatăl a revenit acasă, în familie. Tata era foarte priceput în treburile gospodărești. La Jimbolia, când am plecat în Bărăgan, au rămas două perechi de cai pur-sânge englezesc pe care tata-i cumpărase din Jimbolia de la negustorii care se ocupau de comerțul cu asemenea cai. Când am fost deportați în Bărăgan toată gospodăria din Jimbolia ne-a fost risipită.
Când am revenit în Banat, din Bărăgan, fiind basarabeni, nu am mai ajuns în Jimbolia pentru că ne era interzis să venim pe graniță, pentru că eram considerați „dușmani ai poporului”. Astfel am ajuns la Timișoara, la fratele mai mare care se stabilise la Timișoara.
După ce-am venit din Bărăgan, am dorit să reiau școala de unde am rămas, dar îmi doream să continui la zi. Prin intermediul secretarei de la școala pedagogică din Timișoara, doamna Moga, am reușit să mă reînscriu la zi. Doamna Moga m-a susținut în fața directorului Mihalache și astfel am reușit să mă înscriu la zi. Studiile le-am continuat cu aceeași profesori pe care i-am avut înainte de deportarea în Bărăgan. L-am avut, la istorie, pe profesorul Țintă, care a fost și director la Loga, Pavelescu, de limba română, care mi-a fost și diriginte, Odrobot, la muzică.
Din anul 4 de Liceu a venit un nou director, Dijmărescu, din Caransebeș. Pentru că am încheiat cu bine anul patru de Liceu, directorul Dijmărescu m-a oprit pedagog la Școala Pedagogică din Timișoara. Am fost numit instructor superior de pionieri. Am avut rezultate foarte bune și așa am avansat.
A urmat Facultatea de Educație Fizică, la Timișoara. A fost o perioadă mai grea pentru că eram mai în vârstă față de ceilalți colegi de facultate. Se născuse primul meu copil. Profesorul de gimnastică mi-a fost Balița. Balița o cunoștea pe soția mea care a făcut sport de performanță, handbal. Soția mea juca la Constructorul Timișoara, pe când handbalul se juca în 11. A promovat cu această echipă în prima divizie de handbal feminin a României. Maria Babin se numea soția. Și ea a lucrat cu copiii, fiind econimistă la Liceul 7 din Timișoara. Ea m-a înțeles că, fiind director, trebuia să stau, față de colegii mei, mai mult la școală. Soția întotdeauna m-a ajutat.
După ce Școala Pedagogică din Timișoara s-a mutat la Arad, eu am continuat munca pedagogică la Grupul Școlar nr. 8, fiind șeful pedagogilor de acolo. Terminasem facultatea. Pe atunci, la acea școală, Nichita era director.
Am fost trimis de către inspector să preiau școala din Freidorf și am preluat clasele 1-4. Am lucrat 7 ani acolo ca profesor și director. De acolo s-a ivit un post de profesor de educație fizică la școala numărul 4, în Plopi și m-am mutat acolo, unde director era Radnay. La această școală am ajutat să devină prima școală din Timișoara cu predare pe cabinete. Fiecare disciplină se preda în cabinetul specific acesteia.
Odată cu plecarea directorului Radnay de la școala numărul 4, am plecat și eu. Am ajuns la școala generală 18, aproape de casă. Chiar în primul an de generală 18, în apropiere a început construcția școlii generale 24.
La generală 24 am fost repratizat director adjunct. La noua școală am depus o muncă deosebită, în echipă cu toți colegii. Am avut două mandate de director adjunct la generală 24. Pe atunci doar atât prevedea regulamentul școlar. Fiind profesor de sport, la noua școală m-am ocupat de sălile de sport și am reușit să întrețin o sală de sport, despre care colegii spuneau că e „o farmacie”. Am ajuns la două mii și ceva de elevi. Participam la toate competițiile sportive cu elevii. Am avut clase de înot, clasă specială de volei, clase de handbal. Mi-am dat gradul doi, apoi gradul întâi la București, specialitatea handbal.

- Cu ce vă ocupați timpul liber în acele vremuri?


- Mergeam cu copiii la meciuri. Am iubit foarte mult volei-ul, handbalul și fotbalul. Am apucat niște serii foarte bune la fotbal. Pe atunci atmosfera pe stadioane era una plăcută. Azi se cam aruncă cu petarde, dar atunci se pedepsea acest lucru și era mai multă disciplină pe stadioane. Meciurile lui Poli le-am văzut pe „Știința” de azi. Am apucat Divizia „A”, acolo. Am văzut pe Poli și pe actualul „Dan Păltinișanu”. Am participat la construcția stadionului „Dan Păltinișanu”. Ne ducea la muncă voluntară.
- Mai păstrați legătura cu vechii colegi de școală?
- Da. Ne întâlnim în fiecare an la Casa Politehnicii. Anul trecut am fost numai șase. Avem trei colegi în Germania, iar cu doi dintre ei (sunt din Comloșu Mare), ținem legătura, dar nu pot să vină la aceste întâlniri datorită vârstei.


