Avantajele controlului preţurilor pentru cei care beneficiază de ele sunt vizibile şi adesea foarte importante, în timp ce dezvantajele sunt mai puţin evidente şi suportate de oameni a căror părere contează mai puţin (din cauză că sunt puţin numeroşi şi, deci, mai puţin importanţi din punct de vedere electoral), de oameni care nu sunt conştienţi de aceste inconveniente, ori nu se raportează la piaţa liberă, ci la situaţia cea mai favorabilă pentru ei înşişi (de exemplu, pe un locatar nu-l interesează faptul că un preţ de echilibru al pieţei imobiliare ar putea să stimuleze construcţia de locuinţe şi, deci, reducerea preţului acestora, ci doar faptul că el însuşi obţine o locuinţă ieftină).
În definitiv, ca întotdeauna în economie, avantajele şi dezavantajele revin unor indivizi diferiţi, şi anume celor care beneficiază primii de consecinţele favorabile ale unei măsuri de politică economică, înainte ca efectele negative ale acesteia să se generalizeze la nivelul întregii economii şi, eventual, să o blocheze. Cu toate acestea, criteriile de justiţie socială adoptate de o anumită comunitate pot permite ca, deşi, pe ansamblu, bunăstarea socială se reduce, unii indivizi să se bucure de o creştere a bunăstării lor personale, în funcţie de importanţa pe care autorităţile o acordă diverselor grupuri sociale (de exemplu, este preferabil ca avantajele să revină susţinătorilor politici, iar dezavantajele, adversarilor). Din această cauză, autorităţile sunt adesea favorabile controlului preţurilor, în special la produsele alimentare de bază sau în perioade de criză.
În prezent, toate aceste fenomene sunt amplu studiate de economişti, care, în general, le consideră ca fiind „căutare de rente” (rent-seeking) sau ceea ce în limba română s-ar traduce literar prin ,,căutare de profit direct neproductiv” (directly unproductive profits seeking activities), adică profit obţinut dintr-o activitate cu caracter neproductiv în mod direct. Este vorba, deci, despre activităţi neproductive în sens social, deoarece acestea aduc profit sau venituri indivizilor care le desfăşoară, însă nu creează bunăstare pentru restul societăţii.
În acest cadru, principala caracteristică a teoriei economice moderne este diminuarea semnificativă a forţei argumentelor în favoarea fixării preţurilor şi revoluţionarea modului tradiţional de înţelegere a meritelor relative ale sistemului de preţuri libere versus fixarea preţurilor.
Una din concluziile majore care rezultă din literatură este că în orice tranzacţie preţul rezultă dintr-o alegere: el este criteriul în funcţie de care una din părţi preferă să renunţe la ceea ce are pentru a obţine ceea ce posedă cealaltă parte (do ut des). Or, această alegere depinde de nevoi, dorinţe, proiecte, planurile de acţiune pe termen scurt şi pe termen lung ale fiecărui partener, precum şi de caracteristicile specifice ale mediului în care se află fiecare agent, de resurse, idei, factori de producţie, structuri instituţionale etc. Fiecare opţiune ţine seama de toateaceste informaţii deţinute pe plan local de fiecare agent.
Aspectul important al funcţionării economiei de piaţă este că, de la o tranzacţie la alta, aceste decizii se intercondiţionează. Deciziile din ”aval” depind de deciziile deja luate în ”amonte”. Fiecare agent economic, A, cunoaşte preţul la care B acceptă să-i vândă o anumită marfă, însă acest preţ depinde de un consimţământ la care s-a ajuns anterior între B şi C. La rândul său, C nu acceptă să-şi vândă marfa la un anumit preţ decât dacă el însuşi a obţinut factorii de producţie necesari pentru producerea bunului respectiv la un preţ negociat cu D ş.a.m.d. Acest rol succesiv este jucat de informaţiile specifice pe care le au la nivel local diverşi agenţi economici, care constituie factori determinanţi importanţi ai tranzacţiilor pe care fiecare dintre ei le efectuează: preferinţele, nevoile, dorinţele, proiectele, condiţiile de mediu etc., ale lui A şi B, iar, anterior, ale lui B şi C, C şi D ş.a.m.d. După cum arată Hayek, în modul acesta, canalul preţurilor ”încorporează” din aproape în aproape toate aceste informaţii, care, iniţial, erau extrem de dispersate în economie şi societate. Preţul din fiecare tranzacţie înregistrează informaţia cu privire la împrejurările în care au avut loc tranzacţiile anterioare, constituind o informaţie nouă cu privire la considerentele particulare care i-audeterminat pe participanţii la tranzacţia respectivă să practice acest preţ şi nu altul; această nouă informaţie seadaugă la cele vechi, astfel încât formarea pe piaţă a unui anumit preţ este deopotrivă o transmitere de informaţie şi o sporire a informaţiei vehiculate.
