În urmă cu peste șase decenii, Banatul traversa unul dintre marile sale momente de cumpănă în istoria sa multiseculară. Regimul comunist, instaurat după cel de-Al Doilea Război Mondial, impus sub presiunea tancurilor sovietice și a armatei roșii, își arăta fața hidoasă. Zecii de mii de oameni, locuitori ai satelor din apropierea granițelor cu Iugoslavia, din Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, au fost forțați să-și părăsească vetrele, să lase în urmă gospodării, animale și pământuri. Totul pentru că erau considerați „elemente dușmănoase”. Cu intenția clară de a distruge clasa de mijloc, comuniștii au trimis în Bărăgan nu doar pe cei mai harnici gospodari din satele bănățene, ci și oameni care, pribegind în anii de dinainte, din timpul sau de după război, și-au găsit în Banat un loc ce le-a devenit casă.
Momentul ales pentru declanșarea operațiunii de deportare a fruntașilor satelor bănățene a fost noaptea de Rusalii a anului 1951. În 18 spre 19 iunie 1951, oroarea comunistă s-a năpustit peste trei judeţe ale României: 12.791 de familii, însemnând 40.230 de persoane urmau să ia drumul spre necunoscut. Cu ajutorul a 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane, regimul și-a pus în aplicare planul, iar oamenii au ajuns în câmpia stearpă a Bărăganului.
Conform studiului „Deportaţii în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel: 19.034 chiaburi şi cârciumari; 8.447 basarabeni; 3.557 macedonieni; 2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului; 1.330 cetăţeni străini; 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate; 1.054 titoişti; 731 duşmani ai regimului socialist; 590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră; 367 persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă; 341 criminali deţinuţi; 257 germani; 162 foşti moşieri şi industriaşi.
Premisa
La sfârșitul anilor ’40 – începutul anilor ’50, relațiile dintre România și Iugoslavia, care fusese exclusă în anul 1948 din Comintern, erau tensionate. Granița dintre cele două țări era privită ca o zonă cu sensibilitate ridicată, iar guvernul comunist de la București vedea în etniile prezente în Banat, în special în zona de frontieră, drept „elemente cu un factor ridicat de risc”. Pentru a îndepărta aceste „elemente”, guvernul comunist a adoptat un model preluat de la sovietici – relocarea, mai bine zis, deportarea!
În 15 martie 1951, Ministerul de Interne al Republicii Populare România a dat următorul decret: „Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate”.
Odată creat cadrul juridic, se putea trece la acțiunea propriu-zisă de deportare. Ca amploare, deportarea din 1951 urma să fie a doua din istoria României, după ce, imediat după război, în ianuarie 1945, 70.000 de persoane, în special de etnie germană, au fost deportate în Uniunea Sovietică. De altfel, în aproape toate dintre mărturiile lor, deportații în Bărăgan își aduc aminte că, nespunându-le nimeni care este destinația clălătoriei lor, mulți au crezut că vor fi duși în Rusia.
Planurile regimului comunist urmăreau, așa cum reiese dintr-un document descoperit ulterior la Timișoara și redactat în 1956, „igienizarea Banatului”, respectiv curăţarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând, se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comunişti. Au fost vizaţi marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante, refugiaţi basarabeni sau macedoneni, foşti membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, rude ale contra-revoluţionarilor şi toţi care i-au sprijinit, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.
Teroarea
Regimul comunist a declanșat teroarea în noaptea de Rusalii a anului 1951. În noaptea de 17 spre 18 iunie, la porțile oamenilor vizați pentru deportare, soldați și milițieni s-au prezentat cu ordinele de evacuare a caselor. Peste 10.000 de soldați s-au asigurat că hotărârea luată de regimul comunist va fi pusă în aplicare și că „elementele dușmănoase” vor ajunge în Bărăgan. Le-au pus în vedere oamenilor că pot lua cu ei un porc, o vacă, doi boi sau cai, hrană și obiecte câte puteau încărca într-o căruță. Au fost duși, copii, femei, bătrâni, tineri și bărbați, ținuți în gări, în așteptarea bou-vagoanelor cu care urmau să ia calea exilului. Jalea s-a instaurat în foarte multe dintre așezările de graniță. Incertitudinea privind locul în care aveau să fie duși contribuia și ea la această stare.
Puse în mișcare, vagoanele cu bănățeni și-au urmat calea spre locul în care peste 40.000 de oameni urmau să ia viața de la început și de la nimic...
În pustiul Bărăganului, în trei regiuni – București, Constanța și Călărași – oamenii au fost coborâți din trenuri și lăsați în mijlocul câmpului. Loc de casă le-a servit, la început, un țăruș înfipt în pământ. Aici urmau să-și ridice locuințele.
