Populația orașului Timișoara a fost inițiatoarea Revoluției române. Între 16 și 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverșunat război cu unul dintre cele mai puternice și mai odioase sisteme represive din întreaga lume. A fost o încleștare cumplită, pe care numai noi, timișorenii, o cunoaștem la adevăratele ei proporții. De-o parte populația neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliția, Armata și trupele zeloase de activiști ai partidului.
Toate metodele și mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în fața dorinței de libertate a timișorenilor și hotărârii lor de a învinge. Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu iau putut opri. Fiecare glonț tras a adus pe baricadele revolutiei alți o sută de luptători. Și am învins. În 20 decembrie 1989 Timișoara a intrat definitiv în stăpânirea populației, transformându-se într-un oraș liber în marea închisoare care devenise în acele zile România. Din acea zi, întreaga activitate din oraș a fost condusă de la tribuna din Piața Operei de către Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluției de la Timișoara. În aceeași zi, armata a fraternizat cu demonstranții, hotărând să apere împreună cu ei victoria obținută. În 21 decembrie, în Piața Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: „Suntem
gata să murim!”.
O serie de fapte întâmplate în România, îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradictie cu idealurile Revoluției de la Timișoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoștința opiniei publice românești de către mass-media centrală decât parțial și confuz. În asemenea condiții, noi, participanții nemijlociți la toate evenimentele dintre 16 și 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiți să explicăm întregii națiuni pentru ce au pornit timișorenii revoluția, pentru ce au luptat și mulți și-au jerfit viața, pentru ce suntem în continuare hotărâți să luptăm, cu orice preț și împotriva oricui, până la victoria deplină. (...)
6. După patru decenii de educație și propagandă exclusiv comuniste, există în conștiința tuturor românilor prejudecăți aparținând acestei ideologii. Existența lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor însă, de către grupuri interesate în renașterea comunismului și reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluționar. Pe lista de lozinci multiplicată la xerox și împărțită în 28 ianuarie demonstranților din Piața Banu Manta din București se aflau și slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor „istorice” cu partide vânzătoare de țară este un astfel de slogan și constituie o calomnie. Dimpotrivă, activiștii comuniști de acum 45 de ani, dintre care unii au și astăzi funcții importante în conducerea țării, se fac vinovați de trădarea României și aservirea ei URSS-ului. Ei sunt cei care scandau atunci: „Stalin și poporul rus libertate ne-au adus!” și nu membrii partidelor „istorice”. Aceștia din urmă s-au opus transformării
României într-un satelit al Moscovei și unii au plătit cu viața această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgență a unei scurte dar corecte istorii a perioadei 1944-1950 și difuzarea ei în tiraje de masă.
7. Timișoara a pornit Revoluția împotriva întregului regim comunist și întregii sale nomenclaturi și nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică unui grup de dizidenți anticeaușiști din interiorul P.C.R.-ului. Prezența acestora în fruntea țării face moartea eroilor din Timișoara zadarnică. I-am fi acceptat poate în urmă cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pârvulescu și ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deși aveau și prilejul și funcții importante care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Lașitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatură, cei mai grei din toată perioada, plus un genocid dureros.
8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate.
Prezența lor în viata politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară.
Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării.
Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu, și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte.
Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale și științifice, fără o experiență politică deosebită.
Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice și clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De abia atunci am putea face o alegere în cunoștință de cauză, cu cărțile pe masă. (...)
11. Timișoara este hotărâtă să ia în serios și să se folosească de principiul descentralizării economice și administrative.
S-a și propus experimentarea în județul Timiș a unui model de economie de piață, pornind de la capacitățile sale puternice și de la competența specialiștilor de care dispune.
Pentru atragerea mai ușoară și mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub formă de tehnologie și materii prime speciale și crearea de societăți mixte, cerem și pe această cale înființarea la Timișoara a unei filiale a Băncii de Comerț Exterior. O parte din câștigurile în valută ale părții române din aceste societăți mixte va intra în salariile muncitorilor într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părti din salariu în valută va asigura o bună cointeresare materială a muncitorilor. În plus, pașapoartele nu vor mai fi carnețele bune doar de ținut în sertar. O altă consecință pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creșterea imediată a nivelului de trai. (...)
