Cultură

Creator de frumos, din Cluj-Napoca, Flora Sopa susține, în arta plastică, o activitate direct conectată la simțuri (auzul și vederea în mare parte), și desfășoară cercetări bazate pe experimente științifice, iar atunci când utilizează lumina a decis să includă și ecuații matematice.
Am întâlnit, prima dată, universul artistic al Florei Sopa, în luna februarie a acestui an, când a împărtășit, împreună cu mai mulți invitați, starea de spirit „artouching”, în spațiul de artă și design din Timișoara administrat de Livia Mateiaș și Marius Jurca. A fost prima expoziție personală realizată la Timișoara, Flora Sopa intrând , prima dată în contact cu municipiul bănățean, în luna iulie 2018, cu prilejul unei expoziții de grup ce a avut loc la MISC.
„Simfonia complexă a Luminii”, astfel s-a numit expoziția personală a artistei din Cluj-Napoca, expusă, pentru câteva ore, în spațiul Studio-ului independent de artă și design cu sediul în Timișoara (Splaiul Peneș Curcanul, nr. 4-5, et. 1, C. 30, în incinta clădirii Azur). Expoziția a fost prezentată atunci ca fiind „o ramificație a unui proiect continuu dedicat cercetărilor bazate pe ipoteza existenței anumitor corelații între sunet, lumină, culoare și vibrație”, în abordarea acestei expoziții, artista accentuând simțurile umane, dinamismul spațial și compoziția prin lumină.
Născută în municipiul Cluj-Napoca, în anul 1991, Flora Sopa a încheiat studiile liceale în Sibiu, la Liceul de Artă al municipiului ardelean, iar la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, promoția 2010-2013, a obținut Licența în specializarea Pictură. A studiat în Franța, acolo efectuând și studiile de Master în Artă, cu mențiunea Arte Sonore, între 2014-2016.
Din activitatea susținută de Flora Sopa în domeniul artei, menționăm expoziții personale și de grup, printre care amintim aici, „Vibrant”, în Londra, martie 2018, „2Dx2D”, în București, mai 2018, „Memories of a passing sound”, Timișoara, iulie 2018, „O dan Ysbryd”, Germania, septembrie 2018 etc.
Câteva din lucrările artistei se află în colecții private, Fundația „Intact”, Cluj-Napoca și Fundația „François Schneider”, Wattwiller, Franța.
Din expozițiile din acest an, pe care artista urmează să le susțină, amintim aici, „Complexul Penelopei”, în 4 octombrie, la Timișoara, în spațiul „Artouching” și „Vis sinergic de sunet și lumină”, la Cluj-Napoca, tot în luna octombrie.
Cu prilejul expoziției ce va avea loc la Pavilionul de Artă din București - „Art Safari”, între 27 septembrie și 6 octombrie 2019, considerată cea mai mare expoziție dedicată pictorului Nicolae Tonitza din ultimii 50 de ani, „Nicolae Tonitza și geniul copilăriei”, Flora Sopa va susține o prezentare pe partea de artă contemporană. În expoziția dedicată lui Nicolae Tonitza, Muzeul de Artă din Timișoara a trimis, din colecția „Tonitza”, pentru a fi expuse, două lucrări de pictură realizate de pictorul și graficianul din România.
Ne-am propus să vă prezentăm, în cele ce urmează, un interviu pe care tânăra artistă din Cluj-Napoca a avut amabilitatea să ni-l acorde. Interviul se referă la universul artistic al Florei Sopa, la parcurgerea etapelor spre acest univers, expoziții trecute, planuri de viitor.

De unde provine numele tău? La prima vedere, pare un pseudonim. Este un pseudonim?

