TIMIŞOARA INTERBELICĂ: ÎNTRE <ETNICITĂŢILE FICTIVE> ŞI SOCIETATEA DESCHISĂ
Evreii Timişoarei interbelice.
Politicile recunoaşterii diversităţii sau civismul intercultural?
Dincolo de discursul şi deciziile politice ale României interbelice, se cuvin şi mai exact conturate realităţile social-culturale. În acest scop, am ales să prezint unul dintre grupurile timişorene, e vorba de acela al evreilor, urmând să devălui statutul lor în Timişoara şi în România interbelică. Evreii reprezintă un caz simptomatic pentru redefinirea identităţii colective în contextul schimbării adminstraţiei statale a Monarhiei dualiste cu aceea a statului român. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, everii jucaseră un rol deosebit de important pentru fizionomia oraşului Timişoara; erau cetăţeni cu drepturi juridice şi politice egale cu ale celorlalţi; reprezentaseră o punte de legătură între comunităţi, folosind trei sau chiar patru limbi; înfiinţaseră cîteva dintre cele mai prestigioase firme industriale şi comerciale ale oraşului; dezvoltaseră relaţii economice, culturale, artistice cu oraşele din Europa Centrală şi Apuseană. Alături de şvabi, ei au creat segmentul social al burgheziei, implicându-se în procesul modernizării oraşului şi al regiunii. Prin urmare, calitatea de cetăţean fusese una fundamentală în continuitatea prezenţei evreieşti în Timişoara după Primul Război Mondial, în extinderea activităţilor lor şi, până la un punct, în autodefinirea identitară.
Reorganizarea Europei Centrale şi de Est în urma războiului, crearea statelor naţionale în baza tratatelor de pace semnate la Saint Germain şi Trianon a generat o criză de conştiinţă în rîndul locuitorilor Timişoarei şi Banatului. Schimbările postbelice au provocat neînţelegeri între evreii liberal-burghezi, de orientare cosmopolită, şi evreii sionişti. Hildrun Glass – o cercetătoare a relaţiilor germano-evreieşti din România interbelică – observa că principala critică adresată grupărilor liberale venea din partea noilor organizaţii politice evreieşti. La fel s-a întîmplat şi în cazul şvabilor şi maghiarilor prin înfiinţarea organizaţiilor lor politice sub sigla identităţii etno-culturale, respectiv etnonaţionale. Observaţia e credibilă, dar tensiunile interne necesită mai multe explicaţii în funcţie de formarea naţiunii, contextul statal, viaţa economică şi mişcările sociale. Instaurarea administraţiei româneşti în 1919 a presupus adaptarea evreilor la condiţii diferite de cele anterioare: reorganizarea adminstraţiei comunitare, ţinând seama de noul cadru legislativ, reprezentarea politică în cadrul României: redefinirea identităţii în funcţie de ideea de naţiune română. Toate, pe fondul în care evreii (la fel şi şvabii, maghiarii, sîrbii, bulgarii, slovacii) nu s-au considerat şi n-au fost consideraţi străini în regiunile fostei Monarhii dualiste, ci parte a naţiunilor cetăţenilor.
