Miercuri, 22 aprilie, plenul Camerei Deputaților a adoptat propunerea legislativă privind proclamarea zilei de 10 Mai Sărbătoare Națională. Pentru adoptarea propunerii legislative au votat favorabil 294 deputați, șase s-au abținut, iar un singur deputat a votat împotrivă. Inițiator al proiectului legislativ a fost domnul senator din partea P.N.L, istoricul Puiu Hașotti.
Odată, demult de tot, pe vremea străbunilor noştri, ziua de 10 Mai era una Sfântă pentru naţiunea română, Sfântă pentru că ea îngemănează o Triadă, asemenea Sfintei Cruci. O ţară întreagă şi un întreg neam se afla în plină sărbătoare naţională, an de an la 10 Mai.
Dorinţa României de a fi un stat independent, fără a mai depinde de imperii străine de constituţia sa tradiţională, s-a manifestat de veacuri în rândul românilor. Momentul aşteptat cu atâta ardoare, de veacuri, a venit în anul 1877 de la naştrea lui Hristos, într-o zi de 10 Mai, atunci când, reprezentanţii legali ai ţării au proclamat neatârnarea, aducând gloria şi speranţa unirii tuturor românilor.
Drumul României spre independenţa statală a început atunci când, în Balcani, toate statele supuse otomanilor s-au răzvrătit împotriva acestora, cerându-şi libertatea. Deşi considerată de noua constituţie otomană ca fiind o „provincie privilegiată” (decembrie 1876), România nu a irosit vreun moment, în contextul creat în Balcani, pentru a obţine independenţa faţă de Imepriul sultanilor.
Criza balcanică, izbucnită în anul 1875 în Bosnia Hreţegovina, a adus de partea popoarelor răzvrătite, sprijinul Rusiei, dar, aceasta nu făcea altceva decât să urmărească prin acest „sprijin”, expansiunea în Balcani şi accesul liber către strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Îmbrăcând hania sprijinirii „fraţilor ortodocşi”, Rusia avea să se implice în Balcani împotriva Imperiului otoman, căutând să-i ia locul acestuia şi nicidecum să elibereze naţiunile surori.
Criza din Balcani s-a agravat mult în 1876, totul tinzând spre un conflict ruso-otoman, conflict ce a izbucnit odată cu declararea de către Rusia, război Imperului otoman la 12/24 aprilie 1877.
Astfel că, trupele ruseşti au trecut Prutul şi au tranzitat teritoriul României în baza unei Convenţii ce reglementa aceasta, Convenţie semnată la Bucureşti, la 4/16 aprilie 1877, de către Mihail Kogălniceanu şi agentul diplomatic rus, baronul Dimitrie Stuart. A fost fixat un traseu pentru trupele ruseşti, astfel încât acestea să ocolească Bucureştiul în drumul lor spre Dunăre.
Otomanii au simţit pericolul, iar navele lor aveau să bombardeze oraşele dunărene deschise precum Brăila şi Reni. Bateriile româneşti de la Olteniţa şi Calafat au ripostat la focul deschis de otomani.
România se afla în război cu Imperiul sultanilor, Principele Carol I s-a aflat alături de naţiunea sa în această situaţie şi transmite un mesaj al tronului, evidenţiind faptul că în toată această situaţie creată, România se va bizui pe propria ei forţă pentru a-şi apăra măreţia. Camera Deputaţilor a răspuns mesajului Tronului şi dă asigurări Principelui Carol I că în situaţia creată întregul popor va manifesta disponibilitatea să-şi urmeze Principele, imediat ce acesta i-o va cere. Patriotisumul răzbătea şi din partea Senatului, la 5 Mai 1877, mesajul Senatului aducea vestea că întreaga ţară este stăpânită de gândul libertăţii, iar pentru aceasta nu va evita niciun sacrificiu.
Principele Carol I răspunde acestor mesaje, astfel: „Fără ca de pe malul nostru să se fi tras fie şi numai un foc de puşcă, oraşele şi satele noastre de la Dunăre pe jumătate părăsite sunt supuse pustiirii. Comerţul nostru internaţional de la Dunăre este supus distrugerii, în disperţul dreptului internaţional, canonierele turceşti vin până în porturile noastre ca să captureze şi să incendieze fără deosebire de pavilion vasele aflate acolo. Oraşele deschise, precum Brăila şi îndeosebi Reni, au fost bombardate. Olteniţa, unde nu se găseşte absolut niciun soldat rus, a avut aceeaşi soartă, bande de cerchezi şi başbuzici au năvălit în ţinutul de coastă românesc.”