Da, multă lume mi-a spus asta, că pare un pseudonim. Este chiar numele meu. Știu că mamei i-a plăcut foarte mult numele Flora. Ambii părinți au lucrat la Operă, și pe vremea comunistă ei aveau posibilitatea să iesă din țară, pentru că se duceau cu concerte. Este un nume latin, vine din mitologia romană (Flora este zeița florilor). Știu că este bazat pe mitologia romană. Deci, asta sunt sigură. Sopa vine din partea tatălui. Eu n-am prea întâlnit oameni cu numele Sopa. Tata provine dintr-un sat de lângă Sibiu, și acolo, un sfert de sat, se numea Sopa. Nu cunosc de unde vine. Am întrebat, dar lumea a părut un pic mai misterioasă.

Din activitatea desfășurată în artă, în timpul liceului, ce amintiri ai? Ai susținut expoziții în timpul liceului?

Au fost expoziții cu clasa, de grup, dar numai în galerii din Sibiu. Ce-a fost important, chiar Liceul din Sibiu a organizat concursul „Hermannstadt”, la care am participat și am luat două premii, un premiu doi și, apoi, un premiu întâi.

Concursul a fost cu participare internațională sau doar națională?

Cu participare națională. Au participat liceeni din toată țara.

Despre anii de studenție, ce amintiri ai?

Licența mi-am făcut-o la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. În anul doi, am primit bursă „Erasmus” și-am plecat în Franța, la Rennes. Acolo, chiar m-am îndrăgostit un pic de scena artistică și am fost profund influențată... Am început să mă interesez de arta abstractă. Practic, acolo a început.

Ce te-a atras la arta abstractă?

Mi se pare că-mi dă multă libertate, arta abstractă, și nu numai mie, ca artist, ci și privitorului. El poate să se uite și poate numai s-o simtă sau poate s-o interpreteze cum dorește el. Nu este impunere în ceea ce se face în arta abstractă. Eventual, numai ajuți cu-n text, dacă privitorul vrea să citească, să aibă un punct de pornire.
Eu lucrez pe două direcții, impresia senzorială și partea mentală, în care omul e interesat să și citească. De aceea m-am apucat să scriu texte, la aproape fiecare expoziție pe care-am avut-o.

În perioada bursei „Erasmus”, cum ți-ai desfășurat activitatea?

Am fost destul de cuminte în perioada aceea. Numai m-am dus la școală și am absorbit tot ce era în jurul meu. Era prima oară când plecam în străinătate, singură. Prima oară când am fost cu avionul. Deci, totul a fost foarte nou pentru mine și, chiar dacă pare plictisitor din punct de vedere al altora, pentru mine era ceva foarte important să mă duc să studiez la altă școală. Am călătorit și m-am dus la muzee, dar n-am expus în afara școlii, nu m-am avântat până acolo.

Cum ai reușit să te adaptezi acolo? Totuși, sunt niște diferențe între sistemul de învățământ din România și cel din Franța.

Faptul că familia mea s-a mutat de mai multe ori de ici-colo, întotdeauna am avut parte de noi influențe, chiar dacă era în România (Piatra Neamț e foarte diferit, față de Cluj și, la fel și Sibiul) și mie-mi place să întâlnesc noi oameni, să discutăm, să ascult noi perspective. Cred că mai mult asta m-a ajutat. Cu engleza a fost mai bine. A fost destul de dificil, limba franceză. Atunci când am plecat, avem un nivel A1 spre A2. Țin minte că stăteam la cursuri și încercam să-nțeleg ce spunea profesoara, și de multe ori vorbeau mult mai rar pentru mine ca să-nțeleg și eu, mă aduceau în față și-mi zicea să explic cu cuvintele mele. Partea asta a fost foarte grea. Chiar și mai târziu partea asta a fost, iarăși, grea.

După ce-ai încheiat perioada studiilor din Franța, ce a urmat pentru tine?

Am revenit în țară și am susținut Licența. Am făcut artă abstractă. Tema lucrării de Licență a fost „Rozul ca roșu decolorat” și am încercat să răspund la întrebarea, dacă rozul este o culoare de sine stătătoare sau este numai un roșu decolorat și câtă importanță îi dăm acestei culori și cât de importantă este pentru alte civilizații și cum este văzută, cum a fost implementată, cum s-a folosit politica de această culoare. Lucrarea scrisă a fost din toate domeniile, și la practică, am făcut 10 lucrări, de un metru pătrat. Am ales un roșu, pe care l-am scurs de mai multe ori, ca să fie roz. Am avut 10 lucrări, imense, roz, pe care abia le-am putut pune undeva la sfârșit de an. Le-am expus la „ExpoTransilvania”, la Cluj. 