Cele dintâi semne ale unificării comunităţii din Timişoara au avut loc în anul 1922, sub presiunea evreilor ortodocşi. Potrivit lor, interesele evreilor din fostele regiuni austro-ungare urmau să fie reprezentate de Uniunea naţională a Evreilor din Ardeal (Transilvania) şi Banat. Conştiinţa evreiască a renăscut datorită organizaţiilor sioniste. Progresul mişcării s-a datorat activităţii lui Alexandru Marmorek, liderul sionismului din Franţa. Profesor universitar şi director al Institutului Pasteur din Paris, Marmorek era originar din Viena şi cunoştea problemele evreimii ungare. A sosit la Timişoara la sfârşitul Primului Război Mondial ca medic ataşat pe lîngă trupele franceze ale Antantei însărcinate cu prevenirea potenţialului conflict româno-ungaro-sîrb pentru teritoriul Banatului. Ziarul Uj Kelet din Cluj susţinea că profesorul Marmorek le-a atras atenţia evreilor din Timişoara asupra noi situaţii politice internaţionale în care vor fi nevoiţi să facă faţă naţionalismelor şi atacurilor antisemite. Ziarele Uj Kelet de la Cluj (1918-1940) şi Neue Zeit-Uj Kor de la Timişoara (1920-1940) au pledat pentru regîndirea identitară în ton cu ideologia timpului, publicaţia timişoreană devenind purtătoarea de cuvânt a Uniunii Evreilor din Ardeal şi Banat. Ideea sionistă fusese adoptată de o parte a evreimii locale cu ocazia întâlnirii de la Timişoara, respectiv avocatului Adolf Vértes, spre a-i invita să accepte unificarea comunităţilor evreieşti din România. Deşi existau asemănări, viaţa şi problemele comunităţilor din Banat şi Transilvania nu erau identice cu acelea din Vechiul Regat al României. Evreii din Timişoara fuseseră în majoritatea lor vorbitori de maghiară şi germană, după integrarea Banatului în România însuşindu-şi şi româna. Majoritatea aparţinea cultului neolog (reformist), de care erau legate emanciparea şi setul de valori locale, motiv pentru care ideologia politică a evreilor din Bucureşti nu putea fi imediat îmbrăţişată de evreii din Timişoara. De aceea, legăturile intercomunitare evreieşti din România au funcţionat multă vreme în chip formal. Adunarea de la Timişoara din 1923 arăta că o parte a evreilor era interesată de clarificarea identităţii. Dacă din punct de vedere lingvistic şi cultural aparţineau spaţiului cosmopolit al Europei Centrale, din punct de vedere al ritului, evreii Timişoarei pendulau între ortodocşi şi neologi. Pe acest fond, sioniştii au fost cei care şi-au formulat o primă opţiune alternativă la conceptul de cetăţenie. Participarea în amintita adunare a celor trei comunităţi timişorene, neologă, ortodoxă şi status quo, a fost dată ca exemplu de bună conlucrare. Fuseseră prezente acolo personalităţile vieţii evreieşti din Banat şi Transilvania, şef-rabinii din Timişoara şi din Caransebeş, preşedintele Uniunii Naţionale a Evreilor din Timişoara, preşedintele comunităţii neologe din Arad, vicepreşedintele Uniunii Naţionale a Evreilor din Cluj. Adunarea a prilejuit o discuţie pe marginea identităţii evreilor. Interogaţiile cu privire la religie, la activităţile culturale şi sportive, la propaganda naţională şi trezirea conştiinţei evreieşti au fost în atenţia vorbitorilor. Scopul reuniunii a fost exprimat de preşedintele comunităţii neologe din Timişoara, dr. Adolf Vértes: „Am considerat că a sosit momentul să invităm trimişii comunităţilor transilvănene şi bănăţene şi ai asociaţiilor naţionale la marea reuniune de astăzi (23 mai 1923 a.c.) care să fie dedicată acelui măreţ ideal de a ne uni forţele risipite în diverse nuanţe politice, astfel încât să le putem orienta în beneficiul universal al evreimii.”
Politica evreilor din Timişoara s-a desfăşurat sub influenţa mişcărilor evreieşti din Europa. Ideea de naţiune evreiască e inspirată de aceleaşi diferenţialisme pe care cultura germană le promovase în secolul al XIX-lea şi de care fuseseră influenţaţi cu cîteva decenii mai devreme cehii, slovacii, românii, magiarii, sîrbii, bulgarii. În condiţiile în care statul român pretindea un propriu organism de reprezentare, discutarea ideii de identitate evreiască îşi avea propria justificare. Partidele spre care se îndreptaseră evreii din Timişoara şi Banat, Partidul Naţional Român (devenit Partidul Naţional Ţărănesc) şi Partidul Maghiarilor, i-au neglijat. La alegerile din anii 1927 şi 1928, candidînd pe lista Partidului Maghiarilor, respectiv pe aceea a liberalilor, evreii din Banat şi Transilvania au reuşit să cîştige doar două locuri în Parlamentul României. Faptul nu era lipsit de importanţă, populaţia evreiască din regiunile amintite numărînd aproximativ 200.000 de suflete.