Sub cerul liber, deportații bănățeni au dormit, mai întâi, la umbra căruțelor. Și-au construit, din ce le era la îndemână, bordeie, în care s-au adăpostit, laolaltă, copii, tineri, adulți și bătrâni.
Până în toamnă, li s-a pus în vedere să-și ridice case, iar pentru aceasta le-au fost distribuite lemne și alte lucruri necesare. Din pământ bătut – chirpici, bănățenii și-au construit case, dar și sedii pentru primărie, post de miliție, magazin alimentar sau școală.
Solidaritatea tipică pentru Banat și-a făcut simțită prezența și aici: în fața nevoilor, oamenii s-au unit și, până la sosirea iernii, au reușit să construiască locuințe, multe dintre ele fiind și astăzi în picioare.
Dar chinurile oamenilor nu aveau să se oprească aici.
Pentru că sursele de apă – unii o consumau direct din Dunăre și, ca urmare, s-au îmbolnăvit – erau puține, au fost nevoiți să sape fântâni pentru a avea ce să bea și cu ce să pregătească mâncarea sau să spele. Mulți dintre deportați își amintesc de prima iarnă în Bărăgan, o iarnă atât de cruntă cum nu au văzut în Banat. Zăpada le pătrundea în case și multe dintre acestea erau de-a dreptul troienite. Din pricina căldurii din interior, semințele de grâu din pereții din pământ bătut au început să încolțească, iar primăvara grâul creștea direct în casele deportaților.
Grija zilei de mâine a fost una permanentă în anii petrecuți în pribegie. În perioada 1951-1956, când domiciliul obligatoriu a fost ridicat, bănățenii deportați în Bărăgan au muncit la câmp, la animale, în fermele agricole sau Gostat-urile înființate în cele trei regiuni în care au fost exilați.
Lagărele de muncă înfiinţate s-au concentrat în Câmpia Bărăganului, în zona Ialomiţei, dar şi în zona Galaţi.
Bărăgan
Deportaţii au înfiinţat în 1951 mai multe localităţi, în regiunile Bucureşti, Constanţa şi Galaţi, după cum urmează: Viișoara, raionul Slobozia, regiunea București; Răchitoasa, raionul Fetești, regiunea Constanța; Olaru, raionul Călărași, regiunea București; Salcâmi, raionul Fetești, regiunea Constanța; Dâlga, raionul Lehliu, regiunea București; Movila Gâldăului, raionul Fetești, regiunea Constanța; Valea Viilor, raionul Fetești, regiunea Constanța; Fundata, raionul Slobozia, regiunea București; Dropia, raionul Călărași, regiunea București; Pelican, raionul Călărași, regiunea București; Ezeru, raionul Călărași, regiunea București; Lătești, raionul Fetești, regiunea Constanța; Măzăreni, raionul Brăila, regiunea Galați; Zagna, raionul Brăila, regiunea Galați; Bumbăcari, raionul Călmățui, regiunea Galați; Schei, raionul Călmățui, regiunea Galați; Frumușița, raionul Galați, regiunea Galați; Valea Călmățuiului, raionul Călmățui, regiunea Galați.
Mulți dintre bănățenii deportați în Bărăgan în iunie 1951 și-au îngropat în câmpia nesfârșită rude și prieteni, care au trecut la cele veșnice fără să-și mai revadă vreodată locurile dragi de acasă.
Întoarcerea
În anul 1956, după ce guvernul comunist a decis că „elementele dușmănoase” din Banat și-au învățat lecția, a fost ridicat, pentru deportații din Bărăgan, domiciliul obligatoriu. Oamenii s-au întors acasă cu speranța că vor putea reveni la o viață normală. În lipsa lor, din casele mândre și gospodăriile bogate nu mai rămăsese aproape nimic. Locuințele le-au fost ocupate, în casele mai arătoase se instalaseră deja sediile CAP-urilor, animalele și utilajele agricole erau de acum „bun al întregului popor”. Au fost nevoiți să locuiască, mulți dintre ei, în câte o singură cameră, în casele care le-au aparținut, dar care acum erau date în chirie altora. Nu mai spunem că mobilele și chiar și podelele au servit, pentru noii locatari, în toți acești ani drept lemne pentru foc, iar în multe dintre cazuri, în sobele bănățene erau crescuți porci și alte animale. Deportarea în Bărăgan rămâne, peste timp, o pată neagră în istoria recentă a României. O poveste despre un regim inuman, care a ținut să-și exileze cetățenii în propria lor țară. Puteam afirma, fără teama de a greși, că Bărăganul a fost Siberia noastră și tocmai de aceea, noi, bănățenii, nu avem voie să uităm ororile din noaptea de 18 iunie a anului 1951.
Anton BORBELY