Ce aprecieri ai avut la această expoziție? Dincolo de aprecierile profesorilor, ai avut parte și de evaluarea unor critici de artă care au fost în expoziția inaugurată de promoția din care ai făcut parte. Ce aprecieri ați avut din partea criticilor de artă din Cluj?

Din păcate, nu avem cultura aceasta în Cluj, să vină criticii și să ne vorbească. Numai profesorii. De aceea, de fiecare dată când vin în Timișoara, mi se pare că totul e mult mai deschis aici și, chiar se vede și pe artiști, pe cei care termină acuma, anul trei, anul cinci (am văzut lucrările lor, sunt mult mai europene). Se vede că lumea a venit, a discutat cu ei. În Cluj, fă asta, și dac-o faci, cât de mult posibil, va ieși bine. Cel puțin așa era pe vremea studenției mele.
Master-ul nu l-am făcut în Cluj. N-am mai vrut să continui. Mi s-a părut că lipsește critica. Fac același lucru și totul se repetă. Mi-am propus să merg în Franța.

Studiile din Franța le-ai început cu „Erasmus” și le-ai continuat cu Master-ul?

Nu. M-am dus la Strasbourg, de data asta, că atunci era, la Rennes și, am zis că încerc să mă-nscriu la Master pe cont propriu. Am trimis dosar, și n-am fost acceptată. Am zis, „perfect”, înseamnă că am un an la dispoziție să mai învăț franceza. Am făcut un an de franceză, am mai lucrat la dosarul meu. Al doilea an am trimis dosarul și am fost primită. Este o școală care se numește „Haute École des arts du Rhin” și este împărțită, jumătate este în Strasbourg, și cealaltă jumătate este în Mulhouse. Eu am fost repartizată la Mulhouse.

Ce-ai realizat, artistic, în perioada studiilor de Master?

Primul an a fost un pic mai greu, pentru că iarăși trebuia să mă obișnuiesc și, iarăși, am avut probleme cu limba, deși făcusem încă un an de franceză. Am trecut cu bine. Am avut un profesor de pictură care m-a susținut foarte mult și, chiar dacă alți profesori-artiști au spus că mai am de lucru, el m-a asigurat că voi trece, numai să mă țin bine și să lucrez. Atunci am și propus să lucrez pe paralelismul între lumină și sunet. De atunci, am tot evoluat acest lucru.
În anul doi au început expozițiile. Expozițiile erau extra-curiculare. Dar eu atunci am început să expun și să arăt ceea ce pot. Am creat picturi sonore, care-au plăcut foarte mult. Le-am prezentat la Centrul de Interes din Cluj-Napoca, în iunie, anul acesta.
În anul doi am primit o oportunitate mare de a participa la o expoziție, la o fundație privată (se numea Fundația „François Schneider”). Am fost câțiva selectați pentru o expoziție organizată de școală, în centrul acesta contemporan. Directoarei de acolo i-a plăcut foarte mult ceea ce lucrez și chiar lui François Schneider, cu care m-am întâlnit. Am fost atât de fericită, încât i-am donat o lucrare, și a intrat în colecția lor, ca, apoi, ei să organizeze un concurs tri-național (Franța, Elveția și Germania). Am câștigat. Fiecărui câștigător i-a fost cumpărată lucrarea și, apoi, a expus într-o expoziție mare. O expoziție de grup. Expoziția a fost în Franța (Alsacia).
Am mai participat în expoziții și-n Strasbourg și, parcă, la Nancy. Am format o legătură cu o asociație de artiști din Mulhouse. Am expus cu ei destul de mult într-un an de zile. Cam atât. A fost, totuși, în timpul studiilor.
La disertația susținută, ca temă am ales paralelismul dintre lumină și sunet, și lucrarea propriu-zisă, scrisă, a fost caietul de notițe. Asta pentru că erau toate lucrurile pe care mi le-am notat, despre cine a făcut, ce, în ce an, ce am descoperit eu lucrând cu frecvențele de sunet. Absolut totul a fost transpus în cărticica asta. Bineînțeles, pagini din caietul meu de schițe și crochiuri au fost xeroxate și puse acolo, amestecate cu tot felul de imagini inspirate de la alți artiști. A fost susținută oral. Am avut câteva instalații. În momentul acela am început să creez instalații. La sfârșitul anului a fost primul pas. Prima mea instalație a fost un fel de white cube de trei pe trei, pe care l-am îmbrăcat în pânză și am avut niște proiectoare (trei), fiecare dintre ele arunca o anumită lumină pe pânză. Era ca și un fel de pictură și, în același timp, aveau niște sunete asociate culorilor. Deci era... pentru că erau trei, se auzea, așa, un fel de armonie ca și cum ar fi la pian. Aceasta a fost prima mea instalație.

