Traian, Puiu, cum îi spun prietenii, Oprea s-a născut în 31 iulie 1947, în zodia Leului, și se comportă ca atare... Recent, a împlinit 50 de ani de când este membru al Asociației Județene a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din Timiș. Pentru că, da, vânătoarea este marea sa pasiune. Iar la jubileu, sărbătorit la grupa de vânătoare din Bretovăț, i-a avut alături pe „prietenii de arme” cu care împarte bucuria fiecărei vânători. Am stat și noi de vorbă cu Puiu Oprea despre viață, vânătoare și despre acești primi 50 de ani pe care i-a petrecut la AJVPS Timiș: „M-am născut la Timișoara, în cartierul Iosefin și sunt mândru că sunt din acest cartier, pentru că este unul dintre cartierele de referință ale Timișoarei. Sunt timișorean get-beget, mi-s bănățan și mi-s mândru de acest lucru. Am făcut școala generală la numărul 12 în Iosefin, după care am urmat liceul nr. 10, astăzi Colegiul Bănățean. Îmi aduc aminte din copilărie că mergeam la școală și învățam lecțiile direct la oră, iar mama nu mă credea, mai ales că eram tot timpul la pescuit pe Bega. De fiecare dată îi spuneam să mă asculte, să vadă că am învățat. Era mirată, de fiecare dată, că știam lecțiile. Îmi aduc aminte că undeva prin 1992 a venit cineva de la Comisia Europeană să ne învețe cum să ne comportăm cu minoritățile naționale. Ne-au dat tot felul de sfaturi, iar apoi, la secțiunea de întrebări i-am întrebat dacă au venit să ne învețe sau să învețe de la noi, pentru că aici, în Banat, încă de pe vremea Mariei Tereza s-au făcut studii privitoare la felul în care minoritățile se înțeleg între ele și cu românii de aici. Le-am mai spus că, indiferent de regimurile politice, minoritățile naționale de aici au avut aceleași drepturi ca populația română majoritară. E de ajuns să amintesc că încă de pe vremea Mariei Tereza aici erau școli în limbile română, maghiară, sârbă și germană, la fel și grădinițe, să nu mai spun de teatre sau ziare. Între sârbi, maghiari, germani și români întotdeauna a existat înțelegere.
După liceu, am intrat la Facultatea de Construcții, iar după doi ani, făcând sport de performanță – kaiak, unde am fost dublu campion național de juniori, iar apoi judo, unde am ajuns la lotul național și am fost campion pe echipe cu Politehnica Timișoara și viceampion la individual”.
Pescar de mic copil, dar cu vânătoarea în sânge
Deși și-a sărbătorit jubileul alături de vânători, Puiu Oprea a fost, de mic copil, pescar: „Unchiul meu era mare pescar, era artist la schneider. A fost profesor de patinaj și de dans. Vânătoarea, în schimb, pot spune că am avut-o și o am în sânge. Bunicul meu, care locuia la Peciu Nou, era vânător și când aveam 5 ani m-a dus pentru prima dată la vânătoare. Țin minte că avea două arme care stăteau în cui în holul casei. Erau puțin vânători atunci, iar etica era respectată, nu trebuia să vină nimeni să-i controleze, fiecare știa ce are și ce nu are voie să facă. Exista respect față de vânat. Chiar și un braconier, care nu era vânător cu certificat, avea limite și niciodată nu împușca sau captura o femelă.
E adevărat că vânătoarea este atât un sport, cât și o pasiune. Vedeți că astăzi unii ne hulesc și, ca fost președinte al AJVPS Timiș și al Clubului de Vânătoare timp de mai mulți ani, am promovat întotdeauna o imagine pozitivă a vânătorilor și a acestei pasiuni. Le-am explicat și le explic novicilor că omul s-a dezvoltat datorită vânătorii, prin trecerea de la culegător la vânător. Așa cum unii colecționează timbre, alții monede, tot așa este și pasiunea mea pentru vânătoare. Iubesc și vânătoarea, și pescuitul, pentru că sunt strâns legate între ele”.
Vânător de peste 50 de ani
Puiu Oprea a sărbătorit cei 50 de ani de când, oficial, e vânător. Numai că, după cum ne spune, este vânător de mai mult de atât: „Când am luat examenul de vânător nu eram membru de partid și munceam în cadrul Combinatului Petrochimic Solventul. Mergeam la vânătoare, dar nu cu armă, aveam în schimb câine. După trei ani am primit oficial carnetul de vânător. Prima grupă în care am activat a fost cea de la Uivar și unde am stat mai bine de 35 de ani. După cinci ani am fost ajutor de șef de grupă, iar apoi șef de grupă, cum mai sunt și astăzi. Am botezat până acum 265 de vânători”.
Bineînțeles, viața de vânător este un lung șir de întâmplări deosebite. Una dintre cele pe care le-a trăit Puiu Oprea este următoarea: „S-a întâmplat în primii ani de vânătoare, când mergeam cu mentorii mei, unul dintre ei este Dumitruș Moșoiu. Eram novice, aveam trei-patru ani de vânătoare, și primeam un Browning de la Liceul Silvic, de la profesorul Eftimie. M-au dus pe valea Călacei și pe mine m-au pus în față. În față era un canal plin de nămol, aflat lângă o fermă de vaci, unde Puiu Moșoiu era inginer zootehnist. Seara au început să vină rațele. Eu eram în față, ei veneau din spate, trăgând. Arma cu care trăgeam avea un defect: câteodată trăgea ambele focuri deodată. Când am tras, au picat și trei rațe, dar și eu am picat pe spate, pentru că nămolul era până peste genunchi, și am intrat în apă până la piept. Mi-au rămas cizmele în baltă, că nu am mai putut ieși din nămol. Acesta a fost practic botezul meu primit ca vânător. Dintre trofeele recoltate în cariera de vânător, cel mai frumos a fost un căprior, care avea în jur de 6-7 ani. Eu nu am împușcat niciodată un căprior dacă nu a fost de trofeu sau de selecție. În ceea ce privește pescuitul, cel mai mare pește a fost un crap de vreo 3,5 kilograme”.
