„Această Proclamaţie s-a născut din necesitatea de aduce la cunoştinţa naţiunii române adevăratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara. A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. La Timişoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rândurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul personalităţii, cenzura mass-mediei, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale. Această Proclamaţie se adresează în primul rând celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce suntem nemulţumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi câte ceva în prăvălii. Acum ştiu de ce suntem nemulţumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timisoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre16 şi 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluţia încheiată. O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida”.
Așa s-a născut Proclamația de la Timișoara
22 februarie 1990
Miting de protest împotriva celei de-a doua incursiuni a minerilor la București. „Dl George Șerban a propus să se redacteze o Proclamație a Timișoarei către țară, în aceasta fiind necesar a se aminti ce s-a dorit prin Revoluția din 16 decembrie”. (Textul crainicei Televiziunii Timișoara, reprodus pe casetă video)
27 februarie 1990
„Revin asupra propunerii pe care am făcut-o la mitingul din 22
februarie și a întrunit adeziunea entuziastă a participanților: redactarea unei PROCLAMAȚII CĂTRE ȚARĂ a cetățenilor orașului Timișoara. Ea ar avea menirea de a aduce la cunoștința opiniei publice românești idealurile originare ale Revoluției timișorene, aspirațiile ei autentic
europene. (...) Propun ca textul Proclamației să fie redactat de un grup de participanți la Revoluția timișoreană, dintre cei care au fost din prima și până în ultima zi printre demonstranți”. (George Șerban, PRO-
PUNERE, ziar „TIMIȘOARA” nr. 15)
1 martie 1990
Textul „Proclamației de la Timișoara” este analizat și adoptat la întrunirea Societății „Europa” a studenților publiciști din Timișoara, asociație formată în jurul publicației „Forum studențesc”.
2 martie 1990
„Proclamația de la Timișoara” este prezentată în fața Consiliului
Municipal Timișoara. Consiliul solicită un răgaz de o săptămână pentru a se decide dacă va adera sau nu la Proclamație.
8 martie 1990
George Șerban citește textul „Proclamației de la Timișoara” în fața Biroului executiv al CPUN Timiș. Acesta ezită și în cele din urmă refuză să adere, câțiva membri ai Biroului neagreând punctul 8 al Proclamației.
8 martie 1990
„Duminică, 11 martie, ora 11, sunteți invitați în Piața Unirii (n.n.:
Comitetul de organizare face în continuare demersuri pe lângă forurile locale spre a obține totuși Piața Operei ca loc de desfășurare a adunării) la Adunarea populară prilejuită de citirea «PROCLAMAȚIEI DE LA TIMIȘOARA». Este un act important, prin care se aduc la cunoștință întregii națiuni idealurile Revoluției de la Timișoara”. (din articolul „APEL”, apărut în nr. 19 al ziarului „TIMIȘOARA”).
9 martie 1990
Consiliul Municipal Timișoara analizează din nou textul „Proclamației de la Timișoara” și supune la vot aderarea. Cu 45 de voturi pentru, 3 abțineri și nici un vot împotrivă, Consiliul Municipal Timișoara aderă la Proclamație.
9 martie 1990
Primăria Timișoara a aprobat Piața Operei ca loc de desfășurare a Marii adunări populare pentru lansarea „Proclamației de la Timișoara”, considerând că „(...) manifestația reprezintă, prin conținutul ei, o evocare spirituală a Revoluției de la Timișoara”.
10 martie 1990
„(...) Atragem atenția că Proclamația nu cuprinde nici o idee referitoare la «autonomia» Banatului. Dimpotrivă, noi ne opunem cu fermitate unei asemenea aberații. Zvonurile sunt răuvoitoare, dorind să discrediteze Adunarea. Comitetul de organizare”. (Articol apărut în nr. 20 al
ziarului „TIMIȘOARA”)
10 martie 1990
În Cehoslovacia, la Komarno, are loc simpozionul „Europa – Casa Comună”, la care participă reprezentanți ai tineretului din Cehoslovacia, România și Ungaria. Florian Mihalcea, reprezentând Societatea „Timișoara”, citește cu acest prilej textul „Proclamației de la Timișoara”, în scopul de a face cunoscută opțiunea tineretului român pentru democrație și europenism.
10 martie 1990
Textul Proclamației, tradus în engleză, franceză și germană, este
difuzat agențiilor de presă din țară și străinătate. În aceeași zi este citit la postul de radio „Europa liberă”.
11 martie
Marea Adunare populară din Piața Operei, cu prilejul căreia a fost lansată „Proclamația de la Timișoara”. Proclamația a fost citită din balconul Operei de către George Șerban și a fost primită cu entuziasm de cei peste 15.000 de timișoreni prezenți în piață.
