Pe 25 octombrie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) urmează să se pronunţe, prin Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, referitor la efectele celor două decizii ale Curţii Constituţionale (CCR) pe tema prescripţiei răspunderii penale. Dacă numeroşi inculpaţi speră să obţină o hotărâre favorabilă, în sensul că timp de patru ani nu a existat temei legal pentru întreruperea prescripţiei, un scenari tot mai des vehiculat este cel al unui mecanism fără precedent de reglaj între cele două curţi.
De unde a pornit totul
Curtea Constituţională a publicat, pe 8 iunie2022, motivarea Deciziei nr. 358/2022, prin care a fost declarat neconsituţional articolul din Codul penal care prevederea întreruperea prescripţiei răspunderii penale. Din cauza faptului că legiuitorul nu a intervenit asupra legii după precedenta decizie a CCR (297/2018), prin care s-a declarat necontituţională doar o parte din art. 155 alin. (1) Cod penal, judecătorii constituţionali arată, în motivarea publicată, că din 2018 şi până la recenta reglementare a chestiunii prin OUG, nu au existat temei legal pentru întreruperea prescripţiei penale.
În motivare, judecătorii CCR aduc aminte că o primă decizie a Curţii Constituţionale pe această temă a existat pe 26 aprilie 2018, astfel că CCR a constatat atunci că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art.155 alin.(1) din Codul penal, este neconstituţională. Curtea a constatat atunci că „prin efectele pe care le produce, Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art.155 alin.(1) din Codul penal o reglementau”.
„Tocmai având în vedere sfera de competenţă a legiuitorului, Curtea constată că, în paragraful 34 al Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018, a evidenţiat reperele comportamentului constituţional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligaţia să şi-l însuşească, acesta, în temeiul art.147 din Constituţie, fiind obligat să intervină legislativ şi să stabilească clar şi previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.
Or, Curtea observă că, prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale a rămas o operaţiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situaţie lipsită de claritate şi previzibilitate, situaţie ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situaţii similare a dispoziţiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a existenţei unei practici neunitare).
Astfel, lipsa de intervenţie a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situaţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi, implicit, aplicarea legii penale prin analogie. Or, Curtea a statuat constant, în jurisprudenţa sa, că prevederile art.61 alin.(1) din Constituţie stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, iar competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale (Decizia nr.308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.309 din 9 mai 2012).
Totodată, Curtea a statuat că a permite celui care interpretează şi aplică legea penală, în absenţa unei norme exprese, să stabilească el însuşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, art.7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art.23 alin.(12) din Legea fundamentală, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevăd şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.
Aşa fiind, Curtea constată că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr.297 din 26 aprilie 2018. Astfel, deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale
În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art.147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.
Curtea constată că o astfel de consecinţă este rezultatul nerespectării de către legiuitor a obligaţiilor ce îi revin potrivit Legii fundamentale şi a pasivităţii sale, chiar şi în ciuda faptului că deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie semnalau încă din anul 2019 practica neunitară rezultată din lipsa intervenţiei legislative.
În acest context, Curtea constată că situaţia creată prin pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă o încălcare a prevederilor art.1 alin.(3) şi (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum şi supremaţia Constituţiei. Aceasta, deoarece prevalenţa Constituţiei asupra întregului sistem normativ reprezintă principiul crucial al statului de drept. Or, garant al supremaţiei Legii fundamentale este însăşi Curtea Constituţională, prin deciziile pe care le pronunţă, astfel că neglijarea constatărilor şi dispoziţiilor cuprinse în deciziile acesteia determină fragilizarea structurii constituţionale ce trebuie să caracterizeze statul de drept (în acelaşi sens, Decizia nr.230 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.519 din 26 mai 2022).
Aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art.147 alin.(4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav, generat de aplicarea neunitară a textului de lege „cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea”, care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate”, se arată în motivarea CCR.
Pe 30 mai 2022, mult prea târziu, Guvernul României condus de Nicolae Ciucă, la propunerea ministrului Cătălin Predoiu a modificat Codul Penal, punând în acord legislaţia cu decizia CCR din 2018.
Problema supusă ÎCCJ
Curtea de Apel Bucureşti a adresat, pe 15 iunie, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie solicitarea de a pronunţa o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept: „1.Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului «tempus regit actum»? 2. Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă?”.
În concluziile sale, Parchetul General susţine că, între deciziile CCR privind prescripţia din 2018 şi 2022, nu ar fi existat un vid legislativ. Mai mult, normele vizate (art. 155 alin 1 din Codul Penal) ar fi norme de drept procesual, iar nu de drept substanţial, astfel că nu poate fi invocată o lege penală mai favorabilă.
De cealaltă parte, susţinătorii tezei vidului legislativ, inclusiv judecătorul raportor în cazul Deciziei 297/2022, Daniel Morar, susţin că în perioada 2018-2022 a existat un vid legislativ, orice întrerupere a prescripţiei penale fiind lipsită de temei legal. Adoptând teza normelor de drept substanţial, specialiştii din această tabără susţin şi că, pe principiul legii penale mai favorabile, „vidul legislativ” ar retroactiva până la data intrării în vigoare a noului Cod Penal, adică 1 februarie 2014.
Ce se va întâmpla?
Nu se stie, dar ÎCCJ ar putea să meargă pe raţionamentul Parchetului General şi să decidă că nu a existat un vid legislativ. O asemenea soluţie s-ar baza pe faptul că decizia CCR din 2018 a fost una interpretativă, iar alin. 1 al art 155 din Codul Penal („Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.”) a rămas în vigoare pentru actele de procedură care au fost comunicate celor vizaţi.
Cel mai probabil, hotărârea ÎCCJ ar urma să fie atacată la Curtea Constituţională, având în vedere contradicţia între o asemenea soluţie şi considerentele deciziei CCR 297/2022. Doar că, între timp, schimbarea de gardă de CCR a adus şi un nou curent de gândire, astfel că excepţia ar avea toate şansele să fie respinsă. Practic, ne-am afla în faţa unui mecanism inedit: ÎCCJ invalidează o decizie a CCR, iar CCR, prin respingerea excepţiei, ar realiza un reviriment jurispudenţial.
De aici, interetările ar putea fi diverse, de la o manevră neortodoxă pentru salvarea a mii de dosare penale, până la un mecanism sănătos de reglaj în statul de drept.
Până atunci…
…Un complet al Curţii de Apel Oradea a clasat un dosar invocând decizia CCR în ceea ce priveşte prescripţia şi susţine că aplicarea legii penale mai favorabile nu încalcă dreptul Uniunii Europene. Completul de la Curtea de Apel Oradea a dispus încetarea procesului penal faţă de o persoană trimisă în judecată pentru ameninţare, tulburarea ordinii şi liniştii publice şi violarea sediului profesional, invocând intervenţia prescripţiei răspunderii penale, în urma deciziilor date de CCR în anul 2018 şi 2022.
În motivarea deciziei sunt expuse pe larg caracteristicile instituţiei răspunderii penale, iar magistratul susţine că este nevoie de citarea corectă a doctrinei. Judecătorul acuză că analiza Parchetului General, potrivit căreia neconstituţionalitatea art. 155 din Codul Penal nu antrenează principiul legii mai favorabile, iar în cauzele legate de corupţie trebuie aplicat principiul supremaţiei dreptului UE, este eronată, întrucât ar veni în contradicţie cu practica instanţelor şi a parchetelor.
Material îngrijit de Flavius BONCEA
