Înalt Prea Sfinţitul Ioan Selejan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, a primit, într-un cadru festiv, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului „Regele Mihai I al României” Timişoara. Au fost prezenţi la eveniment reprezentanţii universităţii gazdă, membri ai comunităţii academice timişorene, înalte feţe bisericeşti, autorităţi locale şi judeţene, studenţi. Nu în ultimul rând, ministrul Educaţiei, prof. univ. dr. Sorin Mihai Cîmpeanu, a avut o intervenţie online. Propunerea decernării acestui titlu a venit din partea Facultăţii de agricultură, iar Senatul universităţii a aprobat-o în unanimitate.
Ceremonia a început cu intonarea Imnului de Stat şi a imnului studenţesc, de către corul universităţii, după care a urmat intervenţia ministrului Educaţiei. „Domnule rector, Înalt Prea Sfinţia Voastră, mărturisesc că este, în egală măsură, o mare onoare şi o bucurie să pot transmite câteva gânduri cu această ocazie deosebită, prin care dumneavoastră aţi acceptat să vă alăturaţi comunităţii academice din USAMVB, universitate care mi-a oferit şi mie ocazia de a fi Doctor Honoris Causa. Mă bucur să spun că de astăzi începând, Înalt Prea Sfinţia Voastră, vom deveni colegi în această comunitate universitară de excepţie a României. Am spus că mă bucur şi sunt onorat pentru că am avut şansa de a cunoaşte îndeaproape preocupările şi realizările domniei voastre pentru tot sistemul de învăţământ. Apreciez şi am apreciat întotdeauna echilibrul şi înţelepciunea de care aţi dat dovadă pe tot parcursul perioadei în care am avut şansa şi bucuria de a ne cunoaşte. Cunosc foarte bine toate demersurile dumneavoastră pentru susţinerea învăţământului timişorean acum, din alte zone ale ţării, mai de demult, şi din toată ţara, în mod continuu. Dacă ar fi acest unic motiv, ar fi suficient pentru a sta la baza propunerii pe care USAMVB Timişoara v-a făcut-o şi pe care, încă odată spun, mă bucur că aţi acceptat-o. Este un bun prilej de consolidare a legăturilor dintre şcoală şi biserică, ştiind foarte bine că cele mai multe dintre obiective sunt comune, sunt în interesul copiilor şi tinerilor, în interesul dezvoltării acestei ţări, dezvoltare care nu poate fi concepută în absenţa educaţiei. Mă bucur că de acum încolo USAMVB Timişoara va putea să facă lucrurile cu un plus de credinţă şi de ştiinţă”, a spus ministrul Cîmpeanu.
Rectorul universităţii, prof. univ. dr. Cosmin Alin Popescu, a fost cel care a vorbit în continuarea evenimentului: „Mă bucur că, în ciuda restricţiilor, am putut să ne adunăm în faţa unui eveniment solemn, extrem de important pentru universitatea noastră, cu importanţă deosebită pentru cetatea Timişoarei, pentru această zonă şi nu numai. Este un eveniment important pentru educaţia românească, pentru ceea ce înseamnă societatea civilă, pentru că în aceste momente cred că este important să arătăm că în mijlocul comunităţii noastre este apreciat şi adus ca model un om care prin erudiţie, pregătire, prin susţinerea educaţiei în universitate şi nu numai, Înalt Prea Sfinţia Sa, care s-a implicat în activităţi importante, aş spune eu în momente decisive pentru viaţa universităţii noastre şi nu numai.
Pe lângă toate acţiunile prezentate în laudatio, vreau să spun că universitatea noastră a găsit cu cale să transmită această invitaţie pentru serviciul adus şi pentru susţinerea adusă Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului «Regele Mihai I al României» din Timişoara. Universitatea noastră apreciază ceea ce Înalt Prea Sfinţia Voastră, prin vorbă şi faptă, aţi făcut pentru această universitate şi pentru comunitatea din care, iată, faceţi parte după decernarea acestui titlu. Vă mulţumesc în numele Senatului şi al comunităţii întregi pentru ceea ce aţi făcut pentru universitate, pentru tinerii acesteia. Evoc un singur moment, din cele foarte multe; o parte dintre ele le-am transpus pe hârtie atunci când, în urma discuţiilor cu domnul academician Păun Ion Otiman, s-a pregătit un material scris, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viaţă ai Înalt Prea Sfinţiei Voastre. (...)”