După perioada franceză, ce a urmat pentru tine?

Am terminat Master-ul în 2016. Până anul trecut, eu am lucrat numai cu francezii sau nemții. În Germania am avut un fel de summer job, și acolo am întâlnit (era un fel de grădină biodinamică în care se lucrează pe învățăturile filosofului Rudolf Steiner), tot felul de oameni. Acolo, tatăl meu a primit slujba. El era acolo șeful grădinarilor, coordonatorul principal. Pe timp de iarnă, era singur acolo, pentru că nu era nevoie de alții. Era un fel de part-job pentru mine, pentru că, pe de altă parte, tot continuam cu pictura.
Acolo am întâlnit niște organizatori care făceau tot felul de evenimente. Cel mai important eveniment la care-am participat în Germania a fost la o vilă, a unei persoane private. Se numea Villa „von Hartz”, și, acolo, ei mi-au spus să fac o instalație de lumini și mi-au dat mână liberă să fac ce vreau eu. Am descoperit un copac foarte frumos și mare, care se despica în cinci. Era trunchiul, și, după aceea se despica în cinci. M-am gândit că seamănă c-o mână și, atunci, am început să fiu interesată de ideea de poveste și artă. Mi-am propus să fac o legendă în jurul acestui copac, pentru că, ceea ce urma să fie acolo, era un fel de petrecere, în care vila era deschisă tuturor, inclusiv copiilor. Atunci, trebuia să vin cu ceva care să placă tuturor. Atunci am inventat o poveste în care este un spirit subteran, căruia-i plăcea să culeagă nestemate, și, acesta, în timpul lui liber, curăța rădăcini. La un moment dat, la suprafață a început să plouă foarte tare și fix deasupra lui pământul a căzut. La început, speriat, el s-a uitat un pic în sus și a văzut stelele. I s-a părut că sunt cele mai frumoase nestemate și, atunci a întins mâna să le prindă. Din păcate nu a apucat să ajungă la ele, așa că, a încercat cât de mult posibil și-i tot creștea mâna și tot nu ajungea la stele. El nu putea să crească, decât foarte încet, iar la un moment dat a venit ziua, și pentru că era spirit subteran, nu putea rezista la lumina soarelui, așa că a luat forma unui copac, și legenda spune că acest copac crește ca să ajungă la stele. Instalația pe care-am făcut-o eu, prin instalația asta, eu am adus un final fericit poveștii: el a ajuns în sfârșit între stele, practic am adus stelele la el. Am pus niște becuri care erau cu senzori, dar senzori de lumină și, practic se aprindeau, când apunea soarele, ca și stelele. Atunci, tot copacul a fost plin de stele. Am făcut și-un performance, la un instrument care se numește hang.
Am ales să facă performace-ul la expoziția-mit, cu un tânăr din acea zonă, care urma să citească această poveste. Era un fel de poveste de dinanintea culcării. Era seară, și noi urmam după ce era încheierea programului. Până atunci aveau tot felul de cântări bavareze (a fost un spectacol întreg acolo). Noi am venit după ce-a apus soarele, încă mai era lume, nu plecaseră, după ce a fost servită masa. A fost un eveniment întreg. Noi am venit ultimii. A fost tânărul care a citit povestea, mai ales că era scrisă-n germană, și eu acompaniam la hang. Cred c-am vrut să refac copilăria mea. Nouă ne puneam mama casete să ascultăm. Și, atunci, era povestea, și ceva muzică pe fundal și, cred că-n subconștient, eu am vrut să refac acest lucru, dar să-i dau o tentă mai contemporană.

