Am împlinit 94 de ani, sunt medic, membru titular al Academiei de Științe Medicale din România, profesor universitar și fost șef al clinicii de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice din Timișoara. De mai mult timp doresc să scriu despre viața a doi intelectuali, medici de înaltă ținută, și despre opera lor de căpătâi, Centrul Medical ,,Cristian Șerban” din Buziaș, exemplară pentru Banat și pentru țara aceasta, oameni pe care îi cunosc bine și îi apreciez de zeci de ani.
Și m-am gândit să scriu despre ei, fiindcă, prin tot ce au făcut și fac, dar mai ales fiindcă și-au dedicat viața și profesia lor de medici binefacerii, de care au beneficiat și beneficiază un număr impresionant de oameni, mici și mai mari, aflați în suferință, această familie poate constitui un model util și altora, aflați în situații similare. Pe de altă parte, dată fiind vârsta la care am ajuns, m-am întrebat dacă voi avea puterea să îndeplinesc sarcina pe care mi-o asum și am ajuns la concluzia că pot ca, măcar, să încerc. De ce încep astăzi? Pentru că, printr-o coincidență, astăzi, 17 Iulie, este ziua de restriște a acestor doi oameni, ziua în care (veți vedea de ce) viața lor s-a schimbat în mod neașteptat, brutal și definitiv.
Este vorba despre două personalități excepționale ale lumii medicale timișorene ajunse la vârsta bilanțurilor, vârfuri cunoscute și recunoscute ca atare, nu numai în țară, ci și peste hotarele ei, datorită rezultatelor obținute ca medici, cadre didactice universitare, cercetători, dar, mai ales ca ctitori și ca Oameni (cu O mare). Ei sunt profesorii universitari și membri titulari ai Academiei de Științe Medicale din România Viorel Șerban și Margit Șerban respectiv, Familia Șerban, timișoreni de șase decenii, adică din anul 1960, când au devenit studenți ai Institutului de Medicină (cum se numea, pe vremea aceea, actuala Universitate de Medicină și Farmacie ,,Victor Babeș” din Timișoara), pe care l-au absolvit cu rezultate excepționale, Viorel, la Medicină Generală, și Margit, la Pediatrie.
În afară de numeroasele premii și distincții primite de-a lungul unei prodigioase cariere profesionale (inclusiv premii ale Academiei Române pentru cărți de medicină), celor doi profesori le-a fost răsplătit și atașamentul față de Timișoara și de Banat, prin dobândirea, în urmă cu mai mulți ani, a calității de cetățeni de onoare ai municipiului Timișoara și ai orașului Buziaș.
Pe Viorel l-am cunoscut mai bine, începând din toamna anului 1974 (curând se vor împlini 46 de ani), când a venit, prin transfer, din Clinica Medicală cu profil de nefrologie, condusă de Prof. Dr. Docent Constantin Zosin (pe care, pe bună dreptate, îl consideră primul său mentor), clinică în care lucrase 5 ani și unde își realizase doctoratul, în Clinica Medicală cu profil de Diabet, Nutriție și Boli Metabolice, înființată în anul 1973, în nou inauguratul Spital Județean, și condusă de subsemnatul. Transferul acesta a fost efectuat la recomandarea colegului meu apropiat, conferențiarul, pe atunci, apoi profesor, Dr. Nicolae Barbu (Dumnezeu să-l odihnească!), tot de la clinica profesorului Zosin, căruia i-am fost și îi sunt recunoscător, fiindcă a subliniat calitățile profesionale de excepție ale lui Viorel Șerban, argumentate de faptul că reușise, pe locul întâi, la concursul de admitere la Medicină Generală, și că terminase facultatea ca șef de promoție (ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu era la îndemâna oricui, ci doar a unor tineri cu totul deosebiți), că fusese intern clinic, prin concurs, și că are potențial de a progresa, în viitor. Or, eu astfel de colaboratori am căutat mereu, nu numai atunci, la începuturile clinicii.
