Actualitate

Contextul apariţiei „Proclamaţiei de la Timişoara” îl constituie evenimentele anului 1989 care au adus căderea regimului socialisto-comunist din țara noastră și instaurarea unei stări de permanentă luptă socială în căutarea unei democrații adevărate care să corespundă societății românești din acea perioadă. Guvernarea F.S.N. era contestată, cei care o făceau erau supuşi violențelor, televiziunea era aservită puterii nou instalate (iar televiziunile particulare nu existau), partidele de opoziţie erau ponegrite şi minimalizate, Ion Iliescu fiind înfăţişat ca eroul revoluţiei şi toţi cei care-l contestau erau acuzaţi că n-ar fi participat la revoluţie sau că nici nu trăiseră în ţară (,,n-au mâncat salam cu soia”). În guvernul fesenist erau persoane despre care existau informaţii că participaseră la reprimarea revoluţiei, când de fapt ei au participat la reprimarea contrarevoluției, nefăcând altceva decât să aprere zisele „cuceriri revoluționare” din timpul regimului comunist.
Cu sprijinul mass-media de la centru, s-a încercat să se anuleze rolul Timişoarei în izbucnirea revoltei anticomuniste (folosindu-se formule de tipul „Revoluția din 22 Decembrie”) de parcă revolta timișorenilor ar fi fost inițiată de o persoană menită a o deturna, machiavelic, în interesul unei singure clase sociale, clasa proletară.
În ansamblu însă, la momentul istoric respectiv, contestarea guvernării feseniste în numele revoltei anticomuniste, a cărei unic reprezentant se pretindea F.S.N.-ul, devenise necesară. La 11 martie 1990, rod al situației tensionate din țară, la Timișoara este citită, de către regretatul scriitor, ziarist și om politic George Șerban, Proclamația de la Timișoara, un document cu menirea de a arăta calea de urmat pentru societatea românească în următoarele decenii de tranziție spre o societatea cu o democrație consolidată, cu un stat de drept care să corespundă nevoilor Europei vremurilor ce vor urma.
Proclamația de la Timișoara a fost citită din balconul Operei Române, ca urmare a mitingului din centrul orașului Timișoara. Autorul Proclamației a fost George Șerban, membru al Societății Timișoara, promotoarea acestui document istoric cu rădăcini în evenimentele din Decembrie 1989.
Încă din primul articol al Proclamației se arată că revolta din Decembrie 1989 a fost una anticomunistă și nu doar una prin care se dorea înlăturarea regimului personal al clanului ceaușeștilor pentru ca în locul lor să fie așezate persoane ce doreau o reformare a regimului socialist-comunist. Așadar, Proclamația a fost un manifest anticomunist și nu doar unul anticeaușist.
Punctual, textului Proclamaţiei i se pot aduce diferite critici. De  pildă, există persoane care contestă aprecierea că în 20 Decembrie Timişoara devenise primul oraş liber de comunism  și  „a intrat definitiv în stăpânirea populaţiei”. Cel mai discutat punct al Proclamaţiei este punctul 8, ce punea problema înlăturării foştilor activişti comunişti şi ofiţeri de securitate din viaţa politică românească. Acest punct se poate aplica doar printr-o lege a lustraţiei, ce interzice persoanelor care au făcut parte din structurile de putere sau din aparatul represiv al regimului comunist instaurat în România la 6 martie 1945, prin guvernarea lui Petru Groza (președinte al Frontului Plugarilor), să obțină demnități și funcții politice.
Acest punct a apărut din dorinţa de a înlătura din structurile de conducere ale statului român acele persoane compromise prin faptul că au pactizat cu regimul comunist, dar şi pentru instaurarea adevăratei democraţii în România, democrația adevărată nepermițând persoanelor ce au deţinut funcţii, au activat şi au utilizat practici şi metode specifice unui regim autoritar să fie în foruri de decizie. Proiectul Legii Lustraţiei privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist a fost adoptat de Senat la 10 aprilie 2006 cu 69 de voturi pentru, 49 contra și 9 abţineri. P.N.L. a votat cu 27 parlamentari pentru; cu acelaşi număr de voturi, tot 27, s-a exprimat şi P.S.D. împotriva acestui proiect; P.D. a sprijinit proiectul cu 20 voturi pentru; U.D.M.R. cu 7 şi P.C. cu 11; P.R.M. nu a participat la vot.