Când a fost primul tău contact cu Timișoara?

Primul meu contact cu Timișoara a fost primul meu re-contact cu România. E o poveste foarte lungă. Eu, anul trecut, în martie, m-am înscris pentru o expoziție, la Londra, și am fost selectată. M-am întâlnit cu galeristul și am făcut expoziția. Galeria a fost una improvizată, fostă fabrică de biscuiți. Am vorbit și, am crezut că nimic nu s-a-ntâmplat, apoi. Galeristului i-am mai trimis un dosar pentru o expoziție pe care el o organizase în Olanda, dar nu mi-a răspuns nimic și am crezut că totul s-a terminat și voi trece mai departe. După o lună, m-a contactat, că urmează să aibă o expoziție în România și că sunt singura româncă pe care-o cunoaște și dacă aș putea să-l ajut și să facem expoziția împreună. Eu i-am spus, sigur, pentru că era prima oară când mă întorceam după o expoziție și atunci am făcut la MISC, la începutul lui iulie. Atunci a fost primul meu contact cu Timișoara. Mi-a plăcut foarte mult. Atunci i-am întâlnit și pe cei de la „Digital Canvas”. De jumătate din acea expoziție m-am ocupat eu, iar de cealaltă jumătate, galeristul. Mi-a spus că ar fi bine să fie și un performance. Eu am întrebat despre acest performance și mi-a fost propusă Livia. Așa am contactat-o. Ei i-a plăcut de noi și așa a început totul.

Atunci ați plănuit și expoziția realizată în spațiul „artouching”?

Da. Ei mi-au tot zis să trimit dosar, dar nu aveam o... Știam spațiul și vroiam să propun un lucru care era chiar specific și nu aveam nicio idee. Aceea a fost prima mea expoziție personală în spațiul „artouching” și urmează cea de-a doua.

Despre următoarea expoziție la Timișoara, ce poți dezvălui?

Titlul este „Complexul Penelopei” și este bazat pe anumite poezii scrise de prietena mea, Claudia Fotin, care este timișoreancă. Ea le-a scris, acum, multă vreme, dar, de când am devenit noi prietene, am început să-i citesc poeziile. Ei i-a plăcut să scrie mult și, atunci, i-am citit din cărți și mi-au rămas ochi pe această poezie, deși ea face parte dintr-un ciclu. S-ar putea să expunem tot, tot ciclul acesta, dar, în principal, este prima care m-a interesat. Vorbește despre reinventarea mitului. Ce ne-a impresionat pe amândouă este dedicarea acestui personaj, Penelopa, de a coase și a descoase. Chiar dacă toată povestea este foarte grea și complicată și complexă, eu doresc să obțin ceva care este foarte melodios, care este ușor din punct de vedere „digestiv”. Practic, s-o adaptez stilului meu și, deși nu va fi o lucrare foarte abstractă , pentru că toată structura din lemn este bazată pe-o timonă și am tapiseriile, tot va intra în acest spirit al muzicalității culorilor. Având un trecut în pictură, care este destul de pavat, eu consider, aproape toate instalațiile mele, picturi.

Ce activități urmează să mai susții, din punct de vedere artistic, anul acesta?