Pentru că a schimbat clinica și a trebuit să se pregătească rapid și temeinic în specialitatea Diabet, Nutriție și Boli Metabolice, la început nu i-a fost ușor, dar, în scurt timp, s-a acomodat exigențelor pe care le pretindeam colaboratorilor, fiindcă trebuie să mărturisesc că doream ca această clinică să devină cea mai bună din Spitalul Județean. Era vorba de calitatea asistenței medicale, atât din punct de vedere pur medical, cât și de condițiile de spitalizare, de calitatea activității didactice, pentru studenți și medicii stagiari și secundari (rezidenți, în prezent) și de cercetarea științifică. Cu modestia cuvenită, este de notat că, într-un timp relativ scurt, clinica noastră și-a câștigat prestigiul dorit, concretizat prin aceea că acolo au venit să se interneze bolnavi din afara zonei arondate (București, Iași, Bistrița, Râmnicu Vâlcea etc), iar studenții și medicii stagiari considerau că acolo au învățat multe și erau mulțumiți. Desigur că aceste rezultate, care ne bucurau, se datorau activității întregului colectiv al clinicii, în care doctorul Șerban de atunci a ocupat un loc din ce în ce mai important, ceea ce m-a determinat ca, peste ani (de la 1 Octombrie 1992, când m-am pensionat), să-l propun și să-l susțin, fără rezerve, pentru ocuparea postului de șef al clinicii noastre, onorant, dar greu și plin de responsabilități. Prin activitatea sa medicală, didactică și de cercetare, nu numai că a continuat, timp de aproape două decenii (din 1992, până în 2011, când s-a pensionat și dumnealui) ceea ce a ,,moștenit”, dar a și îmbunătățit și perfecționat activitatea din clinică și pe cea din Centrul de Diabet, pe care l-a extins, la parterul Spitalului Județean, l-a dotat și l-a încadrat cu personalul necesar. Dânsul și-a ,,crescut” cu profesionalism colaboratorii din noile generații, printre care s-a numărat și Prof. Dr. Romulus Timar, cel devenit, după pensionarea profesorului Șerban, noul (și actualul) șef al clinicii. Clinica noastră poate constitui un exemplu de continuitate academică, de transmitere a ștafetei, predată, nu smulsă, cum, din păcate, se întâmplă uneori.
Pe doamna Prof. Dr. Margit Șerban n-am cunoscut-o ca studentă, dar știu că și dânsa a fost excepțională. A fost intern clinic, a devenit asistent universitar în Clinica de Pediatrie, condusă de Prof. Dr. Louis Țurcanu, s-a perfecționat continuu, astfel încât acum este o personalitate medicală recunoscută ca atare, nu numai în țară, ci și în străinătate. Profesorul Țurcanu, al cărui nume îl poartă Spitalul de Copii din Timișoara (în mod cu totul justificat), obișnuia să repartizeze fiecărui asistent universitar câte un domeniu al pediatriei, de care să se ocupe în mod special, doamnei Margit Șerban revenindu-i oncopediatria, cel mai dificil și mai sensibil dintre toate, pe care l-a implementat și dezvoltat, astfel încât spitalul a devenit un loc de referință, unde copiii cu astfel de boli, dintr-o întinsă zonă a țării, își caută leacul, iar Margit Șerban, un profesor universitar de elită. Aceasta și pentru că ea a efectuat și primul transplant de măduvă osoasă din România, realizând o premieră națională și contribuind, astfel, la salvarea multor vieți.
Știu că una dintre cele mai mari dorințe ale tinerei familii Șerban, închegată încă din studenție, a fost aceea de a avea copii (nu numai unul), și așa a apărut, destul de târziu și de greu, în 18 Iulie 1980, Cristian (Cristi), cel care le-a adus fericirea sperată, transformată într-o inegalabilă și definitivă nefericire, de decesul copilașului lor, în data de 17 Iulie 1991, cu o zi înainte de a împlini vârsta de 11 ani.
Această tragedie a fost imboldul realizării, în orașul bănățean Buziaș, cunoscut ca stațiune balneară, a unei miraculoase instituții medicale și sociale, un spital dedicat copiilor și tinerilor cu diabet zaharat și cu hemofilie, din întreaga țară, denumit, inițial, Sanatoriu, și apoi Centru Medical de Evaluare, Terapie, Educație Medicală Specifică și Recuperare ,,Cristian Șerban”.
