„Afară cu rușii din țară!”
Mișcarea anticomunistă, de proporții, a studenților timișoreni din octombrie-noiembrie 1956 s-a desfășurat pe fondul acestei stări de spirit a populației timișorene, ostile ocupației sovietice, nedreptăților, abuzurilor și sărăciei aduse de un regim total aservit intereselor străine. Numeroase informații documentare confirmă această realitate. În octombrie 1956 pe zidurile clădirilor din centrul orașului au fost inscripționate cuvintele: „Vrem pâine; Suntem împotriva U.R.S.S.”. La intrarea în fabrica „Solventul” au fost lipite afișe cu cuvintele: „Să plece rușii din țară”. Pe zidurile întreprinderii „Tehnometal” s-a scris „Afară cu rușii din Țară”. Secția 1 Miliție Timișoara raporta că în mijloacele de transport în comun din oraș, pot fi auzite mereu versurile: „Guvernul actual a dat grade la ciobani/ și foamete la țărani” sau „Pleacă trenul încărcat/ Cu făină din Banat/ Încărcat cu grâu, cu boabe/ Pentru rușii morți de foame”. Notele informative trimise Comitetului regional PCR, în octombrie 1956 consemnează permanent manifestările ostile ale populației, tensiunea din oraș. „Se văd mai multe fețe posomorâte și întunecate decât vesele și nervozitatea generală domnește”, se menționa într-o asemenea informare. Muncitorii condamnau pe față situația de mizerie și foamete în care trăiau. La Fabrica de Pălării și-au arătat nemulțumirea prin faptul că nu găsesc ulei comestibil și cartofi, iar făină primesc 250 gr pe lună de persoană. Din această cauză au aclamat cu strigăte de „Ura” izbucnirea revoluției anticomuniste maghiare. Secțiile de miliție raportau mereu comentariile locuitorilor, potrivnice regimului comunist: într-o țară bogată ca România se duce lipsă de alimente, deoarece toate produsele se trimit în U.R.S.S. Manifestația anticomunistă a studenților găsește astfel un justificat ecou în opinia publică timișoreană, deși actele de solidaritate au fost puține, dar speranța organizatorilor acțiunii că populația îi va sprijini, nu s-a realizat.
Evenimentele din Timișoara din 30-31 octombrie, la care au participat mii de studenți, nu au fost o izbucnire spontană a nemulțumirilor și frământărilor studențești. La cămine, la seminarii, în pauze, studenții criticau vehement situația din România: nivelul de trai foarte scăzut, lipsa libertăților cetățenești, ocupația militară sovietică, aservirea României intereselor U.R.S.S., condamnau prezentarea tendențioasă și neadevărată a revoluției din Ungaria. Se conturează încă din prima fază a mișcării (24-29 octombrie) caracterul politic anticomunist. S-a definit un grup conducător al mișcării (Caius Muțiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Heinrich Drobny, Ladislau Naghi, Valentin Rusu, Frederic Barth, Nicolae Balaci), format din studenți ai Facultății de Mecanică. Acesta a pregătit adunarea din 30 octombrie 1956, la care au fost convocați studenții de la toate facultățile.
La adunare vor participa aproximativ 2000 de studenți din cei 4287 ai Centrului Universitar Timișoara. Ore în șir, în cuvântările rostite de zeci de studenți, au fost condamnate vehement, dar argumentat, regimul comunist din România, ocupația militară sovietică. Mereu au scandat: „Vrem libertate”, „Vrem libertatea presei”, „Să plece din țară trupele sovietice”. Revendicările formulate, sintetizate într-un Memoriu corect gândit, cuprind principalele cerințe ale societății românești din acel moment: lichidarea cultului personalității; retragerea imediată a trupelor sovietice din țară; libertatea presei și cuvântului; desființarea sistemului de norme din industrie; desființarea cotelor din agricultură; ridicarea nivelului de salarizare; scoaterea predării marxismului din învățământ etc. În privința politicii externe au solicitat: încheierea de convenții comerciale, inclusiv cu statele capitaliste, pe bază de egalitate; politică externă axată pe relații de prietenie, colaborare, ajutor reciproc și respectarea suveranității naționale. În ansamblul lor, revendicările formulate de studenți vizau: declanșarea unui proces de reorientare a politicii interne și externe a României în spiritul intereselor naționale; să înlăture subjugarea față de Uniunea Sovietică; să reașeze țara pe făgașul tradițional al democrației.
În timp ce adunarea se desfășura în Cantina mare a Institutului Politehnic, unitățile militare, forțele de Miliție și Securitate au înconjurat zona, clădirile instituțiilor universitare; căminele studențești sunt percheziționate; principalii organizatori și cei care au vorbit la adunare sunt arestați. Întregul oraș s-a aflat, practic, sub stare de asediu. S-a constituit imediat un Comandament politico-militar din reprezentanții Armatei, Miliției, Securității și conducerii comuniste (Al. Moghioroș, Ilie Verdeț, Petru Lupu, gen. Dragnea, gen. Stan ș.a.).