- Cum aniversați la școala din Cuhureștii de Sus ziua de 10 Mai, Ziua Națională a României?


- Noi, elevi, aveam serbare de 10 Mai, la care erau prezenți și părinții. Noi, elevii, prezentam cântece, poezii, coruri și o singură învățătoare se ocupa de tot acest program. Și oamenii mai în vârstă din comună sărbătoreau 10 Mai. Eu îmi amintesc că unchiul meu, vecin cu casa noastră, avea un corn, iar din acest corn mâncam coarne, iar el punea mesele și veneau mai mulți vecini să sărbătorească 10 Mai și sărbătoreau sub corn. Eu, la acea masă, aduceam vinul din pivniță, cu cana de lut. Sărbătoream toate zilele naționale, chiar dacă am fost într-o zonă mai periferică, o zonă departe de centru. Această zi de 10 Mai am aniversat-o și pe timpul refugiului pentru că știam că „Zece Mai ne-a fi de-a pururi/ Sfântă zi...”.

- Astăzi, mai păstrați legătura cu Basarabia?


- Am fost acolo anul trecut, înainte de Paște. Puține schimbări am întâlnit acolo. Sovieticii n-au schimbat nimic în comune, doar în orașele mari. În Cuhureștii de Sus, strada noastră este la fel cum era în urmă cu 80 de ani. În comună e schimbată șoseaua principală, care are asfalt acuma, dar străzile de la periferia comunei sunt neschimbate. Casa părintească mai există și azi, în Cuhureștii de Sus, dar acolo locuiește altcineva acum. Casa se păstrează pentru că a fost mai mare și mai nouă, iar un timp, după ce-am plecat noi de acolo, a fost transformată în grădiniță. Sfatul Popular de acolo a transformat-o în Grădiniță și a fost îngrijită. O rudă de-a noastră a fost acolo educatoare. A fost numită pe acest post.

- Mai aveți rude în Cuhureștii de Sus?


- Da, mai avem rude acolo, iar rudele noastre sunt foarte primitoare și ospitaliere. Lucrează în comună și au multe livezi pe care le îngrijesc foarte bine.

- Cât teren deținea familia dumneavoastră acolo, în Cuhureștii de Sus? Ce s-a întâmplat cu acest teren?


- Tata a avut peste 25 ha. Terenul l-au luat sovieticii și l-au dat la „stat”, iar acum e la „stat”. Toți cei din familia mea au fost declarați „chiaburi” de ocupantul sovietic, „kulaci”.

- Cum serbați Crăciunul în comuna natală, pe vremea când erați copil?


- Toate sărbătorile de iarnă le așteptam cu multă nerăbdare. Mergeam cu Colinda, în special la cunoștințe, la rude, dar și peste pădure, în satele învecinate. Eram o ceată de trei (eu, fratele și un vecin). De Revelion mergeam cu Plugoșorul, făceam buhai. Pe vremea copilăriei mele, acolo erau iernile foarte grele. De Bobotează era un frig de crăpau pietrele, mergeam după aghiazmă, iar zăpada era de-un metru, de-un metru douăzeci. Umblam numai cu cizme și cu cojoc. Acum, iernile s-au îmblânzit și acolo. Nu mai sunt ierni așa grele.
În acele părți oamenii au fost foarte credincioși. Și acuma e la fel. Am avut două biserici, ambele de confesiune ortodoxă. Una era ridicată pe timpul țarului, dar aceea s-a stricat. Biserica din Cuhureștii de Sus este una dintre cele mai frumoase biserici din acea zonă.

- În Basarabia de astăzi, există o mișcare pro-monarhie? Cunoașteți ceva legat de activitățile acestei mișcări, în Basarabia?


- Sigur, este o mișcare pro-monarhie în Basarabia, pentru că monarhia este foarte iubită acolo, dar nu am cunoștință de activitățile acesteia. Locuitorii Basarabiei l-au iubit mult pe Regele Mihai și țin la monarhie.

- Cum vedeți România viitoare, cu sau fără Basarabia, cu sau fără monarhie?


- Eu cred că monarhia se va putea impune mai greu în România. „Democrația” de acum e rău înțeleasă, iar cu revenirea la monarhie va fi greu, dar Unirea ținutului Basarabia cu România, eu am convingerea că se va petrece foarte curând.

- Despre aniversările zilei dumneavoastră de naștere, ce ne puteți spune?


- La școală, colegii mă sărbătoreau din patru în patru ani. Dar când aveam aniversarea, la școală aveam o colegă la atelier (o gospodină grozavă), ea pregătea aniversarea. Noi aduceam alimentele și ea pregătea masa. Toți colegii erau prezenți, dar numai când era 29 februarie.

- Ce vă doriți, pentru dumneavoastră și pentru cei dragi, în anii care vor urma?


- Îmi doresc să fie liniște în țară. Să se țină cont de toate propunerile conducătorilor noștri și să fie pace!

Interviu realizat de Cornel Seracin
Foto: arhiva familiei Fantaziu