Apoi, cei prezenţi, au urmărit, într-un fel de preambul, un scurt film cu aspecte din activitatea Părintelui Mitropolit Ioan.
Laudatio
Academician prof. univ. dr. Păun Ion Otiman a prezentat laudatio-ul cu prilejul decernării titlului de Honoris Causa Înalt Prea Sfinţiei Sale Ioan al Banatului: „Domnule rector, Excelenţa voastră domnule ministru al Educaţiei, distinşi oaspeţi ai universităţii, stimaţi colegi, dragi studenţi, vă declar cu sinceritate faptul că am primit cu deosebită onoare şi mare bucurie, dar şi cu deosebită emoţie, propunerea Comisiei de a prezenta în faţa dumneavoastră înfăptuirile de o viaţă ale omului lui Dumnezeu dedicate bisericii noastre strămoşeşti, enoriaşilor săi, poporului român. Într-un cuvânt, este cazul prezentării Cuvântului de laudatio al universităţii noastre dedicat Înaltpreasfinţiei Sale Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, intitulată, sperăm noi sugestiv şi comprehensiv, «Credinţă, datorie şi cultură românească sau opera, cuvântul, rugăciunea şi dorinţa de a făuri a Înalt Prea Sfinţitului Ioan, Mitropolitul Banatului».
Înalt Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, a văzut lumina zilei în satul Petrani, de prin părţile Bihorului, ca al patrulea copil în casa familiei lui Ioan şi Ilca Selejan, despre care adesea înlăcrimat viitorul arhiereu vorbeşte că a vieţuit în casa părinţilor şi a bunicilor săi ca într-o biserică. Pentru a-i înţelege mai bine simţămintele şi începuturile în viaţă, redăm o emoţionantă mărturisire a Mitropolitului nostru, care spune că pe la anul 1762 biserica de lemn a satului a fost trecută prin foc şi sabie. Însă, un înaintaş al său, iubitor de Dumnezeu şi de biserică, care era cântăreţ bisericesc, a salvat o parte din bârnele bisericii, unele cu elemente de sculptură şi pictură, şi le-a pus în grinda casei sale, ca să nu fie profanate. Aşa se face, spune părintele Ioan, că «m-am născut într-o casă făcută din bârnele unei biserici şi mai întâi am văzut-o pe Maica Domnului cu pruncul în braţe, pictată pe grindă, apoi mi-am văzut mama şi pe ceilalţi fraţi ai mei».
Din pruncie a început viitorul monah, stareţ, episcop, arhiepiscop şi mitropolit călătoria pe calea crucii şi pe cărarea raiului. Copilăria şi tinereţea nu i-au fost însă uşoare, dar viitorul ierarh a păşit hotărât în viaţă şi, cu ajutorul proniei divine, a depăşit greutăţile, neajunsurile şi lipsurile, iar vacanţele din vremea anilor de liceu şi de facultate au fost perioadele de timp în care a muncit din greu pentru a-şi agonisi cele necesare finalizării studiilor. Aflat la lucru în vacanţe pe meleagurile bănăţene şi-a împodobit tinereţea cu cântări în strana bisericilor parohiale de pe valea Bistrei. A început în Banat de tânăr. Prin prezenţa sa la Sfânta Liturghie, în uniformă militară, în biserica Adormirea Maicii Domnului din Lugoj, înainte de 1989, ceea ce nu era prea puţin, viitorul ierarh a stârnit admiraţia preoţilor şi a credincioşilor.
Rezultatele de excepţie obţinute în vremea studiilor, capacitatea intelectuală remarcabilă, seriozitatea, dăruirea şi priceperea dovedite după absolvirea primei facultăţi cu profil tehnic de construcţii, l-ar fi propulsat, indubitabil, spre o carieră profesională de excepţie. Însă planul lui Dumnezeu cu tânărul, virtuosul şi credinciosul său vlăstar a fost altul. Luat dintre oameni pentru oameni spre cele ale lui Dumnezeu, cu dorinţa de a deveni iconom al tainelor dumnezeieşti, ierarhul nostru a primit logodirea marelui şi îngerescului chip al călugăriei în Mănăstirea Lainici, unde Mitropolitul Olteniei, Înalt Prea Sfinţitul Nestor Vornicescu, i-a încredinţat ascultarea de a construi o nouă biserică, sarcină de care s-a achitat în mod cu totul exemplar. Cei care nu aţi trecut pe Valea Jiului şi nu aţi ajuns la Lainici sau nu aţi poposit acolo, vă recomand să intraţi în această sfântă mănăstire şi acolo veţi vedea o parte din opera de o viaţă a Înalt Prea Sfinţitului.
