Eveniment

Amintiri din Bărăgan, cu Mircea Tonenchi

Mircea Tonenchi este un om mai tot timpul vesel... Are în ochii limpezi o bucurie de viaţă fără margini în care, atât cu cele bune, cât şi cele mai puţin bune se topesc laolaltă. Este blând şi cumpătat, semn că a trecut prin multe şi a îndurat multe, dar, mai ales, că a cunoscut şi fericirea, şi durerea, deopotrivă... Este îngăduitor, ştie să ierte, iar secretele reuşitei în viaţă i-au fost munca şi perseverenţa. De când se ştie, ziua de lucru i-a început dimineaţa devreme şi s-a sfârşit târziu în noapte. A avut întotdeauna spirit de echipă şi a îndrăgit oamenii, de care s-a apropiat şi i-a preţuit...
S-a născut în localitatea Cârlibaba, din județul Suceava, în ziua de 16 aprilie 1941, în familia lui Nicolae și Ralifta Tonenchi. Au fost trei frați în familie, Stela, Mihai și mezinul Mircea. Mama a fost casnică, iar tatăl – dulgher. Mircea Tonenchi își amintește cu drag că în atelierul tatălui său introduceai un buștean și ieşea o căruţă întreagă, cu toate cele, de la spiţe, roţi, loitre, până la rudă... Tatăl său lucra împreună cu un fierar, astfel că, pentru căruţă, nu mai era nevoie de nimic...

- Cum a început periplul familiei Tonenchi?

- La retragerea frontului din Rusia au venit reprezentanți ai germanilor și ne-au spu că or să vină ruşii. Au întrebat cine dorește să meargă în Germania şi ne-au spus că trenul așteaptă în gară. Celor care doreau li s-au dat asigurări că se vor întoarce acasă. Atunci împreună cu tata, mama și cei doi fraţi ne-am îmbarcat și am ajuns la Berlin, în lagărul de acolo. La început ne-au cazat într-o sală de sport, o sută-două sute, câți am încăput. Era spre sfârşitul războiului, Berlinul bombardat... Nu era uşor nici pentru nemţi, vă dați seama, doar duminica primeau pâine albă... Cum era priceput la animale şi mai ales la cai şi căruţe, la scurt timp tatei i s-a dat o platformă cu doi cai cu care făcea aprovizionarea, la nişte restaurante ori cantine, nu-mi mai amintesc prea bine... Au venit nemţii şi au întrebat cine se pricepe la cai, iar pentru tata asta era floare le ureche. Iubea caii şi cred că de aici mi se trage. Și eu iubesc animalele. Dar erau vremuri grele. Toată lumea disponibilă și aptă de lucru muncea la degajat ruinele și la recuperare de materiale – luau molozul de pe cărămizi, le stivuiau pentru a putea fi folosite din nou. Era în perioada când Berlinul era înconjurat de ruși. Erau aprigi şi înverşunaţi ruşii. Ţin minte, copil fiind, că au urcat un tun trei etaje...
Tot pe atunci nişte soldaţi ruşi ne-au urcat într-un tanc, pe mine şi pe fratele meu Mihai. Ne-au dus o vreme prin Berlin. Vă daţi seama ce mândrii eram, dar şi cât ne-au căutat părinţii până ne-au găsit. De la mic la mare, toată lumea ştia ce are de făcut, Când se dădea alarma, fraţii mai mari luau frații mai mici în brațe și fugeau la buncăr, din care ascultam bubuitul exploziilor. Nu înţelegeam prea multe, iar din tragismul situaţiei uneori se năşteau scene hilare, incredibile. Când au ieșit unii din buncăr au constatat că unde lăsaseră o locuință, acum nu mai era decât o grămadă de moloz.
Spuneam de scene tragi-comice. Aveam o cunoștință, Vasile, care, pentru că era voinic, l-au pus să ducă o cruce la cimitir, pentru un mort... Crucea era cioplită de tata, din lemn masiv, iar Vasile, pentru că nu a găsit cimitirul, a trebuit să se întoarcă şi să care şi crucea înapoi...