Proclamaţia de la Timişoara, pregătirea şi răspândirea ideilor

La 22 februarie 1990 are loc un miting de protest împotriva celei de-a doua incursiuni a minerilor la Bucureşti.
George Şerban propune să se redacteze o Proclamaţie a Timişoarei către ţară, în care urma să se amintească ce s-a dorit prin revolta din 16 Decembrie 1989.
La 27 februarie 1990, George Şerban revine asupra propunerii pe care a făcut-o la mitingul din 22 februarie şi a întrunit adeziunea participanţilor. Proclamaţia avea menirea să aducă la cunoştinţa opiniei publice româneşti idealurile de conviețuire ale timişorenilor, aspiraţiile lor autentic
europene. Se propune ca textul Proclamaţiei să fie redactat de un grup de participanţi la revolta timişoreană.
La 27 februarie 1990, la ora 16, într-o şedinţă extraordinară, membrii Societăţii Timişoara analizează textul Proclamaţiei propus de George Şerban. Textul este adoptat şi Societatea Timişoara se angajează să susţină lansarea şi promovarea Proclamaţiei. Se propune multiplicarea textului şi traducerea sa în limba engleză, franceză şi germană. Este aprobat calendarul viitoarelor etape pe care trebuie să le străbată Proclamaţia până la lansarea ei oficială.
La 1 martie 1990, textul Proclamaţiei de la Timişoara este analizat şi adoptat la întrunirea Societăţii „Europa” a studenţilor publicişti din Timişoara, asociaţie formată în jurul publicaţiei „Forum studenţesc”.
La 2 martie 1990, Proclamaţia de la Timişoara este prezentată în faţa Consiliului Municipal Timişoara. Consiliul solicită un răgaz de o săptămână pentru a se decide dacă va adera sau nu la Proclamaţie.
La 8 martie 1990, ora 11, în Piaţa Unirii, are loc Adunarea Populară prilejuită de citirea Proclamaţiei de la Timişoara. Tot la 8 martie 1990 George Şerban citeşte textul Proclamaţiei de la Timişoara în faţa Biroului Executiv al C.P.U.N. Acesta ezită şi, în cele din urmă, refuză să adere, câţiva membri ai Biroului neagreând punctul 8 al Proclamaţiei.
La 8 martie 1990 aderă la Proclamaţia de la Timişoara Asociaţia „Tot Banatu-i fruncea” şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din Banat.
La 9 martie aderă la Proclamaţia de la Timişoara Asociaţia de prietenie româno-maghiară, Societatea Tinerilor Gazetari, Liga Apărării Drepturilor Omului şi Organizaţia Tinerilor Maghiari din Timişoara.
La 9 martie 1990 Consiliul Municipal Timişoara aprobă Piaţa Operei ca loc de desfăşurare a mitingului pentru lansarea Proclamaţiei de la Timişoara, considerând că manifestaţia reprezintă, prin conţinutul ei, o evocare spirituală a revoltei de la Timişoara.
La 10 martie 1990 Comitetul de organizare atrage atenţia asupra faptului că Proclamaţia nu cuprinde nici o idee referitoare la autonomia Banatului. „Dimpotrivă, noi ne opunem cu fermitate unei asemenea aberaţii. Zvonurile sunt răuvoitoare, dorind să discrediteze Adunarea”. În acelaşi COMUNICAT IMPORTANT din care am extras pasajul de mai sus se anunţă din nou întrunirea de duminică, 11 martie 1990, ce urma să se desfăşoare în Piaţa Operei.
La 10 martie 1990 în Cehoslovacia, la Komarno, are loc simpozionul „Europa - Casă Comună”, la care participă reprezentanţi ai tineretului din Cehoslovacia, România şi Ungaria. Cu acest prilej, Florian Mihalcea, reprezentând Societatea Timişoara, citeşte textul Proclamaţiei de la Timişoara, cu scopul de a face cunoscută opţiunea tineretului român pentru democraţie şi europenism.
La 10 martie 1990 textul Proclamaţiei de la Timişoara, tradus în engleză, franceză şi germană, este difuzat agenţiilor de presă din ţară şi străinătate. În aceeaşi zi este citit la postul de radio „Europa Liberă”.
