Anca Octavia Dragomirescu a absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie din Timişoara. Este în prezent profesor universitar doctor în cadrul aceleiaşi instituţii. Pe lângă activitatea profesională prodigioasă, Anca Dragomirescu este pasionată de scris. A lansat în 2012, la Târgul de Carte Gaudeamus, romanul de succes „Soluţia: Rocada mică” şi după doi ani şi-a lansat cel de-al doilea roman, intitulat „Pe mine să nu mă luaţi de prost”.
În 4 decembrie, la Biblioteca Universitară a Facultăţii de Vest din Timişoara, a avut loc evenimentul ce a marcat lansarea romanului, volumul fiind prezentat de Claudiu Arieşan şi Robert Şerban.
Recent, romanul s-a bucurat şi de o lansare în Bucureşti, în prezenţa artistului plastic Valeriu Mladin, autorul controversatei imagini de pe copertă. Merită menţionat faptul că cel mai bine vândut roman al Editurii Brumar, la târgul de carte Gaudeamus, a fost tocmai romanul Ancăi Dragomirescu, „Pe mine să nu mă luaţi de prost”.
Autoarea ne-a acordat un interviu pentru a-i percepe mai bine latura artistică, imaginaţia şi inspiraţia, precum şi pentru a face o scurtă incursiune în lumea noului roman, în care personajul principal este Aristide, „un om bun de nimic, dar extrem de necesar societăţii”.
- De ce un roman al contrastelor şi al intrigilor din lumea comunităţii ştiinţifice?
- Romanul meu de debut „Soluţia: rocada mică” se încheia cu vorbele rostite de Canio la finalul operei Pagliacci: La comedia e finita! Un final pentru care eu, ca autoare debutantă, puteam să mă cred în al nouălea cer. Cât de rotund am încheiat povestea, cât de pacifist şi de artistic... Câtă originalitate... gândeam eu. Însă m-am lăsat îmbătată cu gândul acesta nu pentru multă vreme. Doar vreo câteva luni. Până când, într-o călătorie la Milano fiind, mi-am achiziţionat volumul autobiografic al lui Riccardo Muti. Aşezată pe o bancă din curtea Castelului Sforzesco, deschid cu nerăbdare cartea, şi... ce să vezi! Primele rânduri ale autorului dirijor îmi sar în ochi: „Andiam. Incominciate; ordina Tonio all inizio dei Pagliacci (Să mergem. Începe; ordonă Tonino la începutul lui Pagliacci)”.
Adică eu, precum gigantul artei dirijoristice, mă gândisem la acelaşi act artistic ca spectacol al vieţii, cu deosebirea că la el se ridica cortina, iar la mine deja căzuse.
- Şi de la pasiunea pentru muzică, la scris – care e pasul?
- Dintotdeauna m-au fascinat dirijorii, şefii de orchestră. Şi recunosc că mai cu seamă el, Muti. Omul acesta ţine cu două mâini şi o baghetă un spectacol întreg. Şi dacă nu îi ajung cele două mâini pentru a da intrările, mai are oricând la dispoziţie ochii, privirea şi mimica sprâncenelor. Culmea este că noi, spectatorii, privim spre acelaşi show ca şi şefii de orchestră, doar că ei observă mereu imperfecţiunile, pe când noi vedem doar performanţa. Şi totuşi, suntem cu toţii în faţa aceluiaşi spectacol. Uneori mă gândesc că şi noi scriitorii putem fi dirijori. Construim o scenă imaginară, pe care o vedem doar noi. Aducem pe ea personaje care mai de care, apoi aşezăm decoruri, ţesem intrigi, rotim scena, mai intrăm şi prin culise... şi astfel dăm viaţă romanelor. Decizia de a scrie iarăşi a venit şi din încurajările pe care le-am primit după romanul meu de debut. Continuă să scrii tot aşa!, mi
s-a spus. Tot aşa cum? Tot aşa de colorat? Tot aşa de narativ? Tot aşa de dinamic? Pentru că – trebuie să recunosc – primul roman a fost ca un tablou abstract. Îl puteai privi dinspre oricare din cele patru laturi şi avea semnificaţie. Era când un spaţiu cultural de pe meleagurile Italiei, când o ţesătură de intrigi mafiote, când o poveste veristă cu oameni ca noi şi când o lume universitară cu iţe şi fiţe. Ei bine, am să continui să scriu: „Andiam. Incominciate”.
- Ce personaj central ne propune lectura acestui roman?
- Aşadar, îl veţi cunoaşte în amănunt pe Aristide, un om, în principiu, bun de nimic, dar extrem de necesar societăţii şi comunităţilor, chiar şi acelora de cercetători. Este nătărăul ubicuitar, parazitul oricărei colectivităţi. Este omul care poate fi utilizat fie pentru a încurca traiectoriile altora, fie drept
votant disciplinat şi mereu obedient, fie măcar spre a poza în geniu neînţeles, de fiecare dată când ar fi necesar într-o instituţie respectabilă.
Am spus destul deocamdată. Să se ridice cortina!
A consemnat Andreea VASILESCU