Deşi mişcarea sionistă cîştigase teren, deşi propaganda naţionalismelor majoritare şi minoritare se făcea simţită şi la Timişoara, cea mai mare parte dintre evrei – aidoma celei mai mari părţi a populaţiei oraşului – era favorabilă integrării sociale şi civismului ce debutase cu cîteva decenii mai devreme. În consecinţă a continuat să practice comunicarea plurilingvă şi împrumutul de valori; să se situeze la polul opus etnicizării şi naţionalismelor; să cultive orientarea cosmopolită şi social-democrată prin mijlocirea cărora Timişoara intrase în modernitate. Este adevărat şi faptul că statul român şi administraţiile lui locale nu puteau face abstracţie de prezenţa şi talentul întreprinzătorilor evrei. S-au folosit de capacitatea lor profesională şi managerială. Prestigiul de care se bucura spiritul de iniţiativă al evreilor a împiedicat tendinţele Partidului Naţional Liberal al lui I.I.C. Brătianu de a înlocui vechea categorie de întreprinzători cu una de origine etnic-românească. Numărul ridicat al aşa-numitelor minorităţi din Timişoara şi Banat din anii interbelici a făcut posibil primatul intereselor economice în dauna teoriilor şi măsurilor cu un caracter etnicist. Industria textilă, fabricile de mănuşi, pantofi şi pălării, fabrica de bere din Timişoara au beneficiat de aportul substanţial al întreprinzătorilor evrei. Firmele lor comerciale fuseseră foarte apreciate, cooperarea dintre oamenii de afaceri de divese limbi, culturi şi religii conferind o stabilitate economică şi politică oraşului. Prezenţa evreilor fusese apreciată în crearea şi funcţionarea asociaţiilor de breaslă, în reciprocitatea serviciilor făcute, în contribuţiile excepţionale la viaţa muzical-artistică.
În loc de concluzii
Ca centru industrial şi comercial, Timişoara deceniilor interbelice avea un număr mare de muncitori, importante organizaţii sociale, o mişcare sindicală puternică, dar şi o burghezie liberală capabilă să patroneze cu înţelepciune, păstrînd un climat destins între angajaţi. Social-democraţiei îi era ataşată cea mai mare parte a populaţiei oraşului şi aceasta în pofida faptului că mişcările de stînga fuseseră socotite de autorităţi potrivnice culturii şi identităţii naţionale. Nici vorbă de o simplă logică a reproducerii capitalului, dovadă extensia relaţiilor între grupuri, dinamica impregnată domeniilor vieţii practice, asociaţiile de breaslă, artele şi sportul. În vreme ce ideologiile s-au radicalizat, rasismul şi antisemitismul devenind referinţe ale politicilor din România şi din întreaga Europă, Timişoara a preferat să cultive trăsăturile opuse conflictelor, spiritul civic şi condiţia multi- şi interculturală. Aspiraţiile unui segment majoritar al locuitorilor săi susţin observaţia potrivit căreia istoria socială nu înseamnă simpla diviziune a muncii şi a sistemelor statale. Sau, cum spune Etienne Balibar, reacţiile sociale non-economice joacă un rol fundamental în asemenea locuri fiindcă ele reprezintă adevărata colectivitate istorică de indivizi (cf. Préface, Etienne Balibar, Immanuel Wallerstein, Race, Nation, Classe. Les identités ambiuguës, Editions La Decouverte, Paris, 1990, p.17).
prof. univ. dr. Victor NEUMANN
Articolul a fost publicat integral în cartea profesorului Victor NEUMANN, Interculturalitatea Banatului, ediția a III-a, Editura Universității Al. Ioan Cuza, Iași, 2015, p. 45-72; precum și în ediția germană, Die Interkulturalitaet des Banats, Frank und Timme Verlag, Berlin, 2015, p. 43-70.