Proclamația de la Timișoara – ce a fost și ce-a ajuns
Se împlinesc, la 11 martie, 24 de ani de la lansarea Proclamației de la Timișoara. Document programatic născut în vâltoarea evenimentelor de după Revoluție, Proclamația s-a dorit a fi purtătorul de mesaj al populației orașului Timișoara către întreaga țară. Și, într-un fel, chiar a fost. Cele 13 puncte ale proclamației au fost dezbătute, întoarse pe toate părțile, unele devenind stindarde de luptă pentru un stat de drept, altele fiind răstălmăcite și interpretate pentru a-i ataca pe inițiatorii documentului și, implicit, Timișoara.
Unde suntem, astăzi cu cele 13 puncte ale proclamației? Ce s-a întâmplat cu ele, ce s-a împlinit și ce nu?
1. Recunoașterea faptului că Revoluția de la Timișoara nu a fost doar anticeaușistă, cât categoric anticomunistă.
Ion Iliescu, cel care susținea că Revoluția a fost doar împotriva unor oameni care au întinat idealurile comunismului și socialismului științific, a fost ales, la două luni după proclamație, președinte de o largă majoritate a țării. A fost reales în 1992 și încă o dată în 2000. Iar afișarea unei atitudini anticomuniste astăzi este considerată desuetă.
2. Refacerea unității tuturor categoriilor sociale din țară.
La trei luni de la Proclamație are loc cea mai sângeroasă dintre toate mineriadele. Și nu avea să fie ultima. Chiar dacă, între timp, lucrurile s-au mai așezat din acest punct de vedere, o unitate în acțiune a tuturor categoriilor sociale rămâne, totuși, un vis irealizabil în afara perioadelor de revoluție.
3. Chiar dacă tineretul a fost preponderent la Revoluție, trebuie să recunoaștem că oameni de toate vârstele s-au bătut cu aceeași dârzenie pentru cauza ei.
Acest lucru cred că a fost recunoscut de la bun început. Este unul dintre punctele Proclamației care și-a găsit împlinirea.
4. Promovarea bunei înțelegeri între români și minorități, în spiritul toleranței și al respectului reciproc.
După doar câteva zile au loc evenimentele de la Târgu Mureș. În parlament intră partide precum PUNR și PRM, iar Corneliu Vadim Tudor ajunge chiar în turul doi la alegerile prezidențiale din anul 2000. Chiar dacă, la nivel oficial, România este acum o țară fără conflicte interetnice, acestea încă mocnesc și încă au propagatori.
5. Pluripartidism, cu o excepție: Partidul Comunist Român, care datorită faptului că a ajuns până la genocid nu poate fi tolerat nici în principiu, nici în fapt.
FSN a fost, de fapt, un continuator al PCR, oamenii din eșalonul doi al partidului comunist fiind, de fapt, majoritatea celor care au condus FSN-ul. Mai mult decât atât, am avut parte și de Partidul Socialist al Muncii și chiar și de un partid comunist, la un moment dat. Condamnăm public holocaustul nazist, dar ne ferim să condamnăm holocaustul comunist, mult mai atroce și cu mult mai multe victime în țara noastră. Avem o condamnarea a comunismului de fațadă și fără efecte în fapt.
6. Redactarea unei istorii corecte a perioadei 1944-1950 și difuzarea ei în tiraje de masă.
Nu există nici până în ziua de astăzi. Dimpotrivă, avem încă istorici care încearcă să mistifice acea perioadă.
7. Timişoara a pornit Revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul PCR-ului. Prezenţa acestora în fruntea ţării face moartea eroilor din Timişoara zadarnică.
Nu aș spune că moartea eroilor de la Timișoara a fost chiar zadarnică, dar dacă acesta ar trebui să fie etalonul, atunci a fost.
8. Celebrul punct opt, care cerea interzicerea dreptului de candidatură, pentru primele trei legislaturi consecutive, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate.
Nu s-a întâmplat. Au fost diverse partide care și-au asumat proiectul de a promova o Lege a lustrației, lege care nu este în vigoare încă. După 24 de ani, foștii activiști comuniști și foștii ofițeri de securitate ajung să fie eliminați din viața politică pe cale naturală.
9. Încurajarea creșterii producției, pentru ca prin performanță economică să se ajungă la un nivel de trai occidental.
Industria existentă până în 1989 a fost distrusă, fabricile lichidate și vândute la fier vechi, iar terenurile au ajuns pe mâna samsarilor imobiliari. Nivelul de salarizare în România este printre cele mai scăzute din Europa. Nivelul importurilor depășește nivelul exporturilor.
10. „Deşi milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care îşi au neajunsurile şi inechităţile lor. (..) Inventarierea averilor foştilor privilegiaţi ai puterii, corupţiei şi penuriei. De asemenea, acţiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei. Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acţiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activităţii. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor şanse egale de prosperitate”.
