Spirala prețuri-salarii este fenomenul caracterizat prin aceea că creșterea prețurilor antrenează creșterea salariilor, care, la rândul său, determină creșterea prețurilor, ceea ce duce la noi cereri de creștere a salariilor ș.a.m.d. Acest fenomen este numit, de asemenea, spirala „salarii-prețuri” sau „inflația prin costuri”.
Cercul vicios inflaționist se declanșează, în general, în cazul în care piața muncii este dezechilibrată, în sensul că există o penurie de mână de lucru, iar angajatorii trebuie să majoreze salariile pentru a atrage și/sau reține lucrătorii. Ca urmare, are loc creșterea costurilor de producție a bunurilor și serviciilor, ceea ce antrenează creșterea prețurilor bunurilor de consum. În măsura în care prețurile cresc, angajații vor cere salarii mai mari pentru a-și menține puterea de cumpărare, ceea ce antrenează o creștere suplimentară a costurilor de producție și a prețurilor, iar întregul ciclu se repetă la cote din ce în ce mai înalte.
Un caz particular este cel în care spirala prețuri-salarii este amorsată de creșterea salariilor din sectorul bugetar. În acest caz, există atât un efect direct, cât și unul indirect. Primul constă în creșterea cererii agregate, ceea ce presează în direcția creșterii prețurilor. Al doilea se manifestă prin faptul că creșterea salariilor în sectorul bugetar antrenează creșterea salariilor din sectorul productiv, deoarece angajatorii sunt nevoiți să mărească, la rândul lor, salariile, pentru ca mâna de lucru să nu-i părăsească și să migreze spre sectorul public. Consecințe – directe și indirecte – similare are creșterea salariului minim și a ajutoarelor sociale.
Un indiciu important al apariției spiralei prețuri-salarii este persistența și amplificarea inflației, însoțite de amorsarea anticipațiilor inflaționiste. Primul impuls este dat de creșterea ratei inflației mai rapid decât creșterea salariilor și, respectiv a productivității muncii. Asemenea secvențe sunt foarte probabile în cazul amintit, în care piața muncii este tensionată, ori creșterile de salarii au loc în sectoarele a căror activitate nu poate fi oprită, deoarece blochează întreaga economie și societate (transport, sănătate, învățământ, justiție etc.), ceea ce conferă salariaților și liderilor sindicali respectivi o mare putere de negociere. Creșterea salariilor poate însă continua chiar și în cazul în care puterea de cumpărare încetează să mai scadă, deoarece salariații încearcă să recupereze pierderile de putere de cumpărare suferite anterior și să se protejeze împotriva viitoarelor surprize inflaționiste.
Din mai multe puncte de vedere, situația actuală din România pare propice unei asemenea spirale. Deși corelația dintre creșterea salariilor și inflație are, deocamdată, o intensitate redusă, această legătură pare că se întărește în ultimul timp.
Rata anuală a inflației (indicele prețurilor de consum) a atins nivelul de 16,76% în noiembrie 2022, după care a început să scadă ușor, ajungând la 14,53% în martie 2023. Rata anuală de creștere a salariului mediu brut pe economie s-a mărit în perioada ianuarie-februarie 2023, ajungând la 13,1% față de 11,7%, respectiv 12,2% la sută în ultimele două trimestre din 2022. Această creștere a fost determinată de evoluțiile din sectorul privat (15,7% în primele două luni din 2023), ca urmare a deciziei autorităților de majorare a salariului minim brut (cca. 33% în construcții, respectiv aproape 18% în celelalte sectoare economice), ceea ce a constituit o formă de ajustare implicită a unor salarii cu rata inflației. În sectorul public, ritmul de creștere a salariului s-a menținut moderat, înregistrându-se însă o augmentare de 5% în perioada ianuarie-februarie 2023 (de la 3,7% în ultimul trimestru al anului anterior), ca urmare a unor majorări salariale în administrația publică și în învățământ. Rămâne de văzut ce consecințe va avea recenta ordonanță de urgență a guvernului pentru creșterea salariilor profesorilor.