La 11 martie 1990 are loc mitingul din Piaţa Victoriei (Operei), cu prilejul căreia a fost lansată Proclamaţia de la Timişoara. Proclamaţia a fost citită din balconul Operei de regretatul om politic George Şerban şi a fost primită cu entuziasm de cei peste 15.000 de timişoreni prezenţi în Piaţă. Participanţii la miting au aprobat textul Proclamaţiei.
La 11 martie 1990 se începe strângerea de semnături pentru susţinerea Proclamaţiei de la Timişoara. Au aderat la aceasta încă 11 asociaţii independente şi filiale locale ale unor partide politice.
La 15 martie 1990 o delegaţie condusă de Virgil Măgureanu, consilier prezidenţial, soseşte la Timişoara pentru a discuta cu liderii Societăţii Timişoara. Scopul vizitei este obţinerea acordului Societăţii Timişoara ca Ion Iliescu (preşedinte al C.P.U.N.) să vină în Oraşul Martir, pentru a purta un dialog cu populaţia. Liderii Societăţii refuză să acorde sprijinul pentru o  asemenea acţiune riscantă, deoarece situaţia în oraş era tensionată. Se acceptă un dialog cu Ion Iliescu la Bucureşti.
La 16 martie 1990 apare „Ediţia specială pentru ţară” cu textul Proclamaţiei de la Timişoara. La 18 martie 1990 la Cluj-Napoca se organizează un miting pentru susţinerea Proclamaţiei de la Timişoara. Textul Proclamaţiei este citit de actorul Călin Nemeş. Din Timişoara participă Ioan Uibar, membru al Societăţii „Europa”.
La 19 martie 1990 o delegaţie a Societăţii Timişoara, formată din George Şerban, Vasile Popovici, Daniel Vighi şi Dorel Mihiţ, are o convorbire de trei ore şi 15 minute la sediul Parlamentului din Dealul Mitropoliei cu Ion Iliescu şi doi consilieri (unul fiind Virgil Măgureanu), pe tema ideilor cuprinse în Proclamaţia de la Timişoara. Delegaţia mai sus amintită a Societăţii Timişoara obţine dreptul de a prezenta la Televiziunea Română Liberă Proclamaţia de la Timişoara, pentru a contracara interpretarea tendenţioasă făcută de secţia Actualităţi a Tv.R.L. în seara zilei de 11 martie. Răzvan Theodorescu, preşedinte al Tv.R.L., acceptă citirea Proclamaţiei integral şi la oră de vârf, cu condiţia ca delegaţia să nu facă nici cel mai mic comentariu pe marginea textului. Societatea Timişoara acceptă această condiţie.
La 20 martie 1990, după emisiunea Actualităţi a Tv.R.L., este difuzată videocaseta ce cuprindea lectura integrală a Proclamaţiei. Textul este citit de George Şerban. La 25 martie 1990 se organizează mitinguri de solidaritate cu Proclamaţia de la Timişoara în municipiul Lugoj, dar şi la Bucureşti, unde participă Stelian Tănase, Ion Raţiu, Dumitru Iuga.
La 2 aprilie 1990 Poliția Municipiului Timișoara aderă la Proclamaţia de la Timişoara.
La 11 aprilie 1990 este organizat un miting în Piaţa Victoriei (Operei) din Timişoara, cu participarea timișorenilor care au aderat la ideile şi spiritul Proclamației. Cu această ocazie s-a iniţiat strângerea de semnături pe o Petiţie, prin care se cerea C.P.U.N. adoptarea Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ca amendament la legea electorală. Se anunţă constituirea, în 28-29 aprilie, a Alianţei Naţionale pentru Victoria Revoluţiei, numită ulterior Alianţa Naţională pentru Proclamaţia de la Timişoara. Se adresează şi un memoriu C.P.U.N.
La 16 aprilie 1990, un grup de tineri conduşi de pictorul Mihai Olteanu pleacă din Piaţa Victoriei (Operei) din Timişoara în marş spre Bucureşti, pentru a răspândi textul Proclamaţiei de la Timişoara şi al „Memoriului-protest din 11 aprilie 1990”.