Desigur, observă Hayek, această informaţie este esenţialmente incompletă şi abstractă. Ea nu spune nimic în mod explicit cu privire la împrejurările singulare pe care le cunoaşte fiecare agent economic din ”amontele” lanţului în momentul în care ia decizia constitutivă a actului economic pe care el îl săvârşeşte (a vinde sau a cumpăra). Nimeni nu ştie de ce, la un moment dat, un bun este mai mult sau mai puţin cerut sau oferit pe piaţă, adică devine mai scump sau mai ieftin în termeni monetari; lumea ştie doar că acest bun este mai scump sau mai ieftin, iar unii indivizi pot intui sau afla că aceasta este consecinţa a ceva ce ce s-a petrecut în verigile anterioare ale lanţului.
Cu toate acestea, informaţia vagă şi incompletă transmisă de preţuri este tocmai aceea de care fiecare agent economic are nevoie în practică. Într-adevăr, el trebuie să ştie dacă, vânzând un produs sau cumpărând un mijloc de producţie, va face profit – condiţie esenţială pentru menţinerea sa în circuitul economic. Or, preţurile îi dau toate informaţiile necesare pentru a răspunde la această întrebare. Astfel, atunci când ia decizia microeconomică să cumpere sau să nu cumpere, să vândă sau să nu vândă, să cumpere acum pentru a vinde mai târziu ş.a.m.d., pentru un agent economic (nu şi pentru un economist) este puţin important să cunoască toate sutele şi miile de cauze care au făcut ca bunul respectiv să fie mai scump sau mai ieftin. Şi, de fapt, indiferent de interesul său real pentru modificările mediului economic şi pentru starea de spirit a partenerilor săi, el ar fi covârşit de aceste informaţii, dacă acestea i-ar putea parveni realmente. După cum spune Hayek, mintea omului nu este, evident, atât de ”mare” pentru a recepta şi înţelege tot ceea ce poate exista într-o comunitate umană de zeci, sute, mii şi milioane de indivizi, ale căror universuri mentale – tot atât de numeroase şi de îndepărtate unele de altele ca stelele din univers – reprezintă o lume de gânduri care scapă total înţelegerii şi memoriei unui singur om. Ceea ce contează este, deci, ca agentul economic să ştie doar dacă bunul sau serviciul care îi este oferit lui pe piaţă este prea scump sau prea ieftin pentru a-l cumpăra, deoarece intenţionează să-l folosească pentru consumul propriu, ori dacă un bun sau serviciu se vinde pe piaţă la un preţ suficient de mare pentru ca el să fie interesat să-l producă. Această idee este exprimată de Hayek prin afirmaţia că informaţia transmisă prin preţ este „codificată”. Informaţia codificată transmisă prin preţ, esenţialmente sumară şi abstractă, este totuşi o veritabilă cunoaştere obiectivă a realităţii: dacă împrejurările singulare din verigile anterioare ale lanţului ar fi fost altele, bunul ar fi fost oferit sau ar fi putut fi oferit la un alt preţ. Cu alte cuvinte, indiferent dacă preţul unei materii prime creşte din cauză că rezervele naturale se epuizează, deoarece a avut loc o revoluţie politică în ţara producătoare, iar noua putere a naţionalizat producţia, ori pentru că statele producătoare s-au înţeles să-şi majoreze redevenţele etc., în ultima verigă a lanţului are loc creşterea preţului materiei prime respective, iar această informaţie este per se suficientă pentru ca utilizatorul acestei materii prime să reacţioneze în mod adecvat, adică să- şi majoreze propriul său preţ, să-şi reducă producţia, să schimbe materia primă de bază, să modifice procesul tehnologic sau chiar să renunţe să mai producă propriul său bun sauserviciu.
Sistemul de comunicaţie (Hayek îl numeşte de „telecomunicaţie”) constituit de preţuri, are, deci, un aspect paradoxal, deoarece transmite o informaţie esenţialmente sumară, abstractă şi codificată, care are însă o mare importanţă tocmai din cauza caracterului său sintetic şi relevant. Împreună cu sistemul de drept, sistemul de preţuri permite rezolvarea celei mai redutabile probleme cu care se confruntă orice colectivitate umană care vrea să organizeze o diviziune a muncii dincolo de o anumită scară, şi anume problema complexităţii sociale. Prin acţiunea conjugată a acestor două sisteme - sistemul de preţuri şi sistemul de drept –, piaţa devine ordine, nu haos. Ca urmare, trebuie să ne întrebăm dacă perturbarea acestei ordini complexe prin măsuri ca cea menţionată la începutul acestui articol nu este mai periculoasă decât însăşi problema pe care vrea să o rezolve.
Silviu Cerna
