Iată-ne ajunşi în anul Centenarului Marii Uniri! Odată cu anul Centenarului, Proclamaţia de la Timişoara împlineşte duminică, 11 martie, 28 ani de la lansare.
Orice mare schimbare din istoria unei naţiuni are la bază un act, fie că acel act se numeşte Rezoluţie, Proclamaţie, Declaraţie etc. Generaţiile de azi nu au fost martore la momentul 1 Decembrie 1918, dar au aflat despre desfăşurarea lui din izvoarele istoriei, numeroşi participaţi atunci, la Alba Iulia, lăsând peste veacuri mărturia lor despre acel eveniment.
Actul Marii Uniri s-a numit atunci „Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia” şi cuprindea nouă puncte. Câte din cele nouă puncte s-au împlinit, oare, după ce a fost reuşită Unirea? Nu vom încerca acum o analiză a Rezoluţiunii de la Alba Iulia, dar nu vom trece cu vederea faptul că cel puţin un articol din cerinţele ei nu şi-a găsit în totalitate, niciodată aplicabilitatea practică, el rămânând întreg doar în inimile celor care l-au cerut şi votat.
Acest articol care nu s-a aplicat în totalitate a fost articolul I, articol care susţinea următoarele: „Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.
Aşadar, proclamarea Adunării Naţionale a dreptului „inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre” nu s-a aplicat, Banatul fiind împărţit de Marile Puteri, între Regatul României (cea mai mare parte), Regatul Sârbilor-Croaţilor şi Slovenilor (o mică parte) şi Ungaria (o mică parte).
Cauzele acestei situaţii nu ne-am propus să le lămurim în această pagină, dar, totuşi, putem desprinde o concluzie la nereuşita aplicabilităţii în totalitate a acelui articol I al Rezoluţiunii: Banatul istoric a fost atunci, după încheierea Marelui Război, o victimă a politicianismului din anii conflagraţiei, Marile Puteri taxând la Conferinţa de Pace inconsecvenţa clasei politice din Regatul României de-a lungul desfăşurării războiului. Ca urmare a acelei inconsecvenţe, Banatul istoric a rămas, din vremurile păcii de după Primul Război Mondial şi până în zilele noastre, un deziderat neîmplinit, un deziderat care s-ar putea împlini azi, odată cu reformarea Uniunii Europene şi cu extinderea ei.
Şi acum, trecând la Proclamaţia de la Timişoara – act ce nu poate fi analizat fără a-l integra în succesiunea evenimentelor care au urmat lunii decembrie 1989, revolta timişorenilor solicitând o extensie socială a naţiunii, de recunoaştere a drepturilor juridice şi civice ale fiecărui individ, de promovare a libertăţii şi egalităţii în faţa legii, toate acestea urmând să-şi aducă aportul lor în formularea, explicarea şi asumarea cultural-juridică a noţiunii de cetăţenie, de cetăţean liber - ne punem întrebarea: de ce a eşuat, în cea mai mare parte a prevederilor ei, această Proclamaţie?
Momentul 11 Martie 1990 a fost trăit de majoritatea generaţiilor zilelor noastre, acestea purtând în suflet bucuria trăită prin participarea la acel moment înălţător, moment ce a dorit să traseze drumul de urmat al României post-decembrie 1989. Atunci, în 11 martie 1990, în faţa unei adunări populare ce s-a întrunit în Piaţa Victoriei din Timişoara, 15.000 de cetăţeni ai Timişoarei, ai României, au ascultat cu viu interes textul Proclamaţiei şi l-au aprobat, acest text urmând să fie o cale de urmat pentru aşezarea societăţii româneşti pe făgaşul normal, pe o cale a redefinirii unor termeni care au călăuzit zilele fierbinţi ale eroicului decembrie 1989.
Dar să recapitulăm. De ce a fost necesară o Proclamaţie de la Timişoara în anul 1990?
Ideile pe baza cărora este constituită Proclamaţia aparţin timişorenilor, tuturor celor ce au ieşit în decembrie 1989 în stradă întru solidaritate pentru eliminarea totalitarismului existent atunci în România, scandând în formule simple, lipsite de ambiguitate, între 16-22 Decembrie 1989: „Libertate!”, „Jos comunismul!”, „Unitate!”, „Luptăm şi câştigăm!” etc.