La 18 aprilie 1990 ia ființă, sub egida Societății Timișoara, „Forumul Cetățenesc”. Grupul de iniţiativă care porneşte cu Proclamaţia de la Timişoara spre Bucureşti ajunge la Turnu-Severin.
La 19 aprilie 1990 un grup de tineri timişoreni organizează al doilea marş spre Bucureşti, pe ruta Timişoara-Deva-Sibiu-Braşov-Bucureşti.
La 28 aprilie 1990, la Cinematograful „Capitol”, are loc şedinţa de constituire a Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara, cu participarea reprezentanţilor tuturor organizaţiilor care au aderat la Proclamaţia de la Timişoara. Este prima încercare de a constitui o alianţă a societăţii civile şi a opoziţiei politice. Nu a funcţionat, dar pe această structură, ulterior, s-a înfiinţat Alianţa Civică.
La 9 mai 1990, în faţa Ambasadei Romane de la Paris, are loc o demonstraţie de adeziune la Proclamaţia de la Timişoara.
Proclamația prezintă idealurile de viață ale Banatului, ale Timișoarei pentru întreaga Românie, timișorenii fiind răzvrătiții împotriva comunismului, populația Timișoarei fiind „cea care între 16 și 20 decembrie 1989 a purtat, de una singură, un înverșunat război cu unul dintre cele mai puternice și mai dure sisteme represive din lume”. Neînarmată, populația a avut de înfruntat miliția, securitatea, armata și trupele de activiști ale partidului. Un alt lucru afirmat de acest document este că în 20 decembrie 1989 Timișoara a intrat definitiv în stăpânirea populației. Din acea zi, întreaga activitate din oraș a fost condusă, de la balconul Operei, de catre Frontul Democrat Român, exponent, în acel moment, al revoltei timișorenilor și al întregii Românii. O serie de fapte întâmplate în România după 28 ianuarie 1990 vin în contradicție cu idealurile Revoluției de la Timișoara, fapt ce a dus la nașterea Proclamației.
Nu se poate vorbi despre Proclamația de la Timișoara fără a se aduce în discuție Societatea Timișoara și ziarul „Timișoara”, ambele au luat naștere în 1990. Societatea Timișoara a luat ființă în data de 19 ianuarie 1990. Scopul era: sprijinirea apariției unui organ de presă cu caracter liber de orice interese stricte de partid. Acest organ poarta numele de Timișoara. La adunarea de constituire au participat 64 de persoane.
Revenind la Proclamație, unele idei ale sale sunt încă discutate, precum: Punctul 8 și ideea descentralizării administrative. Datorită Punctului 8, Proclamația a avut de suferit, fiind identificată cu Lustrația politică, fără a se mai sublinia caracterul pro-european. Nu se poate afirma că Proclamația este o propunere directă de integrare a României în Uniunea Europeană, era încă prea devreme pentru acest lucru.
În perioada redactării Proclamației, președinte al Societații Timișoara era Vasile Popovici, dar lui George Șerban îi aparține inițiativa redactării, fiind cel care a formulat principalele idei și a definitivat textul final. Domnia sa și-a asumat răspunderea civică pentru acest document.
George Serban a reușit să realizeze prin Proclamație un document unic, o „carte de căpătâi” a revoltei ce a înlăturat teroarea. În același timp, Punctul 8 exprima dorința unei părți a populației din România ce a pledat pentru absența din viața publică a celor mai vinovați, și anume a foștilor activiști comuniști, foști ofițeri de securitate.
Au fost formulate și afirmații potrivit cărora Proclamația nu a făcut istorie, dar a fost o continuare logică și firească a revoltei anticomuniste. În Proclamație se regăsesc lozinci ce au fost scandate în timpul revoltei din Decembrie 1989, dar și idei pe care participanții și le-ar fi dorit a se realiza odată cu eliminarea regimului socialisto-comunist din societatea românească.
Punctul 8 al Proclamaţiei lovea în foştii activişti şi ofiţeri de securitate care astăzi sunt încă prezenţi în viaţa politică românească, fiind probabil principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor ce frământă țara. Punctul 8 a fost acceptat de o parte a ţării care spera într-o reîntoarcere a României la valorile democraţiei autentice, şi nu cosmetizarea regimului comunist. De Proclamaţie se leagă şi numele „celor patru magnifici”: George Şerban, Daniel Vighi, Vasile „Basil” Popovici şi Doru Mihiţ.