Implicat cu timp şi fără timp în activitatea de restaurare, consolidare şi înfrumuseţare a multor biserici patriarhale şi mănăstiri din Arhiepiscopia Craiovei, mai toate monumente istorice, iconomul Ioan a studiat teologia la Craiova şi Sibiu, apoi a urmat cursurile de doctorat în studii biblice, în egiptologie şi orientalistică la Institutul Biblic din Ierusalim. Anii petrecuţi în atmosfera de sfinţenie, de rugăciune şi de studiu a cetăţii sfinte, cunoştinţele profunde primite de la profesori specializaţi în exegeză, istorie şi arheologie biblică, dar şi în vastul domeniu al orientalisticii şi al egiptologiei, studiul individual şi documentarea în generoasele şi importantele biblioteci de acolo, aprofundarea limbilor clasice – ebraică şi greacă –, călătoriile de studiu în localităţile biblice din Israel, Iordania şi Egipt au constituit pentru tânărul monah, avid de spiritualitate şi cultură, un prilej cât se poate de potrivit de a-şi îmbogăţi orizontul ideologic, ştiinţific şi cultural, dar şi de a se implica o vreme în rezolvarea nu puţinelor probleme ale aşezământului nostru de la Ierusalim şi ale comunităţii româneşti de acolo. Perioada de studiu de la Ierusalim a lăsat urme adânci în formarea biblică şi ştiinţifică a viitorului Mitropolit, adesea fiind uşor de sesizat în conferinţele susţinute, în predicile sale profunde, în volumele numeroase publicate, în Pastoralele de Sfintele Sărbători, adevărate izvoare de învăţături biblice şi patristice, pătrunse de duhul evanghelic, înveşmântate adesea într-o hlamidă impresionantă de metafore, alegorii, hiperbole, desprinse parcă din cărţile didactico-poetice ale Vechiului Testament.
După patru ani de intensă pregătire teologică şi duhovnicească în Cetatea Păcii, dar şi ca superior al aşezământului românesc de la Ierusalim, Arhimandritul Ioan Selejan a părăsit schitul de la Ierusalim şi a fost chemat de către Patriarhul Teoctist, Dumnezeu să-l odihnească, la o slujire mai deosebită, şi anume aceea de Episcop al nou-înfiinţatei Eparhii a Covasnei şi Harghitei.
În 1994, la începutul păstoririi sale la Miercurea Ciuc, acolo obştea părea risipită, iar lăcaşurile de cult ortodoxe româneşti, ruinate sau complet distruse. Cu migală, dar şi cu energie, în ritm alert, păstorul a început adunarea turmei. Colindând pas cu pas prin Eparhie, Întâistătătorul nu a precupeţit nimic. A intrat în case, a binecuvântat, a adus alinare printre suspine, a astâmpărat setea şi foamea, a ridicat adăposturi, a dăruit încredere şi a sădit speranţă. Încet, din temeliile pângărite, ori arse, ori de-abia zărite sau ştiute, vechile biserici şi mănăstiri s-au înălţat iarăşi spre cer, alături de altele noi, întru mărirea numelui lui Dumnezeu, al Mântuitorului şi al Sfintei Fecioare Maria.
Îmi amintesc şi acum, printre primele destăinuiri ale Înaltului Ioan când a venit la Timişoara, într-un reportaj, spunea, printre altele, că a mâncat mure în altarul unei biserici din zonă şi că a ţinut o slujbă în care cântările de răspuns îi veneau din partea porumbeilor şi a privighetorilor cerului. Aceasta a fost ascultarea pe care a trebuit să o ducă la bun sfârşit acolo Înaltul Ioan.