- Aţi stat mult în Berlin?

- Până la capitularea Germaniei şi împărțirea Berlinului în două când, ghinionul familiei mele a fost de a se afla în Berlinul de Est, in viitoarea Germanie Democrată. Tot pe atunci mama s-a îmbolnăvit de tifos exantematic. Colac peste pupăză, după armistițiu, în fiecare zi venea un delegat rus care făcea liste cu oamenii, pentru plecarea înapoi în țară.
După câteva luni, ne-a venit și nouă rândul. Am plecat de la Berlin cu căruțele. Înoptam pe la marginea satelor. Era unul, Bermega, care făcea acte false. Făcea ștampile din cartofi și tata i-a spus: „Băi, Bermega, hai să mergem prin sate să luăm și noi câte ceva”. „Păi, cu ce acte?”, întreabă Bermega. „Păi, nu ai făcut tu acte?”. „Da, am făcut, dar astea sunt bune doar în pădure, nu în sat”.
Prin periplul nostru, într-o noapte ne-am așezat, între doi stejari, lângă o stivă de lemne, credeam noi... Fără să știm, ne aşezasem în preajma unor obuze neexplodate. Le lăsaseră acolo soldaţii, în graba plecării.

- Până unde aţi mers cu căruţele?

- Cu căruțele am mers până în Polonia. Acolo ne-am urcat în vagoane, în vestitele bou-vagoan. La fiecare vagon era un soldat înarmat, care nu avea listele cu nume. El lucra la număr. Băga câte 40 de oameni în vagon, fără ca noi să știm destinația finală. Cred că nici ei, soldaţii, nu o ştiau. În Polonia, tata și alți câțiva au încercat să-l mituiască cu vodcă pe rus să nu ne îmbarce, pentru că se vorbea că vor să ne ducă în Siberia.  Dar rusul nici nu a vrut să audă. Până la urmă tot am avut noroc. „Cealavecul” s-a îmbătat și, la o viteză mai mică a trenului, tata și mama ne-au luat și am sărit din tren când eram deja pe teritoriul României.
 Așa am ajuns la Sânnicolau Mare. Am tras la un sârb, Vințan parcă îl chema, un om cumsecade. Ne-a lăsat să stăm într-o șură și aici am locuit câteva luni. Atunci a venit împroprietărirea. Tata a primit 4,5 hectare de pământ la Tomnatic. Aveam, așadar, pământ, iar de locuit, am locuit la niște nemți.

- A început să vă fie mai uşor?

- Am început să prindem cheag. Tata, fiind meseriaș, câștiga foarte bine, iar în Tomnatic, comună germană bogată, ne-am putut descurca. Tata avea un prieten, vecin cu noi, Wolf, cu care mai stătea de vorbă, la un vin, se împrieteniseră.  Wolf îi spunea tatei că nu-şi poate închipui un om să plece şi să-şi lase gospodăria, să lase totul în urmă de parcă nu a avut nimic... Dar viaţa avea să-i dea o lecţie destul de curând lui Wolf, o lecţie prin care să înţeleagă că, până la urmă, totul e posibil... N-au trecut bine patru-cinci ani că ne-am făcut „chiaburi”, vorba vine, și ne-au deportat în Bărăgan pe toți, întreaga familie, cinci persoane.

- A început coşmarul de Rusalii?