Pentru apărarea graniţelor sale, România declară război otomanilor în 13 mai 1877, după ce la 8 mai, Poarta i-a returnat agentului diplomatic român de la Constantinopol paşapoartele. După dezbateri preliminare în Consiliul de Miniştri şi în Camere s-a decis proclamarea independenţei României în data de 10/22 mai 1877, într-o atmosferă de sărbătoare şi bucurie.
La Mitropolie a avut loc un Te Deum, iar la Palat, Principele a primit felicitări din partea minştrilor, ofiţerilor superiori şi funcţionarilor civili. În cuvântăriloe rostite, Principele Carol I a fost numit primul Principe şi primul Sodat al României libere. Dimitrie Brătianu a mers şi mai departe, salutându-l pe Principe deja ca primul Rege al României.
Foarte mişcat de moment, Principele Carol I a răspuns că în această mare zi a fost înlăturată orice umbră a unei dependenţe a României, iar acum, România independentă îşi va îndeplini nestingherită şi liberă înalta ei misiune, spre binele ei însăşi şi al Europei.
Aşadar, primul ţel al domnitorului Carol I a fost îndeplinit în ziua de 10 mai 1877. Ţara a devenit un stat independent, iar el Principele unei entităţi independente, un popor întreg urmându-l cu neclintită încredere.
Pentru a se putea ajunge la acest rezultat, au fost necesare a fi curmate luptele pentru domnie şi de aceea marele Ion Constantin Brătianu, pe care conştiinţa unui neam întreg l-a trecut în patrimoniul său, cu 10 ani înainte de momentul 10 mai 1877, aducea în ţară pe Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care, la 10 Mai 1866 se urca pe scaunul domnesc, luând numele de Carol I.
Şi ceremonia de la 10 mai 1866 a avut punctul de plecare Dealul Mitropoliei, acolo unde, Mitropolitul şi ceilalţi preoţi în veşminte de sărbătoare l-au primit pe Principele Carol I, dându-i să sărute Crucea şi Evanghelia, conducându-l în biserică, unde au ţinut un Te Deum solemn.
După acest moment, a urmat popasul Principelui în Parlament, acolo unde, pe masa din faţa tronului, Mitropolitul a pus Crucea şi Evanghelia, invitându-l pe Principe să depună jurământul pe legile ţării. Formula românească de jurământ a fost rostită de unul din membrii Guvernului provizoriu, colonelul Haralambie: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea României, precum şi integritatea teritoriului ei şi de a domni ca Domn constituţional”, şi Principele, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, a rostit tare şi clar în limba română, „Jur!”
După salutul adresat Principelui de către preşedintele Camerei Deputaţilor, Principele a răspuns în limba franceză, emoţionat, astfel: „Prin voinţa liberă a naţiunii ales ca principe al României, mi-am părăsit fără ezitare patria şi familia pentru a da curs chemării poporului român, care-mi încredinţează destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român. Acceptarea alegerii oprite asupra mea îmi impune, sunt desigur conştient de aceasta, mari obligaţii; dar sper că-mi va fi dat să le îndeplinesc. Vă aduc o inimă credincioasă, gânduri cinstite, deschise, voinţă fermă de a face numai binele, un devotament nemărginit pentru noua mea patrie şi acel respect neclintit pentru lege şi drept, respect pe care l-am învăţat de la ai mei. – Astăzi cetăţean paşnic, mâine, dacă va fi nevoie, soldat cu arma în mână, de-acum înainte vom avea acelaşi destin, fie el fericit, fie el dureros. Începând cu această clipă suntem un trup şi-un suflet! Să credeţi în mine aşa cum eu cred în voi. Dumnezeu singur ştie ce-i rezervă patriei noastre viitorul. Dar orice ar fi, noi vrem să ne facem datoria. Să ne căutăm forţa în unire, să ne unim forţele ca să facem faţă la toate câte ne va aduce viitorul! – Providenţa care pe mine, alesul vostru, m-a condus până aici şi care a înlăturat din drumul meu toate piedicile, nu-şi va lăsa neterminată opera! Trăiască România!” Toţi cei przenţi la acest moment înălţător, au scandat într-un ecou răsunător: „Trăiască Carol I!”
După patru ani de la cucerirea independenţei, la 10 mai 1881, Principele Carol I a fost încoronat primul Rege al României cu coroana din oţelul unui tun turcesc capturat la Pevna, pe câmpul de bătălie din timp războiului de Independenţă.
Ziua de 10 mai 1881 a fost marcată de dimineaţa printr-o puternică salvă de tun. Dimineaţa, mii de oameni au umplut străzile gătite de sărbătoare pe care urma să treacă procesiunea încoronării. Procesiunea încoronării s-a pus în mişcare de la Gara de Nord, aici sosind de la Cotroceni, perechea regală cu oaspeţii săi. Procesiunea a fost deschisă de unităţi de jandarmi călare, de un escadron de roşiori, de furieri şi funcţionari superiori de la Curte.