Pentru că nimeni nu l-a întâlnit și cunoscut, Cristian a ajuns un adevărat nume de legendă printre copiii, tinerii și părinții ce se internează în Centrul Medical din Buziaș, care îi poartă numele. În sfertul de secol trecut de la înființarea acestui spital, Cristian a devenit și un nume rostit de foarte mulți medici din țara noastră, care se ocupă de diabetul copilului și tânărului sau de hemofilie, și de personalități în domeniile acestea, din multe părți ale lumii, care au luat parte, ca lectori, la lungul șir de simpozioane și cursuri ținute în Centrul din Buziaș, începând din anul 1996 și până astăzi. Cristian este pomenit de zeci de mii de ori, de pacienții Centrului, copii, tineri și părinți, scris pe cărțile de medicină editate de părinții lui și în nenumărate documente medicale.
Având în vedere toate acestea și faptul că, probabil, unii se întreabă cine a fost el, mi se pare folositor să fac o scurtă prezentare biografică a lui Cristian. Eu nu l-am întâlnit personal, ci îl cunosc din povestirile tatălui și din cartea ,,Dincolo de lacrimi”, scrisă tot de el, editată în anul 1992 și reeditată în 2012, pe care am recitit-o și recent.
n mica lui viață de fiecare zi, Cristi era un băiețel normal, cu ochelari, deschis, finuț, gracil, liniștit, de obicei bine dispus, înzestrat cu umor, care bombănea dacă mama lui îi prelungea cu puțin dictarea de acasă, un școlar care abia aștepta să-și termine temele și să coboare în curtea blocului, la joacă, împreună cu alți copii, de unde uita să se întoarcă, până după lăsarea întunericului.
Mama lui l-a trimis, de câteva ori, pentru perioade de câteva zile, în tabere pentru copii cu diabet, deși el era sănătos, numai pentru a vedea ce înseamnă greul, iar el a ascultat-o (nu fără reținere, fiindcă cel mai mult îi plăcea acasă, lângă cei dragi). Tatăl lui îl lua la plimbare, chiar și la meciuri, iar fiul îl iubea și pe el.
Într-un singur cuvânt, erau fericiți.
Legat de asemenea tragedii, am citit ce au scris mari scriitori, în operele lor.
De pildă, Dante Alighieri afirmase, în urmă cu multe secole, că ,,nu există durere mai mare decât să-ți amintesti de clipe fericite, în vremuri de restriște”, Friedrich Schiller, că atunci ,,când credem că suntem mai fericiți, mai mult se cade a ne teme, căci cumpăna destinului se schimbă”, iar Octavian Paler, ,,nu uita, lângă cel mai înalt pisc al fericirii, se află cea mai adâncă prăpastie a durerii”.
Doctorul Șerban este sigur că milioane de oameni ca el ar putea jura că iluștrii scriitori și filosofi aveau dreptate: pentru cel ce a fost fericit, trecerea de la extaz la agonie este înfiorătoare, de nedescris. Dacă l-ar întreba cineva, el ar răspunde că a avut parte de o mare fericire și că s-a bucurat de ea, într-atât, încât, uneori, îi venea să zboare. Și îi mulțumea în fiecare zi lui Dumnezeu că l-a binecuvântat cu atâta fericire.
Când a trecut în lumea celor cărora li se întâmplase cel mai crud rău cunoscut, familia Șerban a simțit din plin dezastrul, atât de pustiitor și de lipsit de speranță, încât nici propria moarte nu-o mai speria. Asta, fiindcă pierduse principalul motiv pentru care merita să trăiască și, la nevoie, să moară, fără ezitare. Și au rămas cu amintirile de care pomenea Dante.
Citisem și auzisem că tragediile ar fi mai generoase decât fericirea, dar nu știam, cum nu știu nici acum, dacă este adevărat. Ca să supraviețuiască, toți nenorociții se scufundă în durerea lor iremediabilă, o mică parte își caută refugiul în alcool, alții, într-o muncă îndârjită, neîntreruptă, și, poate, câțiva, chiar în facerea de bine, amăgindu-se că așa vor putea să mai uite (mă gândesc la scriitorul Bogdan Petriceicu Hașdeu). Toți se înșeală! Dacă ar mai fi întrebați și ce cale de supraviețuire au ales, sunt sigur că Viorel Șerban (ca să nu mai vorbim și de mama lui Cristi!) ar răspunde: ,,niciuna”, fiindcă au simțit, din prima clipă, că pentru cei ca ei, nu exista salvare pământeană. Așa cred ei, în mare parte, și acum, după treizeci de ani de muncă și de întâmplări bune de ținut minte.
