Ştim foarte bine că fiecare ins are destinul său. Mai fast sau mai rău, eroic ori banal, mai strâmb sau mai drept... Aşa cum ursita oamenilor nu e identică, nici calea spre Dumnezeu nu este aceeaşi. Unii o descoperă mai devreme, alţii mai târziu. Anumiţi semeni acced mai uşor la revelaţie, ceilalţi mai greu şi numai în urma unor traume sufleteşti, procese de conştiinţă sau clarificări conceptuale.
Petru Vasile Tomoiagă se numără printre compatrioţii care au găsit deja drumul spre Divinitate. O dovedeşte deplin volumul de poezii „Rădăcinile genunchiului sau rădăcina crucii”*. Cartea a apărut la Editura timişoreană Eurostampma, în anul 2005, fiind subintitulată „Poemele credinţei” şi bucurându-se de un preambul oportun şi cald al Înaltpreasfinţiei Sale dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului şi Arhiepiscop de Timişoara.
Mi-a atras atenţia, dintru început, simbolul conţinut în titlul lucrării. Acela al genunchiului. Genunchiul ca emblemă a umilinţei, dar şi ca operă desăvârşită a Ziditorului, întrucât nimic nu poate egala în perfecţiune arhitectura articulaţiei. Proporţia ideală dintre oase, ligamente, tendoane şi muşchi, face ca mecanismul genunchiului – în speţă motricitatea sa – să nu poată fi egalată de nicio creaţie artificială a omului. Aici, am în vedere roboţii, ciborgii şi androizii ale căror mişcări sacadate şi rigide diferă net de fluenţa, naturaleţea şi multiplicitatea gesturilor umane derivând din structura lor esenţial biologică.
A doua constatare: există la poet trei teme definitorii: dragostea, pietatea şi elementul temporal. Dar, mai există şi obsesia morţii. De altfel, substantivul feminin „moarte” se repetă des în tom (de peste 50 de ori!), ca un laitmotiv. Însă nu moartea ca extincţie pur fizică şi definitivă, ci ca o nouă întrupare, ca un alt debut – o reîntemeiere a unei dăinuiri decurgând din impulsul primordial şi constituind principalul capital al religiei creştine: Învierea. „Deasupra: / viaţa vieţilor noastre. / Dedesubt: / moartea morţilor noastre... / Între ele, tu, / cu trupul meu în gheare / şi nu te devorez / doar din teamă / că ai putea să mă scapi, / să alunec din iubirea ta / în niciunde, / pentru că / moartea morţilor / e tocmai viaţa”. („Moartea morţilor”).
Bardul trăieşte intens comuniunea cu transcedentalul, din partea căruia aşteaptă, smerit, izbăvirea. Întâlnim aici o stare febrilă mixată cu precipitări născute din îndelungi adăstări şi rugăminţi. Ritul canonic e respectat întocmai, revelaţia acţionează concentric. Închinările lui sunt totuşi de un patos difuz, care nu „scrijelesc” timpanul prin stridenţe „revendicative” sau imputări de frustrat. Ele curg firesc, ca o recunoaştere a limitelor şi erorilor sale lumeşti, dar şi cu speranţa în absolvirea de păcatul (real ori imaginar) ce-l împovărează: „Iartă-l, / Doamne, / pe robul tău Vasile-Petru, / care a avut / atâtea bucurii şi necazuri... / Care s-a zbătut, / dar nu a înţeles nimic, / nici din viaţă, / nici din moarte, / pentru că rostul lui / nu era pre pământ...” („Rugăciune”). Emoţionantă prin simplitatea şi omenescul ei, invocarea exprimă condiţia tragică a individului incapabil a-şi excede statutul ontologic şi, în acelaşi timp, relevarea faptului că omul poate depăşi ecuaţia viaţă/moarte regăsindu-se în dimensiunea sacrului ipostaziat de Demiurg.
Poetul e un sentimental manifest, în care laicul şi evlaviosul coexistă echilibrat. Filtrată sensibil, lirica sa decantează fluxuri de afecte, amintiri şi secvenţe domestice impregnate cu tristeţea recurentă a perdantului terestru: „Bunicii îmi visează în ţărână / şi primăvara-ntind câte o mână / de iarbă, flori sau adieri de stele, / c­e se-mpletesc în gândurile mele...” (...) („Între două lumi”).
Ancorate pe temeiul virtuţilor teologale din morala creştină – credinţa, nădejdea şi iubirea – stihurile lui Petru Vasile TOMOIAGĂ redau frământarea unui semn „prăjit” îndeajuns de focul existenţei, dar care nu şi-a abandonat niciodată calitatea sa de om. Dacă pe unii suferinţa îi înrăieşte, pe alţii îi înnobilează, descuindu-le şi mai adânc „sertarele” spiritului şi ale inimii. Avem în „Rădăcinile genunchiului sau rădăcina crucii” o carte distinctă a unui autor remarcabil, care a izbutit să transforme experienţa profană în conştiinţă duhovnicească.


Alexandru MORARU

* Petru Vasile Tomoiagă - „Rădăcina genunchiului sau rădăcina crucii” - Editura Eurostampa, 2005, Timişoara.