Să nu uităm că textul Proclamaţiei îşi are izvoarele, în primul rând, în multietnicitatea, pluriculturalitatea şi plurilingvismul Timişoarei și Banatului întreg, dar şi în zbuciumatele zile ale lui decembrie 1989, atunci când cetăţenii oraşului Timişoara, impulsionaţi de redeşteptarea spiritului Hristic al solidarităţii interumane şi interetnice, de secole pe aceste meleaguri, au avut curajul să spună NU unui sistem opresiv instaurat în România de forţe lipsite de umanitate şi păstrătoare ale unui totalitarism caduc care elimina din sfera orânduirii sale cetăţeanul, depersonalizându-l, cetăţenii fiind reduşi la simplii excutanţi de ordine zisă „de partid şi de stat”.
Proclamaţia de la Timişoara are în centrul preocupărilor sale cetăţeanul viitoarei societăţi eliberate de lanţurile terorii totalitare, încercând să arate şi însemnătatea conceptului de cetăţenie într-o Românie liberă, suverană, independentă, prosperă, definită în graniţele unui stat minimal, naţional şi multietnic, eliberat de sub imperiul Războiului Rece şi al cauzelor ce au generat acest război care a succedat cea de-a doua conflagraţie mondială.
Aşadar, prin lansarea Proclamaţiei de la Timişoara către ţară, în 11 Martie 1990, s-a încercat coagularea identităţii social-politice din viitoarea Românie eliberată de totalitarism, în jurul unui concept cheie, cetăţenia.
Cele ce au urmat evenimentelor din Decembrie 1989 nu au adus deloc linişte în societatea românească. Noile forţe instaurate la putere continuau să aducă nemulţumiri, iar spre sfârşitul lunii ianuarie 1990 aceste noi forţe zise democrate se foloseau de violenţe, diversiuni, campanii de calomnie la adresa partidelor istorice, prin toate acestea dorindu-se instaurarea unui aşa-zis „communism reformat”. Haosul ideologic era de nedescris, iar cetăţeanul era supus cinismului noilor „emanaţi ai revoluţiei”.
În 27 februarie 1990 profesorul George Şerban a citit textul Proclamaţiei în faţa componenţilor Societăţii „TIMIŞOARA”, iar după analiza textului Proclamaţia a fost adoptată de Societate, care se angajează să susţină lansarea şi promovarea Proclamaţiei. Se propune multiplicarea textului şi traducerea sa în limbile engleză, franceză şi germană.
În această Proclamaţie se regăsesc dorinţele tuturor celor care au participat în Decembrie 1989 la revolta împotriva sistemului comunist din România, ea scoţând în evidenţă că acea revoltă nu a fost doar aticeauşistă, ci şi anticomunistă, totalitarismul dorindu-se a fi înlăturat definitiv. Proclamaţia de la Timişoara a avut menirea să aducă la cunoştiinţa opiniei publice din România care sunt dorinţele timişorenilor pentru România eliberată de totalitarismul comunist, care sunt aspiraţiile lor, aspiraţii din care răzbătea adierea europeană a unui viitor ancorat în rândul statelor „Bătrânului Continent”, în care democraţia, libertatea, drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti să aibă aplicabilitate practică şi să nu rămână închise în cufere de muzee.
În 28 aprilie 1990, la Cinematograful „Capitol” din Timişoara, are loc şedinţa de constituire a Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara, cu participarea reprezentanţilor tuturor organizaţiilor care au aderat la Proclamaţie.
Este prima încercare de a constitui o alianţă a societăţii civile şi a opoziţiei politice. Nu a funcţionat, dar, pe această structură, ulterior, s-a înfiinţat Alianţa Civică.
Aşadar, Proclamaţia de la Timişoara are printre punctele sale (punctul 4) şi conceptul de naţiune civică, cetăţenia fiind conceptul fundamental care asigură simţul realităţii identitare. În cadrul unei administraţii statale, grupurile etnice cu
diversităţile lor se află sub umbrela aceloraşi legi, aceloraşi interese economico-financiare etc., convieţuind împreună în „spiritul toleranţei şi al respectului reciproc, singurele principia care vor domni în viitoarea Casă a Europei”.
Proclamaţia a avut şi are mulţi detractori şi adversari, asta mai ales datorită Punctelor 8 şi 11. Detractorii Proclamaţiei sunt cei care se agaţă de Punctul 8, neînţelegând că acest punct 8 a dorit şi doreşte „nu moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”, prevăzând ca foştii activişti comunişti şi foştii ofiţeri ai poliţiei politice totalitare să nu aibă drept de candidatură, trei legislaturi, pe listele celor care se vor aleşi în forurile de conducere şi de reprezentare statală a cetăţeanului,
fiind un punct al reconcilierii paşnice şi nicidecum unul al răzbunării, foştii tovarăşi comunişti fiind îndemnaţi să privească retrospectiv faptele lor şi să conştientizeze faptul că sistemul promovat de ei a fost antidemocratic şi antiuman.