- Era lângă Tomnatic o pădure de salcâmi, unde, cu trei-patru săptămâni înainte de deportare, s-a încartiruit un pluton de soldați. Tata credea că sunt militari de graniță, însă erau chiar cei care ne-au ridicat în noaptea de Rusalii, la ora 3... Stăteam aproape de pădurice. La noi s-au prezentat un ofițer și trei militari. Ofițerul avea porthart-ul la el, a cerut actele tatei, le-a băgat într-un plic și a plecat mai departe. A lăsat un militar la poartă. Aveam atunci cai, vaci, porci, găini, rațe, curci, gâște cu nemiluita. Eram o familie harnică. Ne întemeiaserăm o gospodărie. Mai târziu, soldatul care ne păzea la poartă ne-a spus că o să fim repartizați câte două familii într-un vagon mare sau o singură familie într-un vagon mai mic. Mama a muls vaca și i-a oferit lapte de băut, însă soldatul a refuzat-o. Nu a vrut să ia nimic de la noi. Aşa îl instruiseră. Tata îmi făcuse mie o căruță în miniatură, o căruță adevărată, dar mică, din lemn. Eu, înţelegând că este vorba de plecare, mi-am luat căruța mică, în care am pus o cușcă cu două pisici și pe cei doi câini – Muțunache și Bubi – și am tras „căruța” mea la poartă și i-am spus soldatului: „Sunt gata, putem pleca!”.
Tata a încărcat căruța cu ce a putut: haine, a legat o vacă și un cal de căruță și ne-am pregătit de plecare. Vagoanele aveau 20 de tone, dar erau unele și mai mici. În cele de 20 de tone intrau două familii. Tata i-a lămurit pe soldați să lase familia mea singură într-un vagon. Am stat în gara din Tomnatic vreo trei-patru zile, pe o pajiște cu iarbă. Acolo am dormit. Am avut noroc că în acele zile nu a plouat deloc. Stăteam cu fratele și cu sora la geamurile vagonului şi număram gările. Ne necăjeam când gara se afla pe cealaltă parte a vagonului şi nu o puteam vedea. Garniturile mergeau, de obicei, noaptea. Ziua stăteam prin gări, pe la marginea gărilor.

- Până unde v-au dus?

- Am ajuns la Bucu, o localitate între Țăndărei și Slobozia. Bucu era la vreo 22 de kilometri de Viișoara, localitatea pe care au înființat-o deportații din Tomnatic. În gară la Bucu ne-au așteptat localnicii cu căruțele, dar nu au vrut să vorbească nimic cu noi. Erau ca muți.
Tata nu a avut nevoie de căruţele lor. Şi-a montat repede căruța pe care o avea demontată în vagon și, după ce ne-am îmbarcat, am trecut pe lângă o pădurice, apoi pe lângă râul Ialomița şi apoi am trecut apa cu bacul – câte două-trei căruțe deodată. Erau bine organizați, existau responsabili care te luau în primire, aveau liste cu fiecare dintre noi. După patru-cinci ore de mers cu căruța, am ajuns într-un câmp. O miriște cu snopi de grâu în clăi, în cruce, ici-colo. S-au bătut țăruși de brad cu numărul de casă care trebuia construită. Apoi veneau să ne controleze în fiecare seară. Veneau și ne întrebau: „Ce număr de casă ai?”. Iar vărul meu, mai în glumă, mai în serios, le spunea: „Unde vezi tu casă aici, mă?”.

- Eraţi în plin câmp şi nu aveaţi nimic...

- Tata a făcut din loitrele de la căruță, dune și haine un fel de adăpost, în care am dormit... După două zile a venit o ploaie de vreo două-trei ore, cu vânt puternic şi ne-a făcut ciuciulete. În zilele următoare tata a făcut mai o colibă săpată la un metru în pământ, în care ne-am adăpostit.
Domnul Wolf, împreună cu soția lui, Lenci, au ajuns şi aici vecini cu noi. După ploaia acea mare, domnul Wolf  l-a întrebat pe tata dacă nu are cumva un vailing în plus. Că el avea unul, dar i l-a dat lui Lenci să-l țină pe cap când ploua și i-ar trebui și lui unul, din aceleaşi motive. Făceau haz de necaz. Încercau să treacă peste cele grele ale vieţii. Tata i-a adus aminte lui Wolf de ce spusese că nu-şi va lăsa niciodată gospodăria, dar acesta nu mai putea decât să ofteze. Nu crezuse că va ajunge vreodată în această situaţie.