Odată cu bisericile clădite şi reclădite, dăruite cu hramuri vechi şi noi, au reînviat tradiţiile şi costumele populare, ceremoniile şi şcolile româneşti. După ce Înalt Prea Sfinţia Sa a ajuns în munţi, de Crăciun, la Naşterea Domnului, a mângâiat iarăşi sufletele cu colinde româneşti aproape uitate, iar de Sfintele Paşti, spune Înaltul într-o destăinuire, potecile spre bisericile de pe culmile munţilor se umpleau de oameni tineri şi bătrâni, de copii. Pe deasupra, ca ierarh român, a înţeles suferinţele românilor de pe aceste meleaguri, stânjeniţi în exercitarea calităţii lor de români în folosirea limbii române, în păstrarea tradiţiilor străvechi româneşti. Din voinţă divină a venit printre ei, însă, în munţi, şi purtătorul de cruce creştină şi speranţă. Cu însufleţire şi cu totală dăruire a recreştinat sufletele românilor de pe văile Mureşului şi Oltului şi de pe versanţii munţilor celor două judeţe. Părintele Ioan i-a încurajat, i-a ajutat, le-a ascultat păsurile, a sprijinit viaţa culturală românească pe acele locuri, de unde au pornit în lume păstori vestiţi, precum primul Patriarh al României, Miron Cristea, şi Mitropolitul Nicolae Olaru. După două decenii de păstorire în Eparhia munţilor, părintele Ioan a ajuns în altarul Banatului prin voia bunului Dumnezeu, răsplătind dorinţa noastră, a credincioşilor bănăţeni, care cu credinţă au sperat să primească spre aşezare în scaunul Mitropolitan al Banatului un demn urmaş al celor trei predecesori de veşnică aducere aminte: al Mitropolitului Sfânt Iosif de la Partoş, ocrotitorul Banatului, al Mitropolitului fondator al noii Episcopii şi a Mitropoliei Banatului şi ctitor dimpreună cu Majestatea Sa Regele Mihai, patronul universităţii noastre şi al României, al sfintei şi magnificei Catedrale Ortodoxe a Timişoarei, Înalt Prea Sfinţia Sa Vasile Lăzărescu, şi al Înaltului Mitropolit învăţat, cărturarul Nicolae Corneanu, pe care îl sărbătorim astăzi, membru de onoare al Academiei Române, care ne-a păstorit cu blândeţe şi luciditate, cu delicateţe şi inteligenţă, cu înţelegere duhovnicească şi aleasă învăţătură în credinţa lui Hristos mai bine de jumătate de veac. Am dorit noi, credincioşii bănăţeni, ca Înaltstătătorul bisericii noastre, asemenea înaintaşilor săi, să fie în primul rând un om profund credincios, modest şi aşezat, deoarece atât biserica, dar mai ales societatea românească în ansamblul său, au nevoie acum, mai mult ca oricând, de puritate duhovnicească şi de o accentuată stare de moralitate. În al doilea rând, Întâistătătorul nostru ne-am dorit să fie un caracter puternic şi curat, deoarece, conform cuvintelor unui mare filosof român, România are nevoie mai ales de caractere, această cerinţă fiind mai actuală azi, după cum bine observăm, decât oricând.
În primele zile ale anului 2015, imediat după venirea în Banat, Înaltpreasfinţia Sa Ioan a continuat legăturile Mitropoliei, iniţiate de Înalt Prea Sfinţitul Nicolae, cu instituţiile academice, universitare şi de cultură din Timişoara, pe care apoi le-a dezvoltat continuu. În cuvântul său la deschiderea Zilei Culturii Naţionale, în primul an de la venirea sa, noul Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului a evocat personalitatea predecesorului său întru înalta demnitate de Mitropolit al Banatului. Referindu-se la specificitatea noii Eparhii, Înalt Prea Sfinţia Sa spune: «Banatul este o provincie a cărei cultură şi civilizaţie se pierd în negura istoriei. A fost mereu sub influenţa marilor culturi din spaţiul de interferenţă a acestora. Multiculturalitatea din Banat a creat în timp un climat de stabilitate şi convieţuire paşnică în această regiune». Frumos afirmă Înaltpreasfinţia Sa referitor la cultura neamului: «Cultura este mintea unui neam. Avem, ca naţie, atâta minte câtă cultură avem. În cultură se ascund marile taine ale acestui neam. Taina neamului nostru este sfântă, deoarece creştinismul a sfinţit mintea şi cultura noastră». Atât de frumos şi-a intitulat cuvântul său la Ziua Culturii Naţionale, spunând: «Cultura este candela neamului nostru».