Această Proclamație s-a născut din necesitatea de a aduce la cunoștința națiunii române adevăratele idealuri ale Revoluției de la Timișoara. A fost o revoluție făcută de popor și numai de el, fără amestecul activiștilor și securiștilor. A fost o revoluție autentică și nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă și nu doar anticeaușistă. La Timișoara nu s-a murit pentru ca activiștii comuniști din rândurile doi și trei să treacă în frunte și unul dintre participanții la genocid să fie numit de către aceștia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială și națională, cultul de personalitate, cenzura din mass-media, dezinformarea, amenințările telefonice și scrise și toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilității sociale. Această Proclamație se adresează în primul rând celor care au primit revoluția cadou și se miră de ce suntem nemulțumiți, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste și a mai apărut și câte ceva prin prăvălii. Acum știu de ce suntem nemulțumiți: nu acesta a fost idealul Revoluției de la Timișoara. (...)
11 martie 1990
Postfaţă
(Societatea Timișoara, Proclamația de la Timișoara -11 martie 1990, Timișoara, 1994, p.39-41)
Ideile fundamentale din Proclamație aparțin timișorenilor. Ei le-au scandat în formule simple, lipsite de echivoc, pe străzile orașului și în Piața Operei între 16 și 22 decembrie 1989. Libertate! Jos comunismul! Vrem alegeri libere! Unitate! Luptăm și câștigăm!... Punctele din Proclamație sunt dezvoltări sau consecințe logice ale acestor revendicări.
Istoria Proclamației începe, într-un fel, în seara zilei de 20 decembrie 1989. Atunci am realizat și eu la un moment dat, ca și alții, bănuiesc, că populația adunată în Piața Operei era mai conștientă de mersul firesc al istoriei și mai radicală decât cei ce constituiseră Frontul Democratic Român și vorbeau de la balconul Operei. Lista de revendicări a FDR, transformată ulterior într-o Proclamație a acestuia, era un program sumar, de răscoală și nu de revoluție.
Revendicările erau minimale și nu vizau schimbarea sistemului social, ci crearea de condiții pentru reformarea acestuia. Transpăreau, deci, spiritul și visul lui Gorbaciov de a da o față umană comunismului. (În 21 decembrie, un lider al FDR a încercat în tribună să impună mulțimii scandarea cuvântului perestroika. De jos, mulțimea i-a răspuns prompt și categoric: Jos comunismul!)
Aceeași diferență de aspirații între populația răsculată și conducătorii (autoconstituiți tot într-un „front”) urma să apară și două zile mai târziu, la București. Ion Iliescu vorbea la televizor despre „întinarea“ numai a socialismului autentic de către PCR, sutele de mii de bucureșteni din fața Palatului scandau „Jos comunismul!“ și „Fără comuniști“!
La o jumătate de oră după scandarea acestor revendicări radicale, s-a declanșat diversiunea „teroristă“, menită să-i împrăștie pe manifestanții prea „pretențioși”.
Acum, după patru ani, evoluția evenimentelor din acele zile a devenit ceva mai clară. Am aflat despre documente și mărturii ce atestă că revoluțiile nesângeroase, (de „catifea”) din celelalte state est-europene se petrecuseră cu acordul și sprijinul direct al Moscovei. Fuseseră răsturnați mamuții comuniști din era brejneviană și de dinainte și instalați la putere comuniști reformiști din rândurile doi și trei, care să-l urmeze și să-l susțină în experiment pe Gorbaciov. (Aceștia au fost ulterior măturați de primele alegeri libere.) Se pregătea și pentru România aceeași mișcare, însă pentru luna aprilie 1990, după unele dezvăluiri. Răsturnarea lui Ceaușescu solicita mai mulă pregătire, acesta având o structură de putere proprie, în mare parte epurată de infiltrațiile kagebiste. Se știa că va fi o schimbare sângeroasă și se estimase la 60 de mii numărul victimelor.
Evenimentele de la Timișoara din 16 și 17 decembrie i-au luat prin surprindere pe „complotiștii” de la București și Moscova. N-au vrut să rateze prilejul, drept care s-au mobilizat și au preluat din mers conducerea mișcării de revoltă, infiltrându-și oamenii în primele rânduri ale manifestațiilor. Această manevră a fost realizată întâia dată, cu succes, la Timișoara. După surpriza din 16 și 17 decembrie, au urmat două zile de relativă acalmie, vreme suficientă pentru mobilizarea informatorilor și colaboratorilor.
Aceștia au fost trimiși să se strecoare în primele rânduri ale marii manifestații din 20 decembrie. Erau „curajoși” cu voie de la „stăpânire”, au pătruns în sediul Operei și în cel al Comitetului județean PCR, s-au amestecat printre fondatorii Frontului Democrat Român și, în scurt timp, au preluat în bună parte controlul acestei forme organizate de luptă. (Întocmai ca și la București, două zile mai târziu.) Au existat în conducerea FDR și oameni integri, revoluționari autentici, străini de orice manevre oculte. Dar au fost și informatori trimiși special de ambele aripi ale Securității, pro și anti-Ceaușescu. (Și colonelul de Securitate Filip Teodorescu se laudă în cartea sa Un risc asumat că avea agentul său „în grupul celor instalați în balcon” – p.108).