- Eraţi supravegheaţi în Bărăgan?

- Inventariaţi, nu supravegheaţi. Seara venea un milițian și ne făcea apelul pe număr de casă, pe nume şi număr de persoane. Am supravieţuit aşa cum am putut. În primele săptămâni venea cisterna cu apă, iar pâinea ne-o aduceau cu căruța. Apoi ne-au spus să trecem la făcut case. Pentru fiecare casă ne-au adus lemnăria. De acoperit, au fost acoperite cu stuf și paie, lucru la care tata se pricepea foarte bine, iar zidurile au fost făcute din pământ bătut sau chirpici. Tot în acea perioadă, fiecare familie trebuia să dea câte un om la construcții, pentru instituțiile satului: cooperativă, școală, post de miliție, primărie.
Casele se construiau pe cont propriu. Ne asociam între noi patru-cinci vecini. Lucram o zi la unul, o zi la altul și tot așa. Casele le făceam din pământ bătut cu pleavă. Puneam calul să calce amestecul şi, astfel, am făcut relativ repede casa. Dar pe unii mai îndărătnici, care nu se împăcau cu gândul că lucrurile vor rămâne aşa, i-a prins toamna tot în colibe.
Tot pe atunci s-a făcut și stabilizarea banilor. Până la o anumită sumă s-a făcut o paritate bună, dar de la o sumă în sus, nu se mai dădea aproape nimic. Era schimb la numărul de persoane. Am schimbat bani și pentru domnul Wolf, care avea o jumătate de sac de bani.

- Aşa aţi început viaţa în Bărăgan?

- Am început lucrul la o orezărie, așezată în lunca Ialomiței, care primăvara și toamna se inunda. Toate animalele sălbatice veneau pe diguri. Cultura orezului era destul de interesantă. Nu e simplu, ca la grâu sau la orz. Destul de devreme, începea semănarea orezului. Apa era rece. Se dădea drumul la apă prin sistemul de canalizare. La semănat era puțină apă în parcelă. Când orezul avea două frunze se dădea drumul la mai multă apă. Se mergea prin parcela cu apă și noroi. Se lucra cu boii. Eu lucram cu animalele. Era mocirlă, însă doar un milimetru de noroi era destul pentru ca orezul să încolțească. Dacă nu bătea vântul, recolta era bună, dacă bătea vântul, îl smulgea din rădăcină și trebuia semănat din nou. Aveam în jur de zece ani și iubeam animalele. Când se formau alte parcele în orezărie se numea nivelat. Erau parcele relativ mici.
În alte locuri se muncea cu calul. Calul era pontat și el la muncă, precum oamenii. De două ori pe lună ne dădeau banii. Când îl striga pe unul „Ciornei Dumitru, vino să-ţi iei banii!”, el spunea: „Pe mine mă cheamă, de fapt, Ciornei Dimitrie, că eu sunt austriac, dar dacă ai scris așa, e bine și așa...”.

- Cum se câştigau banii în acel câmp nesfârşit?

- Am spus. Am lucrat în orezărie, dar am lucrat şi în legumicultură, pe fosta moșie a lui Seceleanu. Tot acolo era și o fermă de animale. Vă daţi seama, prin anii cincizeci şi, moșierul Seceleanu avea mașină de recoltat porumb pe două rânduri. Se spune că moșierul era foarte bogat, avea și vie, avea de toate...
Cu timpul ne-au dat și nouă pământ, câte două hectare. Când plecau dimineața la câmp, prin ciulinii Bărăganului, tata mă lua cu plapumă cu tot și mă punea în căruță. Mă mai puneau să ţin calul la prăşit. Când dădea calul din cap, mă ridica și pe mine. Alteori, după semănat, veneau ciorile și mâncau din recoltă. Mama punea porumb la încolțit și-l plantam în locurile goale.
Am mai fost la Murgeanca, o lobalitate de acolo, la cosit orz și ovăz. Mergeam cu căruța și stăteam câte o săptămână. Încărcam căruța cu cereale pe care le duceam acasă și creșteam animale: aveam două vaci, porci și păsări.