Cât de naivi am fost!
11. Timişoara este hotărâtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative.
Descentralizarea și regionalizarea au fost mereu pe lista de priorități a tuturor puterilor care s-au succedat în România. De realizat, însă, nu s-a realizat nimic. Singurii pași care au fost făcuți de-a lungul timpului au vizat o descentralizare a responsabilităților fără o descentralizare a resurselor.
12. Atragerea în țară a românilor din exil.
Numărul celor care pleacă din țară, la muncă sau definitiv, crește în fiecare an, fiind principala cauză a declinului demografic din România.
13. Instituirea zilei de 16 decembrie ca zi națională a României.
Ziua națională este 1 decembrie.
Ce ar fi fost dacă Proclamația ar fi avut o altă soartă? Acesta poate să fie subiectul unui întreg studiu. Punctele 6, 8, 9 și 11, dacă și-ar fi găsit o aplicabilitate în 1990, România probabil că ar fi fost altundeva acum. Putem să ne gândim, astăzi, că Proclamația a eșuat. Și totuși, fără să fi fost pusă în aplicare, ea este învingătoare. Are un loc în istorie și astăzi, la 24 de ani de la lansare, încă ne raportăm la Proclamația de la Timișoara.
Flavius BONCEA
LUSTRAȚIA
Trecutul nu e un vis, nu e un coşmar, o amintire sau o poveste. Trecutul, cu consecinţele sale, este înglobat în prezent şi este fundamentul pe care se construieşte viitorul.
Nu putem scăpa de trecut, aşa cum nu putem ignora prezentul.
Pentru ca un coşmar să nu mai continue, este suficient, atunci când visezi urât, să te uiţi la lumină. Sau, atunci când lumina pare a nu fi de ajuns, poţi să încerci să te speli pe faţă cu apă rece.
Nici o astfel de reţetă nu e însă de folos atunci când te bântuie trecutul.
Lumina trebuie să fie prea puternică ca să spele de pe retină imaginea celor despre a căror viaţă ai scris în notele informative date la Securitate. Iar apa… nici pe Pilat nu l-a ajutat prea mult.
Ce-i de făcut?
Am putea încerca spovedania în faţa semenilor noştri, am putea încerca smerenia, căinţa... Dacă eşti, însă, om politic şi ai devenit astfel în ultimi 24 de ani (ceea ce înseamnă ca ai un somn liniştit și lipsit de coşmaruri, nu-i așa), există o singură soluţie: lustraţia.
Dar să lăsăm trecutul în pace, avem altă treabă acum – spun pensionarii la coadă, în faţa portbagajului unei Dacii din care cineva le vinde bidoane de plastic refolosite, pline acum cu lapte. La fel spun şi oamenii politici, coborând din limuzine, în timp ce şoferul le deschide uşa. Lustraţia nu e constituţională, spune altul, care brusc şi-a amintit de cărticica rămasă nedeschisă de atunci de când cineva, pe stradă, i-a vârât-o sub braţ. Sau cartea aia era altceva... Nu mai ştie sigur. Ştie, însă, că ar vrea să fie lăsaţi în pace să-şi folosească liniştiţi pensiile de 10 ori mai mari decât cele ale victimelor lor şi să conducă mai departe interesele ţării, interese pe care le cunosc şi le-au slujit de 50 de ani încoace.
Credeam că cei 24 de ani de la lansarea Proclamatiei de la Timişoara, ani care au trecut prea repede, au limpezit mai mult cugetele celor care i-au tranzitat.
Nu s-a întâmplat aşa.
Sentimentul care ne încearcă acum, la 24 ani de la lansarea Proclamaţiei şi la 10 ani de la lansarea Proiectului Legii lustraţiei, e unul de lehamite.
Sfori, telefoane, mâini întinse trec de la un partid la altul, iar legăturile dintre exponenţii acestor partide nu au putut fi întrerupte de un proiect naiv de lege care ar fi vrut să limpezească definitiv legăturile cu un trecut ce se încăpăţânează să rămână prezent.
Așadar, nu putem să vrem o lege neconstituţională! Pentru că noi avem o constituţie solidă şi o democraţie exemplară. Nu ca ungurii, polonezii, cehii, lituanienii sau bulgarii, care au de mult astfel de legi. Pentru că la noi ţara este condusă prin decizii ale Curţii Constituţionale, nu prin legi date de Parlament, ca în alte state mai puțin evoluate. Pentru că nu a existat nici odată în istorie un moment de care să ne fie jenă (chiar şi despre Ceauşescu se spunea că nu e român). Pentru că Democraţia noastră e mai... democratică, iar Constituţia noastră e mai constituţională decât constituţia lor. Aşa că, Legea lustraţiei, votată de două ori de Parlament, nu a ajuns să producă efecte.
Avem de ce să fim mândri!