Cred că este important să vă prezint şi un răspuns pe care i l-a dat unei jurnaliste, la puţin timp după ce a devenit Mitropolit al Banatului. Îi răspundea în felul următor: «Eu nu am venit aici să stau pe tron. Eu am venit cu o carte de muncă în cer, la Dumnezeu, şi cu o alta pe pământ». Iar un alt jurnalist îl întreabă: «Părinte, între turnul deteriorat al unei biserici şi o casă ce stă să pice şi în care, pe lângă părinţi, locuiesc şi patru copii, ce alegeţi mai întâi să reparaţi?». Iar răspunsul Înaltului a fost scurt şi precis: «Casa!». Preocupat mereu pentru păstrarea credinţei străbune şi identităţii naţionale, pentru sporirea culturii româneşti, Înaltpreasfinţia Sa Părintele Mitropolit Ioan Selejan este aproape sufletului nostru şi îl preţuim ca pe o icoană sfântă, ca pe o imagine sacră pe care părintele Dumitru Stăniloae o numea «Fereastra prin care omul şi Dumnezeu se pot privi faţă în faţă». Cât despre înţelepciunea sa, despre spiritul său pacifist şi civic, trebuie să remarcăm contribuţia sa hotărâtoare la aplanarea unui grav conflict social prin care a trecut România. Este vorba despre ceea ce îndeobşte cunoaştem drept «Pacea de la Cozia».
Apropiindu-ne de sfârşitul acestor cuvinte de cinstire, ne străduim să prezentăm câteva gânduri despre uriaşa dimensiune umană a sufletului Mitropolitului nostru, destinată apărării oamenilor sărmani, bătrânilor, oamenilor fără pâine sau adăpost, celor abandonaţi. Părintele intră într-o casă distrusă şi nu se întreabă dacă acolo este un ortodox, un baptist, un catolic sau un liber cugetător. Pentru Părintele nostru repararea casei copiilor rămaşi fără adăpost este sfântă. Poate aşa vă explicaţi de ce editorii cărţii-omagiu dedicată împlinirii a şapte decenii de viaţă şi şapte ani în altarul Banatului au intitulat atât de frumos această carte, care va apărea peste puţin timp, «Arhierie şi filantropie – Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit Ioan Selejan la şapte decenii de viaţă». În final, o explicaţie este necesară în plus faţă de cele poate prea puţine şi prea sărace cuvinte pe care le-am adresat Înalt Prea Sfinţitului Ioan. Cum explicăm noi, cei din Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului «Regele Mihai I» din Timişoara, iniţiativa domnului rector şi a decanilor de a i se acorda titlul de Doctor Honoris Causa unui preot, din partea universităţi a cărei menire de bază este străvechea agricultură, truda pământului şi grija faţă de ţăranul român şi satul românesc de azi? Da, domnilor, preotul, părintele, şi agricultorul sau agricultorul şi preotul au ceva în comun: au cea mai importantă triadă a vieţii – pământul, omul şi cerul. Aşa cum noi, agricultorii, purtăm de grijă ca toţi românii să aibă pâinea cea de toate zilele în toate zilele, tot aşa şi Părintele Ioan binecuvântează bobul de grâu, pe care se află întipărit chipul Domnului şi se roagă în fiecare zi şi ori de câte ori ajunge lângă un lan de grâu, pentru rodnicia pământului şi bogăţia holdelor.
Pentru mine, Înalt Prea Sfinţite, ca slujitor de peste şase decenii al acestei universităţi şi care de 40 de ori în perioada în care am fost rector am prezentat laudatio colegilor dinaintea dumneavoastră, care cunosc atât de bine simţămintele profunde pe care dumneavoastră le aveţi pentru făurirea pâinii noastre cea de toate zilele, acceptarea titlului de Doctor Honoris Causa de către dumneavoastră este o onoare, ca şi pentru universitatea noastră.