Tot pe atunci (anul 1991), cei doi părinți și-au dat seama că nu pot trăi fără copii și l-au adoptat pe Petre (devenit Petrică), un pui de gorjean (ca tatăl lui), în vârstă de nici un an, părăsit în spital, imediat după naștere. Acesta a intrat în același regim de viață, de îngrijire și de educație folosită de părinți și cu Cristi. Petrică, pe care îl cunosc, aflat acum aproape de 30 de ani, este un om serios, devenit economist cu două masterate, căsătorit și angajat la Centrul Medical din Buziaș, viitor președinte al Fundației, de care este atașat de mititel, fiindcă a luat parte, alături de părinți, la tot ce s-a întâmplat, de atunci până acum.
Tatăl lui Cristi, devenit și tatăl lui Petrică, mi-a spus, când a venit vorba de iubirea de copii: ,,Adoptarea lui Petrică a fost o binefacere, atât pentru el, cât și pentru noi, un dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, pentru care Îi mulțumim toți trei.
La început mă temeam că nu voi mai putea iubi un alt copil, dar m-am înșelat și sunt fericit, pentru că am ajuns să-l iubesc pe Petrică, ca și când ar fi fratele mai mic al lui Cristi, fără a-i confunda pe unul cu celălalt. Îl iubesc la fel, fiindcă el ocupă alt loc, locul lui, în sufletul meu, așa cum orice părinte cu mulți copii și-i iubește la fel. Fiindcă iubirea este infinită”.
Și a început epopeea construirii, menținerii și devenirii actualului Centru Medical,,Cristian Șerban” din Buziaș, care, acum, la aproape trei decenii de la început și după 23 de ani de la inaugurarea lui, este un spital public (nu privat, cum, poate, ar fi putut gândi unii oameni, luându-se după munca îndârjită și perseverența depuse aici, amândouă neobișnuite, ale familiei Șerban), în care au fost efectuate, deja, peste 32.000 de internări, ale multor mii de copii și tineri din toată țara, loc devenit o ,,a doua casă”, după cum declară pentru unii dintre ei.
În comparație cu alte spitale, Centrul este relativ mic, dar are condiții de îngrijire medicală la nivel de clinică universitară, pentru că, de la inființare și până acum, fondatorii au tot construit, prin Fundația „Cristian Șerban”, alte departamente (de hemofilie, de recuperare) și au asigurat o dotare modernă, la zi, cu tot ce trebuie, pentru ca binele sperat să fie întreg, ei fiind de acord cu părerea înțeleptului care a spus că ,,Binefacerea e ca luna: când e plină, e și mai frumoasă”.
Începutul a fost ideea, venită (insuflată?) doctorului Șerban, în primele zile ale tragediei lor. Curând după aceea, când i-a destăinuit mamei lui Cristian că avea de gând ca, împreună, să pornească la înființarea unui mic spital pentru copii, ea i-a replicat, logic, că nu aveau bani, răspunsul soțului fiind ,,așa este, ai dreptate, dar eu contez pe Dumnezeu!”.
Și a trecut la treabă, înființând Fundația ce poartă numele lui Cristian și obținând în concesiune, de la Primăria din Buziaș, terenul pe care urma să construiască Sanatoriul (așa îl botezase arhitectul), pentru copii cu diabet zaharat, pe de o parte, și cu hemofilie, pe de altă parte, boli în care Viorel și Margit Șerban erau specialiști cunoscuți.
De menționat este atitudinea pozitivă, omenoasă, a conducerii de atunci a Primăriei Buziaș, într-o perioadă, despre care Viorel Șerban spune că era altă lume, una altfel decât cea de acum, o lume în care majoritatea conducătorilor erau oameni care mai credeau în binele public și în respect față de cetățean, iar cinismul și interesul lor personal nu domina viața politică.
„Acum, țara e altfel, nu cred că am putea să mai facem ce am făcut”.
De ce au ales Buziașul, ca sediu al noului spital, este clar: pentru că este un mic oraș-stațiune destul de apropiat de Timișoara, situat într-o zonă cu aer curat și cu climă bună, cu verdeața frumosului parc, un loc potrivit nu numai pentru omul sănătos, ci și pentru cel bolnav, în general.