În august, am fost contactată de Mihai Zgondoiu, de la „Art Safari”. Voi prezenta acolo câteva lucrări, acum, la sfârșitul lui septembrie, în expoziția dedicată lui Tonitza, iar eu voi fi pe partea contemporană, super-contemporană.
În 4 octombrie voi deschide expoziția de la Timișoara. Apoi, încă nu am decis toate detaliile, dar doresc să fac o expoziție mare, cu tot felul de instalații, inclusiv instalația aceasta de la Timișoara, plus instalația pe care-am prezentat-o-n Oradea. Am avut vernisajul pe 10 septembrie. Am prezentat tot un fel de mit. Iarăși am creat o poveste. Este vorba despre „Genesis și crearea lumii” și în tot filmulețul acesta e vorba de o tânără creatoare care locuiește cu maestrul ei și ei creează lumi în cupe.
E bazată, într-un fel, pe evoluția mea ca artist, pentru că, întotdeauna am fost obsedată de perfecțiune. Profesorii mei (mai ales cel din Franța, Ivan Fayar) , mi-au atras atenția să las și altceva să creeze, nu numai eu să controlez totul și, atunci, mi-am spus, bun, am să creeze de acum înainte niște lucrări care nu le pot controla în totalitate, pentru că sunetul și apa vor avea și el ceva de spus. Și, cred că, tot lucrul acesta stă la baza poveștii acesteia. Tânăra din mine acum începe, acum creează lucruri care aparțin de serendipitate, care pot fi haotice, care aparțin de șansă. E un fel de nou început. Crearea unei noi lumi. Chiar dacă a fost o lucrare care a fost prezentată într-o expoziție de grup, pentru mine e ca și cum aș fi avut o expoziție proprie, pentru c-am pus totul în această lucrare. Eu pun totul în fiecare lucrare, dar aceasta e un fel de trecutul meu și viitorul meu, și chiar doresc să o expun la Cluj. Va fi ceva legat de sinergie, între sunet și lumină și vor fi tot felul de instalații prin care omul va trebui să treacă, care va interacționa sau nu. Doresc să fac și o instalație specială locului, care va fi ca un cocon, bazată pe niște studii științifice făcute, cred, prin secolul XIX, în care-au fost luate câteva omizi, și, în timp ce acestea se transformau în fluturi, au fost supuse diferitor lumini (roșu, galben, verde). S-a observat că luminile acestea au avut o influență asupra culorilor aripilor. Vreau să mă joc cu acest lucru. Eu lucrez și cu mitul, dar lucrez și cu știința. Îmi place să fac un melanj perfect între cele două. Vreau, și sper să-mi iasă. Dacă nu va fi la Cluj, va fi o instalație de viitor.
Doamna Vioara Bara, care este președinta U.A.P.-ului din Oradea, m-a invitat și la alte expoziții. Probabil voi colabora cu ei, în continuare. Posibil să am la anul și o expoziție personală. Iarăși voi avea o colaborare cu Galeria „Quark”, care-i tot din Oradea și, sper să primesc și-n vest, în curând.
Deocamdată știu ce voi face până-n octombrie și știu sigur că cei din Oradea vor să continuăm colaborările. În rest, așteptăm să vină.

Ce vei prezenta în expoziția dedicată lui Nicolae Tonitza?

Picturile mele sonore. Picturile bazate pe vibrații. Eu folosesc lucrarea sunetului, o proiectez în apă, astfel suprafața apei creează tot felul de desene. Deasupra, lucrez cu uleiuri de culoare și, apoi, revin cu hârtie pentru a imprima și a crea tot felul de forme abstracte. E foarte posibil că va fi și-un video cu tehnica pe care-o folosesc eu.

Prezentarea ta va fi la deschiderea expoziției dedicată lui Tonitza sau în timpul desfășurării expoziției?

Nu știu asta. Eu am fost contactată pe ultima sută de metri. Am mai fost la „Art Safari” acum doi ani de zile. Nici nu m-am gândit că voi fi contactată să expun acolo.

Interviu realizat de Cornel Seracin
Foto: Flora Sopa, Cristina Coroiu, Darius Martin, Darius Sala