Pe 21 decembrie am încercat zadarnic, în trei rânduri, să fiu primit în sediul Operei, spre a-mi oferi serviciile FDR. Doream, speram să-i conving și să-i sprijin în redactarea unui program autentic revoluționar, conform cu aspirațiile mulțimii de afară. Am fost refuzat, mi s-a spus în cele din urmă că nu au nevoie de scriitori.
Am insistat asupra acestor similitudini între comportarea FDR de la Timișoara și a FSN de la București pentru a încerca o explicație a faptului că Revoluția română a întrunit toate condițiile pentru a-și merita titlul de Revoluție, minus programul revoluționar. Poate că au fost și în FDR oameni care s-au zbătut să impună revendicărilor un caracter autentic revoluționar, așa cum a făcut-o Dumitru Mazilu în FSN. Cert este că n-au reușit. La fel de cert este că istoria va scoate la iveală, la momentul politic prielnic, dedesubturile acțiunii de monopolizare a mișcărilor revoluționare de la Timișoara și București de către adepții glasnostului și perestroikăi. În 26 decembie 1989, spre stupoarea timișorenilor, o parte din șefii FDR anunțau dizolvarea acestei formațiuni în FSN. Un gest care, în contextul celor expuse mai sus, nu mai necesită comentarii.
Spre sfârșitul lunii ianuarie 1990, devenise evident pentru partea activă și conștientă a societății, cea care înfăptuise răsturnarea clanului Ceaușescu riscându-și viața în stradă, că în după-amiaza de 22 decembrie Frontul Salvării Naționale nu desăvârșise Revoluția, ci săvârșise o veritabilă contrarevoluție. Prin diversiuni, dezinformări, violențe, campanii de calomniere la adresa partidelor nou înființate s-au reînființate, România era dirijată spre neocomunism.
Era un haos ideologic de nedescris, lumea nu mai știa ce să mai creadă. La redacția ziarului „Timișoara” soseau scrisori și chiar persoane din diferite orașe ale țării (mai ales din București), cu un singur mesaj: Timișoara trebuie să ia atitudine față de mașinațiunile neocomuniste de la București!
De ce Timișoara? Simplu, spuneau ei: Timișoara este singurul oraș care are un ascendent moral asupra FSN, întrucât a început revoluția în numele căreia el guvernează.
A doua incursiune a minerilor în București (17-18 februarie) a fost picătura ce a umplut paharul. În 22 februarie, Societatea „TIMIȘOARA” a inițiat un miting de protest, la care am propus redactarea unei Proclamații a Timișoarei către țară. Ideea a fost primită cu aclamații. Oamenii simțeau într-un fel nevoia să se audă la București că ei nu neocomunism au dorit când au pornit revoluția. În două zile (o sâmbătă și o duminică, 24-25 februarie), textul a fost gata. Îl visasem încă din seara zilei de 20 decembrie 1989. N-am avut altă grijă decât să pun în cuvinte voința de atunci și de apoi a timișorenilor.
În 27 februarie am citit textul în fața membrilor Societății „TIMIȘOARA”. A fost cea mai serioasă analiză din câte aveau să mai urmeze până la lansarea Proclamației.
Textul a fost adoptat de Societate și din acel moment nu mi-a mai aparținut. Cum nu a mai aparținut nici Societății din ziua în care la el au început să adere și alte organizații civice și politice, în cele din urmă milioane de oameni. Toți au regăsit în Proclamație aceeași mare dorință din decembrie: închiderea definitivă a capitolului comunist din istoria României.
Restul evenimentelor importante legate de Proclamație sunt în paginile acestei broșuri. După patru ani, textul ei apare ca un amestec de vise conjucturale, ale anului 1990, și aspirații neîmplinite încă. În contextul celor petrecute, era normal ca astăzi documentul să pară un gest revoluționar cumva romantic. Știam că nu vom răsturna cu el lumea, dar ne simțeam datori să-l facem. Să-l arătăm copiilor noștri și să le dovedim astfel că nu am stat cu mâinile în sân când comuniștii s-au apucat pentru a doua oară să distrugă țara.