Există și alte forțe care măresc probabilitatea spiralei prețuri-salarii.
Capacitatea de stabilire a prețurilor de către firme este ridicată, din cauza numărului mare de companii cu capital integral sau majoritar de stat (peste 1.100), dintre care multe au poziție de monopol. În condițiile unei inflații reduse, posibilitatea repercutării costurilor salariale asupra prețurilor este mică, chiar și pentru acest gen de întreprinderi. Însă, într-un mediu inflaționist, dimensiunile mari, poziția de monopol și sprijinul politic de care se bucură companiile de stat pot alimenta inflația, deoarece conducerile acestor întreprinderi, numite adesea politic, acordă mai multă atenție creșterii salariilor și încorporează această creștere în deciziile lor de stabilire a prețurilor. Această caracteristică a economiei României, consecință a nefinalizării reformelor necesare pentru instituirea economiei de piață, constituie una din cauzele importante pentru care presiunile inflaționiste se pot extinde în sectoare care nu au fost blocate nici de pandemie și nici de greve și demonstrații.
După cum arată modul de încheiere a grevei din învățământ, de exemplu, capacitatea de negociere colectivă a salariilor este mare în cazul sindicatelor din sectorul public. În mod similar, deciziile și promisiunile de ajustare a unor salarii cu rata inflației, care au alimentat spirala prețuri-salarii în trecut, s-au înmulțit în ultimul timp și, probabil, se vor multiplica în perioada premergătoare alegerilor. De asemenea, se constată că a crescut numărul de salariați din instituțiile și autoritățile publice, unde salariile sunt cu cca. 30% mai mari decât în sectorul privat. Or, toate aceste fapte arată că pe piața muncii din România condițiile sunt favorabile spiralei. Cu alte cuvinte, inflația pare că a început să se autoîntrețină.
Autoritățile încearcă, desigur, să dezamorseze anticipațiile inflaționiste. Ultima prognoză a BNR indică o inflație de 7,1% la sfârșitul anului curent, ulterior urmând ca aceasta să coboare la 4,2% în decembrie 2024 și la 3,9% în martie 2025. Guvernul recent instalat declară, de asemenea, că unul din obiectivele sale este reducerea inflației. Problema este că riscurile și incertitudinile se mențin deosebit de ridicate, ceea ce alimentează spirala prețuri-salarii.
În lumina celor arătate, se pune întrebarea dacă creșterile de salarii care au avut deja loc în România pot declanșa o spirală prețuri-salarii. Din motivele arătate, o atenție deosebită necesită creșterea semnificativă a salariilor din sectorul public și, respectiv a salariului minim pe economie.
Experiența sugerează că creșterile mari ale unor salarii, în special ale celor din sectorul bugetar și din companiile cu capital integral sau majoritar de stat, se răspândesc rapid în alte sectoare. Din punct de vedere istoric, creșterile de acest gen au fost frecvente mai ales în primii ani ai tranziției, însă fenomenul a reapărut și poate avea aceleași consecințe nefaste ca în trecut (rata anuală a inflației a ajuns în 1993 la 256,1%).
În plus, amplificarea migrației de la un loc de muncă la altul, a muncii la negru, a creșterilor de salarii mascate etc., poate duce la propagarea rapidă a efectelor colaterale intersectoriale și la reconfigurarea pieței mâinii de lucru. Numărul mare de demisii ale angajaților pot forța unele sectoare, cum ar fi cel productiv, să răspundă prin creșterea salariilor nominale mai rapid decât în trecut.
Rezultă că, deși creșterea salariilor din sectorul public și a salariului minim din economie nu a dus, deocamdată, la creșterea semnificativă a tuturor salariilor, este posibil ca aceste creșteri să declanșeze o spirală salarii-prețuri.