Un argument determinant a fost și faptul că în Buziaș locuia un prieten serios și credincios, Vasile Gheorghiu, de la care doctorul Șerban spera să primească o mână de ajutor, la nevoie.
A fost o decizie bună, după cum aveau să constate fondatorii. Mai mult, convinși că le va trebui și o mică echipă de voluntari, ei au pornit să caute adepți, tot dintre cunoscuții mai vechi sau mai noi şi, ceea ce, în ziua de azi, este mai greu de înțeles, au și găsit.
Nu mulți, însă buni: familia de juriști Popa, din Timișoara, cea care a ajutat la înființarea Fundației și cu care colaborează de aproape 30 de ani, arhitectul Viorel Marin din Lugoj, care, fiindcă lucrase, câțiva ani, chiar la Primăria din Buziaș, cunoștea toate clădirile și fiecare palmă de teren liber, Ladislau Benkoczi, colegul lui Marin, priceput inginer constructor, și, în fine, doctorul Doru Bordoș, coleg, faimos chirurg, conferențiar universitar, apoi, profesor, la una dintre clinicile de chirurgie de la Spitalul Județean, al cărei șef avea să ajungă, un bănățean calm, înțelegător și cu o frumoasă imagine publică.
Arhitectul a terminat (gratuit) proiectul, în luna martie a anului 1992 și profesorul Viorel Șerban a trecut la punerea lui în aplicare, pe terenul concesionat. Nu voi descrie amănunțit zbaterea lui și a soției lui, în următorii 5 ani (1992-1997), dar a fost una excepțională, pe bărbat transformându-l (păstrând proporțiile, desigur), într-o combinație dintre suferința lui Iov și perseverența lui Sisif. În primul rând, fiindcă avea obligații enorme, ca șef al unei clinici universitare foarte solicitate, cu pacienți mulți, medici, studenți, cursuri (pe care nu le ,,pasa”), cu cercetare și congrese, cu scrierea și publicarea de cărți medicale, cu problema deficitului de bani din sistemul de sănătate și cu multe altele. În al doilea rând, fiindcă, după cum am arătat, bani pentru Buziaș nu aveau, așa că, după terminarea programului de la clinică, a trebuit să străbată, cu piciorul și cu mașina, orașul Timișoara, Banatul și alte zone.
În scurt timp, a reușit ca, datorită muncii și credibiltății, să agonisească unele materiale și bani, cu care a început construcția primei și singurei clădiri proiectate atunci.
Este momentul să spunem că, de la început și până acum, totul a fost construit de către Fundația ,,Cristian Șerban” pentru ajutorarea copiilor bolnavi, înființată de familia Șerban, cu bani obținuți exclusiv din donații și sponsorizări, fără contribuția, oricât de mică, a statului român.
Profesorul a avut de luptat și cu firmele de construcție care nu respectau termene și nu făceau lucrări de calitate bună, și a bătut drumul Timișoara-Buziaș de cel puțin trei ori pe săptămână, ba chiar și de trei ori pe zi.
Am citit despre toată această zbatere într-un alt roman al profesorului Șerban, cu titlul ,,Călători prin mâl și ceață”, publicat în anul 2006.
Necazurile financiare ale fondatorilor s-au atenuat după 1993-1994, odată cu sosirea ajutoarelor de la sponsori din străinătate, când credibilitatea fondatorilor crescuse, odată cu progresul înregistrat de construcția din teren.
Ajutorul care a contat cel mai mult a fost primit din Germania, de la Ministrul Sănătății și Familiei, condus de Barbara Stamm, dar, în afară de acesta, au primit donații și de la alte organizații de binefacere, majoritatea formate în jurul bisericilor, cele mai consistente și continue fiind cele din Köln, inima acestei organizații bisericești fiind Willi Bäsch (în centrul imaginii). Pe acest om excepțional l-am întâlnit de mai multe ori, el ajungând să socotească, pe bună dreptate, Centrul din Buziaș ca fiind și al lui, de suflet, loc pe care l-a iubit și unde a venit de multe ori, până cu câteva luni înainte de moarte, în anul 2019, la vârsta de 88 de ani.

Prof. dr. Gheorghe S. BĂCANU
- va urma -