- Părinţii s-au împăcat cu gândul că vor rămâne acolo?

- Nu pot să-mi dau seama, dar nu cred că s-au împăcat... Sperau că se va întâmpla ceva. Aveam un văr croitor care tot timpul spunea: „Oameni buni, nu ne lasă americanul așa! Nu ne lasă! Nu poate să ne lase”. Dar ne-a cam lăsat...
Eram prinşi cu treburile zilnice. În primul rând trebuia să trăim. Să supravieţuim în „deşertul Bărăganului”. Tata avea o trusă de scule luată din Germania, cu ajutorul căreia putea să facă multe lucruri de lemnărie şi dulgherie, mai ales că se pricepea la asta... Dar am început să facem şi chirpici pentru case. Tata a făcut și forme duble, cu care făceam patru chirpici. Apoi, tot tata a început să facă chirpici mai subțiri, pentru a face sobe și cuptoare, dintr-un lut mai aparte.
În toamnă mergeam la fermă, la Bucu, și strângeam legume și fructe. Acolo ne-am făcut o colibă și stăteam mai multe zile pentru că erau 22 de kilometri distanță și nu puteam merge zilnic acasă. Uneori, era aşa de frig încât găseam dimineaţa apa înghețată în ulcior.

- A fost greu?

- Desigur. Dar această greutate au resimţit-o mai mult părinţii noştri. Eram copil. Nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă. Mă bucuram de verile călduroase sau de gerul iernilor. Au fost şi numeroase inundaţii în Viişoara, iar casele din chirpici şi pământ bătut s-au prăbuşit ca şi colosul cu picioarele de lut...
Am înţeles că,Viișoara, astăzi nu mai este. A dispărut.

- Întoarcerea acasă?

- În anul 1957 ne-au anunțat că putem să ne întoarcem acasă. Am venit în Fratelia cu un vagon. Aveam animale și cereale: vacă, porci, cai. Casa de la Tomnatic nu am mai putut să o folosim și ne-am trezit fără casă. Tata s-a învârtit, cum-necum, a vândut vaca și cerealele și a găsit o casă la Chișoda. Eram și noi mai mărișori, puteam să-l ajutăm. După aceea, am cumpărat de la un evreu un fel de șopron pe strada Iris și tata ne-a făcut o căsuță. Acum o duceam ceva mai bine. Tata era căruțaș la piață și făcea negoț.
Am terminat șapte clase și în fiecare zi luam canta cu lapte și mergeam să-l vând în Iosefin. Luam un suc, doi mici și căutam de lucru în „Drapelul roșu”.
Aşa am găsit de lucru la Tipografia Banatului. Între 1958-1959 a făcut un curs de calificare, iar din 1959 am lucrat ca tipograf, mai întâi la Tipografia Banatului, apoi la Politehnică și la Universitatea de Vest, de unde am ieșit la pensie.
A venit apoi Revoluția, la care am participat și eu, iar după aceea am înființat Tipografia „Mirton”, ca o afacere de familie. Am fost printre primii privați în acest domeniu și, iată, afacerea merge și astăzi. Primii cinci ani au fost foarte buni, perioadă în care am reușit să construim și halele pentru tipografie. Acum, din păcate, merge din ce în ce mai greu...

- După o astfel de viaţă, tocmai acum nu mai speraţi?

- Doamne fereşte, speranţa nu moare niciodată!

A consemnat, Petru Vasile TOMOIAGĂ