Florian MIHALCEA
Lupta noastră
Dacă tot aniversăm în această săptămână 24 de ani de la lansarea Proclamației de la Timișoara, nu putem să o facem fără a vorbi, în același timp, despre Societatea și ziarul „Timișoara”. Ziar, Societate, Proclamație – într-un fel, fiecare dintre acestea există și datorită celorlalte două.
Prima dată a apărut ziarul, în 23 ianuarie 1990. Atunci, la doar o lună după Revoluție, Timișoara era cuprinsă de o disperare mută în fața evidenței că bolșevismul și comunismul nu fac altceva decât să se reformeze, dobândind o iluzorie „față umană”. Un grup de intelectuali timișoreni, cei mai mulți scriitori, participanți la Revoluție, au constituit nucleul de bază al ziarului. Împinși la luptă și cuprinși de febra pe care ți-o dădea romantismul perioadei, au constituit Societatea Timișoara. „Scopul ei este de a sprijini apariția unui organ de presă cu caracter liber de orice interese stricte de partid, având rolul de observare socială și politică”, se spunea în actul constitutiv al Societății. Ulterior, ca într-un lanț al cauzelor și efectelor, activitatea din jurul ziarului a determinat apariția deja legendarei Proclamații de la Timișoara – mult hulita Proclamație, dar care este recunoscută astăzi drept unul dintre cele mai lucide și coerente ecouri ale Revoluției Române.
Ziarul s-a pus în slujba apărării drepturilor omului și a promovării ideilor conținute în Proclamația de la Timișoara. O interdeterminare unică în istoria postdecembristă, o istorie cu suișuri și coborâșuri, cu bucurii și tristeți, și cu efectul major de a obține pentru toate cele trei elemente ale acestei simbioze un lucru mai important decât orice altceva: respectul.
În timp, ziarul a trecut de la faza jurnalismului militant la cea a unei prese moderne, chiar dacă făcută cu mijloace precare. Iar apoi, pentru că societatea avea nevoie de așa ceva, a devenit și militant, condus tot de principiile pe care le-a avut de la început: lupta împotriva comunismului, instaurarea democrației, încercarea de impunere a statului de drept. În jurul nostru s-au strâns mereu cei care aveau această viziune anticomunistă, cei care sperau în aplicarea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara.
Sunt mulți cei care, astăzi, spun că atitudinea anticomunistă este desuetă. De ce nu ne ancorăm în realitate, că doar comunismul este deja istorie? Dar este, oare, comunismul istorie? Mulți dintre potentații perioadei de dinainte de 1989 încă au funcții publice, controlează mass-media și mediul economic. Iar cei care nu pot fi acuzați de comunism au moștenit, totuși, mentalitatea comunistă. Mai mult decât atât, faptul că discursul anticomunist nu este depășit este dovedit și de ultimele două alegeri prezidențiale din România. Campania electorală a lui Traian Băsescu împotriva lui Mircea Geoană din anul 2009 nu a fost făcută aproape exclusiv pe discursul „să nu lăsăm comuniștii să vină la putere”? Iar în 2004 același Traian Băsescu deplângea, pe umărul lui Adrian Năstase, soarta tristă a poporului român, care are de ales între doi comuniști...
Practic, istoria de 24 de ani a Proclamației de la Timișoara se confundă și cu o luptă, lungă tot de 24 de ani, a ziarului „Timișoara” împotriva fantomelor comunismului. Am organizat mitinguri, am susținut mereu dreapta în fața stângii, am acordat premii și burse, am participat la acțiuni sociale, am făcut campanii și am realizat sute de suplimente și de ediții speciale.
Suplimente pentru țărani, axe Timișoara-București, Parlamentul rușinii, editarea unui ziar local la Reșița care să susțină Schimbarea în ceea ce era cunoscut drept „orașul roșu” etc, etc, etc... Și, peste toate, susținerea necondiționată și atașamentul arătat Majestății Sale Regelui Mihai I al României, cel mai puternic și mai legitim simbol al luptei împotriva comunismului.
Astăzi, după 24 de ani, lupta noastră este aceeași. Și nu pentru că suntem ancorați în trecut, ci pentru că ne raportăm la finalul Proclamației, un final care este de o tristă actualitate:
„Această Proclamație se adresează în primul rând celor care au primit revoluția cadou și se miră de ce suntem nemulțumiți, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste și a mai apărut și câte ceva în prăvălii. Acum știu de ce suntem nemulțumiți: nu acesta a fost idealul Revoluției de la Timișoara.
Noi, autorii acestei Proclamații, participanți la evenimentele dintre 16 și 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluția încheiată. O vom continua pașnic, dar ferm. După ce am înfruntat și am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni și nimic nu ne mai poate intimida”.
Redacția ziarului TIMIȘOARA