Sunt aduse noi unități militare în oraș. Generalul Dragnea afirmă că toate „cazărmile sunt ticsite cu militarii din alte părți”. Au continuat arestările și vânarea studenților. A doua zi, în 31 octombrie, aproape 1000 studenți se întrunesc, într-o manifestare publică, în fața Catedralei și cer eliberarea colegilor arestați. Din nou, intervin cu brutalitate forțele de represiune și arestează o mare parte din participanți. La Medicină, studenții declanșează o grevă generală a foamei; se baricadează în cămin. Întervin forțele de Securitate, se trag focuri de armă în holul căminului, în ferestre. Mișcarea studenților cunoaște asemenea amploare încât Al. Moghioroș comunică hotărârea guvernului și a conducerii PCR: desființarea Centrului Universitar Timișoara dacă acțiunea nu este stăvilită până în 3 noiembrie 1956. Au fost arestați 868 studenți (după datele oficiale, în realitate mai mulți), din care 232 vor fi exmatriculați sau sancționați administrativ; 29 studenți vor fi judecați și condamnați la moarte.
Intervenția extrem de violentă a forțelor de represiune, concentrarea în oraș a unor masive unități militare care patrulau în ținută de război pe străzi zi și noapte, izolarea studenților etc. au zădărnicit realizarea unei solidarități de amploare a populației timișorene. Au fost însă și manifestări deschise de aprobare a mișcării studențești. Notele informative menționate consemnează că la majoritatea adunărilor regizate de activiștii comuniști în întreprinderi „nu s- a observat nici un fel de atitudine de condamnare a studenților”. Mai mult, la întreprinderea „Electromotor” muncitorii au adus laude studenților pentru curajul de a spune adevărul; la Atelierele CFR s-au făcut declarații de apreciere pentru revendicările formulate; profesori universitari de mare prestigiu (Ioan Curea, Vasile Mioc ș.a.) au condamnat măsurile represive etc. În urma mișcării studențești din Timișoara, una din cele mai importante acțiuni politice democratice din România în anii regimului comunist totalitar, autoritățile au ordonat verificarea „dosarelor” cadrelor didactice universitare și admiterea în facultăți potrivit „originii sociale” a părinților candidaților: 75% fii de muncitori, activiști PCR, țărani înscriși în CAP; 25% fii de intelectuali, țărani necolectiviști. S-a impus o discriminare brutală, menită să constituie un alt mijloc de presiune asupra populației. Au continuat arestările, îndepărtarea din serviciu a celor bănuiți că nu agreează „regimul de democrație populară”. Represiunea a lovit persoane de toate vârstele, de la elevi de liceu la oameni în vârstă.
Plecarea din România a trupelor sovietice în anul 1958 a generat un sentiment de ușurare în rândul populației și o rază de speranță după un deceniu de mari lipsuri. Măsurile represive nu contenesc, supravegherea locuitorilor chiar se intensifică, dar o ameliorare a condițiilor de viată se produce treptat. Repartizarea produselor pe cartelă și raționalizarea acestora se înlocuiesc cu desfacerea liberă în magazinele de stat și la prețuri accesibile. Dispar din întreprinderi normele „stahanoviste”, dar se mențin, în forme mai flexibile, întrecerile „socialiste”, sistemul „depășirii planurilor de producție”. Dăinuie aceeași lipsă de drepturi și libertăți cetățenești, dar sentimentul de teamă, de nesiguranță, de grijă pentru supraviețuire se atenuează, pe măsură ce aprovizionarea se îmbunătățește.
„Epoca de aur”...
Regimul ceaușist, instalat în 1965, aduce în primul plan conceptul comunismului național și principiul suveranității și integrității teritoriale, fundamentat pe doctrina materialismului dialectic și istoric. A urmat aproximativ un deceniu de „dezgheț” ideologic, de grijă pentru o mai bună aprovizionare a populației cu bunuri de larg consum, unele provenite din import; a existat o anumită preocupare pentru creșterea veniturilor salariale, pentru înlăturarea unor bariere doctrinare de tip stalinist, de reașezare a valorilor culturale, afectate grav în anii sovietizării, pe temeliile tradiționale naționale.
În urma noii organizări administrative din 1968, Timișoara își redobândește statutul de municipiu, anulat în anul 1950. Se revine la instituția Primăriei, la Consiliul municipal constituit din persoane „alese” din rândul locuitorilor orașului. Locul vechilor activiști comuniști, duri și aproape complet lipsiți de cultură, docili în aplicarea dispozițiilor primite de la forurile superioare comuniste, este luat treptat de o nouă generație de activiști, pregătiți în școli speciale de partid (Academia „Ștefan Gheorghiu”, școlile județene), puternic îndoctrinați, dar care posedau și un orizont cultural. Industrializarea rapidă, forțată, generează o creștere demografică majoră, o dezvoltare urbanistică importantă, concretizată în construirea unor întinse cartiere cu blocuri de locuințe, asigurând un anumit confort, în ridicarea de edificii publice pentru învățământ, cultură, sport, știință, sănătate. Toate aceste schimbări în bine au durat până în anii 1975-1980, după care a urmat un deceniu de lipsuri majore pe plan material, de mari îngrădiri în toate domeniile de activitate. „Dezghețul” ideologic se transformă „revoluția culturală”, în absurdul principiu de „formare a omului nou”; dezvoltarea industrială se oprește și apoi intră în recul; se reintroduce o raționalizare a produselor de consum aproape la fel de drastică ca în anii ocupației militare sovietice; comunismul național se transformă într-un instrument tragi-comic de susținere a „cuplului Ceaușescu”. În ansamblul ei „epoca de aur” a fost o tristă și gravă pagină a istoriei românești.
Articol preluat din lucrarea „Timișoara - monografie”, de Ioan și Rodica MUNTEAN