Adversarii Proclamaţiei s-au agăţat de Punctul 11, acesta aducând în discuţie dorinţa Timişoarei pentru descentralizarea economică şi administrativă, introducerea economiei de piaţă în România. Prin descentralizare nu s-a avut în vedere ruperea Banatului de restul ţării, ci se sugera ca bugetul public să fie repartizat în funcţie de contribuţia financiară a fiecărei provincii istorice a României, şi nu datorită unor cumetrii politice. Prin urmare, prin acest punct s-au făcut propuneri esenţiale pentru refacerea economiei României, iar descentralizarea economică şi administrativă a ţării sunt prezentate ca o primă măsură pentru revigorarea infrastructurii naţionale.
Ne oprim la Punctul 12 al Proclamaţiei, punct ce exprimă apelul de suflet al timişorenilor către românii exilaţi din ţară de către regimul comunist de a reveni în patria strămoşilor lor şi de a pune în folosul revigorării României cunoştiinţele dobândite în anii exilului forţat. „Emanaţii” revoluţiei de la centru nu au dat curs acestui apel, continuând să menţină în România condiţii economice nefavorabile unei vieţi decente, milioane de români fiind obligaţi, chiar şi în zilele de azi, când se proclamă izbânda revoluţiei din Decembrie 1989, să părăsească ţara pentru un trai decent în Occident. Această emigraţie este una fără precedent a cetăţenilor României libere, putând fi considerată o adevărată catastrofă naţională, faţă de care reprezentanţii guvernelor care s-au perindat la administrarea ţării au rămas insensibili, sporind drama naţiunii României.
Proclamaţia de la Timişoara cuprinde 13 articole, dar, astăzi, privind la aplicabilitatea practică a acestor prevederi ale Proclamaţiei, constatăm că majoritatea dintre ele au rămas doar teorie, iar calea României spre normalitate este departe de a se fi găsit.
La împlinirea celor 28 ani de la lansarea ei către naţiune, viitorul acestei Proclamaţii de la Timişoara menţine vie flacăra schimbării în România de după Decembrie 1989, jertfele eroicului an 1989 aducând acest act mai adânc în conştiinţa naţiunii române, el reprezentând, la fel cum în 1 Decembrie 1918 a reprezentat Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, un act programatic pentru viitoarele generaţii din România. Prin înţelegerea şi voinţa de înţelegere a unei clase politice eliberate de mentalităţile trecutului totalitar, punctele Proclamaţiei de la Timişoara, aplicate practic, pas cu pas, pot constitui o armă paşnică aflată în mâinile reprezentanţilor naţiunii române pentru a înlătura definitiv un trecut dominat de concepţii totalitare, un trecut dominat de o formă de guvernământ impusă de armate de ocupaţie, iar prin această înlăturare întreaga naţiune a României, în unitate deplină cu trecutul ei istoric, se va putea ghida pe calea unei vieţi demne, prospere şi libere în rândul Europei civilizate.
Astăzi, la aproape trei decenii de la momentul schimbării din Decembrie 1989, e nevoie să acceptăm toţi, în unitate, un fapt simplu: dincolo de dezbaterile teoretice asupra schimbării, ideile, principiile şi aspiraţiile fiecăruia dintre noi despre această schimbare vor circula în libertate, dar oare se va găsi coagularea lor astfel încât ele să producă istorie, să reînnoade firul rupt al istoriei României odată cu încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale? Dacă răspunsul la aceste întrebări este DA, iar acest răspuns se regăseşte şi în practică, atunci putem susţine cu pioşenie că jertfele lui Decembrie 1989, dar şi alte jertfe din istoria României, nu au fost zadarnice, iar Eroii lor pot să-şi îndeplinească dezideratele pentru care s-au jertfit, prin noi, cei de astăzi, plini de credinţă, speranţă şi libertate.
Aşadar, acum, în anul Centenarului Marii Uniri, Proclamaţia de la Timişoara se revelează, sub o altă privire, întregii Românii, iar spiritul ei ne îndreaptă spre istoria acestei Patrii, ne îndreaptă să găsim, alături de spiritul Rezoluţiunii Adunării Naţionale de la Alba Iulia, o cale a reconcilierii paşnice, reale, pentru a consolida drumul european al democraţiei României Unite în virtutea lui 1 Decembrie 1918 şi cu pioşenia lui Decembrie 1989.
Cornel Seracin