Întrebarea esențială care se pune este, așadar, dacă legăturile de această natură se vor repeta în viitorul apropiat, când inflația se va menține, probabil, ridicată. În mod evident, revendicările salariale s-au multiplicat în ultimul timp. La rândul său, presiunea pentru creșterea salariului minim s-ar putea intensifica, invocându-se, printre altele, exemplul unor țări din UE, care au făcut deja acest lucru, deoarece inflația se menține ridicată și în zona euro. Salariile din sectorul public, stabilite prin negocieri colective cu un angajator care nu plătește salariile din buzunarul propriu și care are o puternică motivație electorală, ar putea deveni elementul de referință pentru stabilirea salariilor în sectorul privat. Iar dacă acest gen de creșteri de salarii se vor ține lanț, repercusiunile asupra salariilor și prețurilor ar putea fi sensibil mai mari decât în trecut, când inflația a fost mică.
Spirala prețuri-salarii este greu de oprit, deoarece fiecare cotă a ciclului o întărește pe cea următoare și dă naștere astfel cercului vicios inflaționist. În prezent, obiectivul politicii economice a autorităților române ar trebui să fie împiedicarea apariției acestei spirale sau „ruperea” sa, dacă ea se manifestă deja. Operațiunea poate fi însă extrem de dificilă, deoarece păstrarea puterii de cumpărare necesită o ajustare a veniturilor diverselor clase și categorii sociale. Or, clasele și categoriile sociale se află întotdeauna în competiție pentru împărțirea și reîmpărțirea veniturilor, iar obținerea de avantaje de către unele dă naștere la reacții din partea celorlalte. Spirala prețuri-salarii reflectă această luptă pentru o parte cât mai mare din venitul național, iar efectul său este redistribuirea veniturilor în concordanță cu raporturile de forță existente la un moment dat între clasele și categoriile sociale. În acest cadru, obiectivul politicii economice ar trebui să fie împiedicarea apariției acestei spirale sau „ruperea” sa, dacă ea se manifestă deja.
În acest scop poate fi folosită atât politica monetară, cât și politica bugetară.
În economiile contemporane, politica monetară este de competența băncilor centrale independente, care au ca obiectiv asigurarea stabilității prețurilor. Ca urmare, ele monitorizează pericolul formării spiralei prețuri-salarii și dispun de mai multe instrumente/mijloace pentru a combate fenomenul.
Un instrument de acest gen este creșterea ratei dobânzii. În modul acesta, băncile centrale diminuează cererea de credite, însă contribuie, pe de altă parte, la încetinirea activității economice. Creșterea ratei dobânzii poate totuși stopa presiunile inflaționiste, deoarece scumpirea creditelor determină creșterea costurilor de finanțare, ceea ce duce, la rândul său, la reducerea cheltuielilor și cererii de bunuri și servicii.
Creșterea ratei dobânzii de politică monetară se poate dovedi insuficientă pentru eliminarea cauzelor subiacente, complexe și cu multiple fațete, ale spiralei prețuri-salarii. De aceea, pentru a trata eficace acest fenomen, este necesară adesea o abordare mai profundă decât cea realizată prin politica monetară, care să țină seama inclusiv de factorii structurali, subiacenți inflației. Mai precis, dacă spirala este provocată de factori structurali, cum ar fi lipsa de mână de lucru sau productivitatea scăzută, o simplă creștere a ratei dobânzii nu este suficientă pentru rezolvarea acestor probleme.
Pe de altă parte, după cum am menționat, creșterea ratei dobânzii poate avea consecințe negative asupra economiei, mai ales dacă creșterile de dobânzi sunt foarte agresive și aplicate rapid. Dobânzile mari pot augmenta costurile împrumuturilor contractate de întreprinderi, ceea ce stopează investițiile productive și, în general, apasă greu asupra activității economice. Dobânzile mari pot antrena, de asemenea, amplificarea șomajului, deoarece întreprinderile se pot găsi în situația de a fi nevoite să reducă numărul noilor angajări sau să concedieze lucrătorii pentru a compensa creșterea costurilor împrumuturilor.