Pe baza Punctului 8 s-ar putea crea un partid care să dea dureri de cap „activilor”. În Piaţa Universităţii din București s-au strâns semnături pentru aderarea la acest punct. Milioane de români, din Moldova până în Oltenia, au stat la cozi imense pentru a semna pe acele liste deschise, în vederea realizării unor schimbări. Proclamaţia de la Timişoara este un manifest anticomunist, dar şi un veritabil program politic de dezvoltare europeană a ţării noastre, dorind să instaureze un nou sistem politic care să reprezinte întreaga țară și pe fiecare cetățean în parte.
Proclamaţia a fost auzită la München, de la microfonul „Europei Libere”, în Cehoslovacia, la un forum al tinerilor din Europa Centrală, precum şi în Polonia şi în Ţările Baltice. George Şerban, Doru Mihiţ, Daniel Vighi şi Vasile Popovici au plecat la Bucureşti pentru a o face cunoscută întregii Românii, prin prezentarea la postul naţional de televiziune.
Mihai Olteanu a plecat pe jos, tot către Bucureşti, trecând prin Oltenia. A existat o „Caravană a Proclamaţiei”, condusă de doctorul Olimpiu Vasiu, ce a străbătut întreaga ţară. Proclamaţia este văzută ca primul document programatic al Revoluţiei Române din Decembrie 1989, ce jalona primii paşi ai ţării noastre spre democraţie. Cel mai mare regret referitor la Proclamaţie este că susţinătorii ei au redus-o la Punctul 8, ideea centrală a ei, iar adversarii ei la Punctul 11, adică revendicarea „autonomiei locale” – în fapt, se ceruse doar descentralizare economică şi administrativă. Proclamaţia pune în valoare dorințele cetățenilor întregii Românii, dorințe exprimate prin revolta din Decembrie 1989, atunci când întreaga suflare românească a dorit lichidarea din temelii a republicii socialiste și a orânduirii ce a fost instaurată în România, prin forță, la finalul celui de-al doilea război mondial.

Proclamația, un veritabil program de schimbare radicală a României

În concluzie, Proclamația de la Timișoara este actul prin care s-a încercat clarificarea scopului și a menirii revoltei timișorenilor și a românilor, și anume ridicarea lor împotriva orânduirii regimului comunist, nu numai a ceaușismului, prin participarea tuturor categoriilor sociale. 
În ciuda tuturor criticilor aduse ei, nu i se poate contesta valoarea de document istoric cu un pronunțat caracter anticomunist și nu se poate afirma că Proclamația nu a fost un fundament pentru înlăturarea totalitarismului din România, deoarece a fost redactată de participanți la momentul Decembrie 1989, iar prin conținutul ei explică rolul și scopurile declanșării evenimentelor din Decembrie 1989 în Timișoara și în întreaga țară. Proclamația trebuie să rămână viabilă și să se aplice. Pentru moment ea reprezintă o sumă de idei, un ideal. Foștii activiști ai partidului-stat și foștii ofițeri de securitate trebuie să înțeleagă că vremea lor a apus și să părăsească structurile de decizie ale țării.
Citind cu atenţie Proclamaţia, se poate constata că menirea revoltei din Decembrie 1989 era înlăturarea radicală a vechilor structuri. Din acest motiv, Proclamaţia apare ca un veritabil program de schimbare radicală care şi-a propus să explice şi să clarifice mijloacele şi scopurile forţelor schimbării. Proclamaţia este un document ce prezintă opţiunile unei comunităţi la momentul începutului de an 1990. 

Punctele Proclamației

Prin punctul 1, Proclamația de la Timișoara cere „reîntoarcerea la valorile autentice ale democrației și civilizației europene”. Este un punct prin care autorii Proclamației își exprimă solidaritatea cu lupta de eliberare de sub comunism a tuturor statelor aflate până la momentul 1989 în blocul sovietic.
Prin punctele 2 și 3 se precizează că eliberarea de sub regimul socialisto-comunist a fost o exprimare a voinței tuturor categoriilor sociale, fapt ce poate denota participarea întregii populații la înlăturarea regimului totalitar și nu doar a unei categorii sociale. Se poate desprinde, din punctul 2, conținutul anti-marxist al revoltei din România, astfel evitându-se lupta de clasă, „învrăjbirea claselor și categoriilor sociale”.
