În cea de-a a şasea duminică din Postul Paştelui, cu o săptămână înainte de Învierea Domnului şi imediat după Sâmbăta lui Lazăr, este marcată Sărbătoarea Floriilor, o zi care simbolizează intrarea triumfală a Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim, singurul moment din viaţa Sa în care a acceptat să fie aclamat precum un Împărat.
Duminica Floriilor este cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele şi marchează începutul unei săptămâni a Patimilor – numită şi Săptămâna Mare – perioadă în care în slujbele bisericești se face, în fiecare seară, pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ - Deniile - prin care credincioşii Îl petrec pe Hristos pe drumul Crucii, înainte de Răstignirea și Învierea Sa.
Cu o săptămână înainte de Patimile Sale, Domnul nostru Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, pe un asin, fiind înconjurat de cei 12 Apostoli, iar mulţimea adunată pentru marea sărbătoare a Paştilor, l-a recunoscut ca fiind adevăratul Mântuitor şi L-a întâmpinat cu ramuri de măslin şi finic, după ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni - învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, ca simbol al învierii neamului omenesc. Mulţimea aclama: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”, semn al pogorârii lui Dumnezeu din Ceruri şi venirea Sa pe pământ pentru a-i mântui.
Sărbătoarea mai este numită şi Duminica Stâlparilor - de la ramurile de măslin şi finic cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim.
Denumirea populară a sărbătorii - Floriile - are origini păgâne, provenind de la zeiţa romană a florilor, Flora, zeiţa reînvierii naturii, care era sărbătorită la 28 aprilie prin ramuri înverzite simbolizând renaşterea naturii. În timp, creştinii au suprapus Sărbătoarea Floriilor peste prăznuirea Intrării Domnului în Ierusalim.
Duminica Floriilor nu este menţionată în Constituţiile apostolice, însă mai mulţi sfinţi, printre care îi menţionăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), Sfântul Ambrozie al Milanului (340-397) şi Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-386) au redactat predici pentru cinstirea sărbătorii.
În secolul al IV-lea, pelerina apuseană Egeria descria în jurnalul ei de călătorie modul în care erau sărbătorite Floriile la Ierusalim, iar în Biserica Apuseană, primele menţiuni ale Sărbătorii Floriilor apar mai târziu, în secolul al VI-lea, în scrierile Sfântului Isidor de Sevilla (560-636).
Obiceiul sfinţirii ramurilor de salcie în Duminica Floriilor, menţionat din secolele III-IV, şi împodobirea icoanelor cu ramurile sfinţite îşi are originile în legendă: se spune că Fecioara Maria, aflând de Răstignirea lui Hristos, a plecat să-L caute şi pe malul unui râu a ajuns la o salcie, care şi-a făcut ramurile punte pentru a o ajuta pe Fecioară să treacă peste apă, atrăgând binecuvântarea ei să nu ardă niciodată şi să rodească. Salcia a devenit astfel arbore sacru, fiind venerat ca atare în Duminica Floriilor. Ramurile de salcie sunt aduse de credincioşi la biserică, sunt sfinţite şi împărţite acestora, ca semn al biruinţei asupra morţii, amintind de ramurile de finic şi măslin cu care a fost întâmpinat Iisus
Hristos la intrarea în Ierusalim.
Salcia este menţionată în Vechiul Testament în timpul sărbătorii corturilor, praznic care aminteşte de eliberarea evreilor din Egipt, ca simbol al bucuriei şi al vieţii, iar în Psalmul 136, în care este descrisă disperarea evreilor aflaţi în robia babiloniană, salcia este prezentată ca fiind simbolul neputinţei şi al disperării.
Simbolul salciei este întâlnit pentru prima dată în gândirea creştină, în scrierile Pastorului Hermas, unde martirii sunt numiţi „ramuri de salcie purtătoare de rod” ale copacului divin, care este Hristos, iar în scrierile unor Sfinţi Părinţi, salcia o reprezintă pe Fecioara Maria, care deşi alege fecioria - viaţa fără rod, Îl naşte pe Hristos.
Salcia era văzută, pe vremea lui Eleusis, la ceremoniile desfăşurate în cinstea zeiţei Demetra - zeiţa agriculturii şi a recoltelor în mitologia greacă - şi a fiicei sale Persefona, ca simbol al fertilităţii - femeile îşi făceau un pat din ramuri de salcie, pe pământ, pe care stăteau în tot timpul sărbătorii - dar şi ca simbol al castităţii.
Se observă că în toate aceste exemple salcia apare ca având în permanenţă o simbolistică duală: viaţa şi moartea.
Încă din cele mai vechi timpuri, salcia şi-a dovedit şi calităţi terapeutice, scoarţa - având în compoziţie salicina - şi frunzele fiind folosite pentru tratarea bolilor reumatismale, a hemoragiilor şi febrei.