Cel mai mare regret este altul: susținătorii Proclamației au redus-o la punctul 8, adversarii ei au redus-o la punctul 11 (au pretins și unii mai îndrăznesc încă să pretindă că noi am revendicat „autonomie teritorială”, deși știu și ei foarte bine că nu am pretins decât banala descentralizare economică și administrativă). Proclamația cuprinde și alte idei timișorene importante, care ar fi meritat să fie receptate, mai ales de către Putere, încă din 1990. În sumarul program economic din Proclamație se află, de pildă, soluția evitării inflației (apreciată atunci de ambasadorul SUA ca excelentă) și chiar modelul de privatizare MEBO, propus ca variantă. O altă idee timișoreană importantă, din păcate nereceptată de partidele politice din opoziție: propunerea de a nu se încerca o copiere a modelului capitalist occidental.
Cu moștenirea noastră materială și morală și cu mentalitățile ce domină societatea românească, în România nu este posibil capitalismul de tip occidental nici într-o jumătate de secol. Spaima de acest model a dominat electoratul la cele două alegeri generale, dar nici o forță politică nu s-a încumetat să caute un concept nou de societate, adecvat României actuale și reale și nu celei abstracte din visele noastre de prosperitate și civilizație. Mai încet și mai puțin spectaculos decât visam în 1990, comunismul se prăbușește și în România. Este însă naiv și periculos cel care pretinde că va pune în loc capitalismul occidental.
George ȘERBAN
Mai continuă Revoluţia?
Se împlinesc, la 11 martie, 29 de ani de la lansarea Proclamației de la Timișoara. Moment, ca în fiecare an, de reflecție și, pentru unii, de bilanț.
În fiecare 11 martie ne întrebăm, invariabil, „Ce ar fi fost dacă?”. Ce ar fi fost dacă ideile de bază pe care le-a cuprins Proclamația ar fi fost puse în practică. Cum ar fi fost România astăzi dacă am fi avut lustrația cerută la Punctul 8. Dacă ar fi fost eliminați din prim-planul public toți cei incriminați de Punctul 7. Dacă s-ar fi cunoscut istoria solicitată la Punctul 6. Dacă am fi avut descentralizarea economică și administrativă solicitate prin Punctul 11. Nu priviți tot ce este scris în Proclamație ca pe o literă de lege - da, este adevărat, multe din cele trecute pe acolo sunt de o naivitate înduioșătoare. Ideile de bază însă rămân și, cumva, au trecut testul timpului. După 29 de ani, am ajuns să ne gândim că avem nevoie de ele la fel de mult cum am fi avut nevoie la începutul anului 1990.
Și acesta este, de altfel, motivul pentru care aniversarea Proclamației este, în sine, una tristă, din ce în ce mai tristă.
Pentru că în fiecare an, la 11 martie, nu spunem care sunt rezultatele punerii în practică a solicitărilor timișorenilor din 1990 și a celor peste un milion de români care au aderat la Proclamația de la Timișoara. Ne întrebăm doar ce ar fi fost sau cum ar fi fost „dacă”. Un „dacă” sub semnul căruia vom mai sta mult timp de acum înainte.
„Noi, autorii acestei Proclamații, participanți la evenimentele dintre 16 și 22 decembrie 1989, nu considerăm revoluția încheiată. O vom continua, pașnic dar ferm. După ce am înfruntat și am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni și nimic nu ne mai poate intimida” - așa se încheia Proclamația de la Timișoara. Și din această încheiere provine și a doua tristețe a acestei aniversări - pentru că nimeni nu mai consideră astăzi că Revoluția începută în 1989 trebuie continuată. Unii, cei fără vină, sunt cei care au plecat, poate mult prea devreme, dintre noi. Ații - din blazare. Iar ceilalți - cei mai de condamnat - din interes.
Ca un punct de vedere strict personal, cea mai mare dezamăgire o consider activitatea și pozițiile din ultimii ani ale Societății Timișoara - cea care ar trebui să fie depozitarul și promotorul idealurilor Proclamației de la Timișoara.
În momentul în care te transformi din păstrătorul unor principii în portavocea unor interese politice, ceva se pierde. Iar când ajungi să acorzi umoral premiile care în urmă cu câțiva ani făceau vâlvă la nivel național, nu este de mirare că răsunetul acțiunilor tale este din ce în ce mai limitat. Era o perioadă în care unei premiante a Societății i s-a retras premiul după ce s-a dovedit că aceasta a colaborat cu Securitatea.
În ziua de astăzi, premiată ajunge o instituție/persoană care a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui Ion Iliescu atât în procesul Revoluției, cât și în cel al Mineriadei, în dosare întocmite de un membru de onoare al Societății Timișoara și care au fost redeschise ca urmare a acțiunii unui dublu premiat al Societății. Vi se pare că ceva este în neregulă? Nu, nu vi se pare - chiar este. La fel cum această aniversare, care ar fi trebuit să fie una fericită, este una din ce în ce mai tristă.
Flavius BONCEA
