Sărbătoarea Paștelui își are începuturile în vremurile în care națiunea lui Israel se afla în Egipt, acolo unde Dumnezeu a vorbit lui Moise și Aaron și a fixat Pesah-ul în „cea dintâi lună a anului”. De atunci Pesah-ul (Paștele), în calendarul iudaic, este o sărbătoare anuală care începe în ziua de 14 Nisan, luna Nisan fiind cea de-a şaptea lună a calendarului civil evreiesc.
Calendarul religios ebraic nu coincide însă cu cel civil. În calendarul religios, Nisan, care durează de la luna nouă din martie până la luna nouă din aprilie, după Calendarul Gregorian, este prima lună a anului ecleziastic ebraic, potrivit celor relatate în Vechiul Testament, Exodul, capitolul 12, versetul 2.
Potrivit tradiției ebraice, sărbătoarea Paștelui cade întotdeauna primăvara și se celebrează timp de opt zile, în perioada 14-22 Nisan. În toată această perioadă de 8 zile este interzisă hrana pe baza de drojdie. Se găteşte numai cu făină de pască sau făină de cartofi, chiar şi pentru chifle, prăjituri, pizza. Asta pentru a se aminti pâinea nedospită pe care au mâncat-o evreii când au plecat din Egipt, deoarece nu au avut timp să lase aluatul să crească.
Cuvântul Paşti (acceptat şi ca Paşte) provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine evreiască Pesah, cuvânt care înseamnă „trecere”.
Sărbătoarea este legată de evenimentul ieşirii națiunii lui Israel din Egipt, momentul ieșirii din Egipt însemnând începutul istoriei religioase a poporului evreu. În seara zilei de 14 Nisan, după apusul soarelui, la sinagogă, sunt rostite rugăciunile rituale cuprinzînd psalmi şi imnuri ce amintesc de eliberarea din robia Egiptului. După ceremoniile de la sinagogă, urmează în case Cina Pascală, numită Seder. Ea se desfăşoară după un ritual (Seder înseamnă ordine) consacrat printr-o tradiţie foarte veche şi care, în esenţă, e aceeaşi de pe vremea lui Iisus; cu singura deosebire că nu mai este sacrificat mielul, de vreme ce Templul nu mai există.
În timpul mesei speciale de Pesah, se citeşte „Haggadah”, care este relatarea naşterii evreilor ca popor. Ea tratează în principal evenimentele din Egipt care au dus evreii de la sclavie la libertate, dar acoperă şi întreaga perioadă de la Avraam la dăruirea Torei pe Muntele Sinai. Se poate spune ca „Haggadah” este certificatul de naştere naţional al evreilor. Mai mult decât un document istoric, ea vorbeşte despre idealuri şi valori care constituie esenţa conştiinţei şi identităţii naţionale ale evreilor.
Cuvântul „haggadah” înseamnă a spune sau a relata. „Haggadah” este o naraţiune vie, aşezată în contextul unui dialog între părinţi şi copii, deci, un dialog între generații. Pesah, cu „Haggadah” în centru, spune fiecărui evreu trei lucruri: cine este, de unde a venit şi ce reprezintă. Mesajul inerent în „Haggadah” este că identitatea şi continuitatea evreiască se bazează pe încurajarea copiilor să pună întrebări - şi pe pregătirea părinţilor pentru a le da răspunsuri logice şi competente. În iudaism, a fi erudit, învăţat şi înţelept, nu este un scop în sine, ci este un mod de viaţă.
În tradiția creștină, Sfintele Paști sunt strâns legate de Învierea Domnului Iisus Hristos, Învierea Mântuitorului reprezentând trecerea neamului omenesc de la moartea dobândită prin păcatul protopărinților Adam și Eva, la Viața Veșnică, Hristos cel Înviat din morți fiind cel care dă, prin Învierea Sa, Viață Veșnică omenirii.
Încă de la începutul aniversării Învierii Lui Hristos, momentul s-a constituit în una dintre cele mai importante sărbători ale religiei creștine. La câteva zile după ce Iisus Hristos a avut parte de o intrare solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat și răstignit, a murit pe cruce și a fost pus în mormânt. După trei zile, adică duminica dis-de-dimineață, El a Înviat ca un biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, astfel împlinind prorocia din Vechea Scriptură.
Potrivit opiniei celor mai mulți înțelepți și istorici ai bisericii, Învierea Domnului a avut loc în prima duminică de după Paștile iudeilor din anul 33 al erei creștine.
La Cina cea de Taina, în noaptea când a fost predat în mâinile soldaților romani, înainte de a fi prins și arestat, Domnul Iisus a reînnoit Legea, potrivit voinței ce I-a fost dată de Dumnezeu. Odată cu noua religie, Dumnezeu a reînnoit legământul făcut cu omenirea, de data aceasta nu printr-un om, cum a fost Moise la ieșirea din Egipt, ci prin Fiul lui Dumnezeu, Iisus Mesia, Cel născut din Fecioara Maria. Astfel, legământul cel nou nu mai este un legământ făcut doar cu evreii, ci cu toate popoarele, care vor să primească iertarea păcatelor prin jertfa lui Iisus Hristos.
Legământul cel vechi purta sigiliul sângelui unui miel care trebuia sacrificat de Paști după instrucțiunile date de Dumnezeu.
În religia creștină, îndeosebi la confesiunea ortodoxă, sărbătoarea Paștelui nu este numai o simplă amintire istorică a vremurilor Pascale de demult, ci se retrăiește întreaga dramă zguduitoare a morții și Învierii lui Hristos, ca prin aceasta creștinii din confesiunea greco-ordodoxă să-și însușească învățătura Noului Testament și lucrarea Mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Acest caracter special al sărbătorii Învierii Domnului Hristos se poate vedea foarte bine în slujbele bisericești legate de această sărbătoare a trecerii neamului omenesc de la moartea prin păcatul adamic, la Viața Veșnică, prin Învierea lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu Cel născut din Fecioara Maria.