Punctul 4 al Proclamației se referă la o tradiție veche pentru provincia Banat. Este vorba despre conviețuirea pașnică a tuturor naționalităților existente în Banat, aceasta aducând provinciei române faimă și o imagine favorabilă în istorie. Finalul punctului 4 scoate în evidență spiritul tolerant, „al respectului reciproc”, toate acestea fiind o rampă de lansare a României pentru integrarea în structurile democratice europene. Am putea spune că acest punct este un îndemn pentru toți cei care încă mai promovează ultranaționalismul, naționalismul șovin, să învețe din spiritul Timișoarei, acest oraș fiind un model pentru toleranță și respect.
Punctul 5 subliniază ideea pluralismului politic și organizarea de alegeri libere. Tot în acest punct se interzice existența pe scena politică a țării a unor partide extremiste de stânga sau de dreapta, deoarece partidul comunist român s-a dovedit a fi, în cei 44 de ani de dominație, un adept al represiunii, interzicerii dialogului și a opiniilor politice, ajungând până la genocid. Datorită cruzimii și lezării de drepturi  și libertăți individuale, partidul comunist nu va mai fi tolerat „nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască”.
Punctul 6 insuflă românilor dorința de a se detașa de ideologia marxist-leninistă, afirmând foarte clar că încă mai există prejudecăți constituite în cele „șase decenii de educație comunistă”, în conștiința românilor, fără a-i învinovăți de acest fapt. Prin acest punct 6 se dorește depolitizarea istoriei și se cere, la finalul său, „redactarea de urgență a unei scurte, dar corecte istorii a perioadei 1944-1950 și difuzarea ei în tiraje de masă”, evitându-se manipularea. În acest punct se aduce și un elogiu celor care au avut curajul să se opună sovietizării României.
Punctul 7 aduce în discuție faptul că revolta timișorenilor a fost îndreptată împotriva întregului regim comunist, exprimându-se reproșul că cei care au servit regimului au ajuns la conducerea țării; prin urmare, se pune problema eliberării lor din structurile de conducere ale statului, în numele celor ce s-au revoltat în Decembrie 1989 și au murit, jertfindu-se pentru noi toți. Acest punct are o formulare incorectă, pentru că atribuie termenul de „disidenți anticeaușiști” celor care nu au vrut altceva decât o schimbare a conducerii comuniste din România, o „rotire a cadrelor”. Pentru aceștia era mai indicat să se utilizeze cuvântul „opozant”, deoarece ei nu au vrut înlăturarea sistemului, ci doar a clanului ceaușeștilor.
Despre punctul 8 s-a scris în rândurile anterioare, motiv pentru care trecem la articolele 9, 10, 11, 12, 13. Punctul 9 face referire la faptul că revolta din Decembrie 1989 a fost declanșată pentru ca cetățenii acestei țări să-și dobândească libertatea și drepturile cu care oamenii au fost înzestrați de Divinitate. Punctul 10 exprimă o idee strict economică, aducând în discuție problema privatizării, fără a cunoaște exact drumul pe care să meargă economia românească. Acest punct cere înlocuirea proprietății de stat cu cea privată. Punctul 11 pune în discuție o dorință a Timișoarei, adică aplicarea „descentralizării economice și administrative”, introducerea economiei de piață în România.
Punctul 12 face referire la diaspora, cerându-se ca cei care au părăsit România din cauza persecuțiilor la care au fost supuși de regimul comunist să revină în țară pentru a relansa România din punct de vedere democratic și moral.
Punctul 13 cere ca ziua de 16 Decembrie să devină zi națională a României, astfel recunoscându-se jertfa depusă de poporul român, curajul lui de a se lupta împotriva comunismului. Prin acest punct se respinge stabilirea ca zi națională a datei de 22 Decembrie (evacuarea dictatorilor), deoarece acest fapt ar aduce mereu în discuție persoana dictatorului. Punctul 13 exprimă respectul pentru toate orașele martir din România: București, Sibiu, Târgu Mureș, Arad, Reșița, Lugoj etc.
Cornel SERACIN