Un alt mijloc aflat la dispoziția băncilor centrale este ajustarea masei monetare, ceea ce poate contribui la controlul inflației. Căci, după cum a spus M. Friedman, „inflația este întotdeauna și peste tot un fenomen monetar”. Ajustarea se poate realiza prin: manevrarea ratei dobânzii; vânzarea/cumpărarea de titluri de stat (operațiuni open market); modificarea ratei rezervelor obligatorii; schimbarea condițiilor de refinanțare a băncilor comerciale la banca centrală.
Fără a intra în detalii cu privire la acțiunea acestor instrumente, notăm că există o serie de factori, care fac ca ajustarea masei monetare să nu fie suficientă pentru contracararea spiralei prețuri-salarii. Dintre aceștia, amintim următorii: decalajul temporal cu care acționează măsurile de politică monetară; factorii structurali, subiacenți inflației; factorii externi; efectele secundare negative ale măsurilor de politică monetară.
Politica bugetară este de competența guvernelor. Într-adevăr, cheltuielile publice și politica fiscală pot influența, la rândul lor, creșterea economică și inflația. Astfel, pentru a răspunde la presiunile inflaționiste, guvernul poate majora impozitele și/sau reduce cheltuielile publice, în scopul diminuării cererii agregate și, deci, încetinirii inflației. El poate adopta, de asemenea, o politică de tip stop-and-go, adică poate duce alternativ o politică de creștere a cheltuielilor publice, în scopul stimulării economiei, și o politică de limitare a acestor cheltuieli, în scopul combaterii inflației, în funcție de evoluția creșterii economice și a prețurilor. În fine, guvernul își poate spori anumite cheltuieli specifice, cum ar fi cele pentru infrastructură sau pentru alte bunuri publice, în scopul stimulării creșterii economice și ocupării mâinii de lucru, ceea ce, în anumite condiții, poate atenua presiunile inflaționiste. Mai precis, guvernul poate alege între următoarele măsuri, având în vedere că eficacitatea acestor acțiuni depinde de condițiile existente în economie: plafonarea („înghețarea”) prețurilor unor bunuri; plafonarea („înghețarea”) creșterii salariilor și oprirea angajărilor în sectorul public; reducerea TVA la unele produse de primă necesitate (de exemplu, alimente); eliberarea unor stocuri strategice de materii prime; etc.
Problema este că, la fel ca în cazul politicii monetare, există însă o serie de factori care fac ca politica bugetară singură să nu fie suficientă pentru controlul spiralei prețuri-salarii. Dintre acești factori adverși, amintim următorii: decalajul temporal cu care acționează măsurile de politică bugetară; efectul de evicțiune (crowding-out effect); constrângerile politice; factorii structurali.
La ora actuală, există anumite semne că România este pe cale să intre într-o spirală prețuri-salarii. Deși aceste semnale sunt, deocamdată, slabe, perspectivele economice și geo-politice nu sunt favorabile și, deci, riscul nu trebuie subestimat. Salariile au crescut deja semnificativ în unele sectoare și ar putea crește în ramurile în care în trecut retribuțiile nu au ținut pasul cu prețurile. Dacă firmele își vor stabili prețurile, ținând seama de perspectivele unei inflații mai ridicate și de comportamentul concurenților lor – interni și externi –, sunt posibile efecte de feedback puternice, care să ducă la creșterea tuturor salariilor (și pensiilor). Factorii de decizie politică ar trebui să continue să încerce să dezamorseze anticipațiile inflaționiste, ceea ce înseamnă, printre altele, renunțarea la politicile populiste, care au predispus economia României la molipsirea cu această adevărată boală economică: spirala prețuri-salarii.
Silviu CERNA