După ceremonia de la Mitropolie, perechea regală, M.S. Regele Carol I şi M.S. Regina Elisabeta ai României, au poposit la Palat unde au fost felicitaţi de minştrii, soţiile lor, şefii reprezentanţelor româneşti din străinătate, membrii corpului diplomatic şi soţiile acestora, după care s-a mutat, înconjurată de toţi demnitarii statului, de rudele princiare şi de suită, în sala tronului, luând loc pe scaunele regeşti, în timp ce coroanele se aflau depuse în faţa tronului străjuit de steagurile armatei.
Preşedintele Senatului şi cel al Camerei Deputaţior au rostit un scurt discurs, după care i-au înmânat perechii regale, coroanele, iar regele, luând coroana, a răspuns cu solemnitate: „Prin sărbătoarea de azi se încheie strălucit un capitol de cincisprezece ani aşa de bogat în lupte grele şi fapte măreţe! La adăpostul constituţiei şi al legilor sale, România s-a dezvoltat splendid; munca fără preget a oamenilor săi de stat, vitejia armatei sale şi încrederea mea fermă în forţele poporului au făcut posibilă îndeplinirea dorinţei fierbinţi a tuturor: regatul, o chezăşie sigură pentru viitor, este astăzi construcţie terminată! – De aceea accept cu mândrie această coroană – ea este făurită din metalul unui tun, care este stropit cu sângele eroilor noştri şi sfinţit de către biserică; eu o primesc ca pe un simbol al independenţei şi forţei României! Ea va fi un martor de preţ al unor timpuri grele şi glorioase pe care le-am străbătut în comun, ea le va aminti generaţiilor viitoare de eroismul străbunilor lor şi de unitatea care a domnit între principe şi popor! Cea mai frumoasă coroană însă pentru regină şi pentru mine va fi şi va rămâne iubirea şi încrederea poporului căruia îi aparţine toată gândirea şi simţirea noastră. În faţa acestor drapele care au fluturat pe câmpul de luptă, în faţa acestor coroane, embleme ale regalităţii, în jurul cărora poporul să se strângă aşa cum se strâng ostaşii în jurul acestor drapele, la auzul acestor omagii la care întregul popor a venit degrabă în capitală ca să fie martor al acestei zile memorabile, ne unim glasurile în urarea scumpă inimii noastre care astăzi, în acest loc deja sfinţit prin evenimentele istorice ale vieţii mele, va găsi iar ecou puternic: Trăiască iubita noastră Românie încoronată astăzi prin propriul ei merit!”
Aşadar, peste atmosfera sărbătorii zilei de 10 Mai se suprapun mai multe mari evenimente istorice şi naţionale din Regatul României, această zi fiind ziua vestitoare de viitoare înălţare a neamului şi a ţării.
Sub domnia înălţătoare a Regelui Carol, cu sprijinul luminat al unei generaţii de patrioţi, România s-a putut pregăti spiritual pentru marele act al întregirii sale naţionale.
Sub domnia gloriosului Rege Ferdinand I cel Loial, s-a reuşit înfăptuirea marelui eveniment al întregirii naţional statale, fiindcă alături de suveranul ţării, simbolizând năzuinţele acestui neam, a stat ca sfetnic şi veghe neadormită, românul de vocaţie, omul politic, I. I. C. Brătianu, care la mijlocul unei constelaţii mondiale a pătruns nu doar infailibelele legi de înălţare şi cârmuire a neamului său, ci şi căile ce duc la înfăptuirea acestor năzuinţi.
Proslăvind memoria celor ce ne-au dat frumoasele pagini de istorie pe care le-am rememorat în această prezentare, ne îndreptăm gândurile spre întreaga Casa Regală a României, azi, spre suveranii noştri de drept, Majestatea Sa Regele Mihai I şi Majestatea Sa Regina Ana, ai României şi, cu speranţă în suflet şi gând, aşteptăm clipa în care istoria României va fi din nou continuată, astfel încât Majestăţile Lor să ridice din nou România pe calea civilizaţiei europene, consolidând democraţia şi redobândind statul, astfel trecutul glorios al României să îşi recapete întreaga strălucire pentru noi toţi, pentru urmaşii noştri şi pentru viitoarele generaţii de mâine.
În speranţa că România Regală îşi va redobândi statutul şi recunoaşterea din partea întregii naţiuni române, iar poporul român îşi va redobândi identitatea sa dinastică, credinţa în Dumnezeu şi Suveranii săi, închei prezetarea de faţă. Trăiască Regele! Trăiască 10 Mai!
Cornel SERACIN