Pentru că nu demult aţi împlinit, Înalt Prea Sfinţia Voastră, şapte decenii de viaţă şi şapte în scaunul de Mitropolit al Banatului, daţi-mi voie să vă urez, şi în nume personal, încă o dată, mulţi ani sănătoşi, bucuroşi, rodnici, plini de evenimente frumoase pentru comunitatea noastră bănăţeană. Să vă ajute Dumnezeu să continuaţi încă mulţi, mulţi ani de azi înainte!”.
Cuvântul Mitropolitului
ÎPS Ioan, Mitropolitul Banatului, a rostit, după ce a primit onorantul titlu, un cuvânt de mulţumire în faţa audienţei: „Onorat Senat al universităţii, distinşi invitaţi, dragi studenţi, într-o zi în care biserica noastră îl cinsteşte pe Sfântul Ierarh Nicolae, văd că aţi găsit de bine să-mi aduceţi oareşcare cinstire şi mie. Pentru aceasta, mulţumescu-vă!
Am aşternut câteva cuvinte pe hârtie, dar multe dintre ele nu au fost scrise cu cerneală, ci cu o lacrimă din ochii mei. Cultura – candela neamului. Identitatea naţională se păstrează prin cultură, cultura fiind ogorul unde cresc florile unui neam. Astăzi cultura română este supusă efectului globalizării şi în loc să fie un progres, mai mult asimilează curente şi idei din exterior. Am putea afirma că avem de-a face cu o agresiune culturală externă, care nu întotdeauna este şi de calitate şi nu promovează idei de înaltă ţinută morală. Se pune însă întrebarea: Până unde o cultură poate primi şi elemente din exteriorul său? Dacă nu vom reactiva izvoarele culturii româneşti, riscăm să devenim doar o populaţie care trăieşte într-o regiune în sud-estul Europei.
Marile bătălii nu s-au dat pe câmpurile de luptă, ci în conştiinţa unui om şi a unei naţiuni. Astăzi suntem obişnuiţi să analizăm mai mult efectele şi acţiunile militare ale unor state împotriva altora, neglijând faptul că bătăliile din spaţiul cultural de multe ori au pe termen mediu şi lung efecte devastatoare asupra unei naţii, efecte mai mari decât ale unei însângerate bătălii. Va domina lumea cel ce câştigă mereu bătălia culturală. Ea nu ia prizonieri, ci domină conştiinţe. Efectele unor asemenea bătălii se pot vedea şi astăzi. Există ţări şi popoare care sunt acum un deşert cultural. Cultura este mintea unui neam. Avem, ca naţie, atâta minte câtă cultură avem. În spaţiul mental al unui neam se plămădeşte viitorul lui. În cultură se ascund marile taine ale unui neam. Taina neamului nostru este sfântă, deoarece creştinismul a sfinţit mintea şi cultura neamului nostru românesc. O parte din taina lumii este tezaurizată în cultura noastră românească. Avem datoria morală de a păstra acest tezaur, pentru că face parte din tezaurul universal al omenirii. Cultura română este şi ea o stea din constelaţia culturii universale. S-a studiat până azi prea puţin despre efectul culturii care s-a plămădit pe pământul nostru asupra altor culturi vecine. Aici a fost un izvor de cultură care s-a revărsat ca un râu peste spaţiul european. Oare în zadar au încărunţit munţii noştri? Înainte de a scrie, strămoşii noştri şi-au zidit munţii şi i-au zidit pentru veşnicie. Memoria munţilor păstrează o parte din taina poporului nostru român. Dimensiunea culturii române are o amplitudine cosmică şi aceasta a dovedit-o însuşi ţăranul român. El şi-a construit casă cu pridvor, de unde niciodată nu s-a exclus universul astral, nu s-a exclus din comunitatea Luceafărului sau a Carului Mare. Ţăranul român şi-a construit pe bolta cerului un car de stele. El a fost permanent în dialog cu lumina din univers. El întreba stelele când să pună plugul în brazdă şi când să arunce bobul de grâu sub brazdă. Prin braţul ţăranului român Dumnezeu şi-a continuat actul de creaţie şi a revărsat mai departe darul vieţii. Din pridvorul casei sale românul nu a dialogat doar cu astrele, ci şi cu cel care le-a semănat pe albastrul ogor al culturii. Dumnezeu seamănă stele în cer, iar pe om l-a lăsat la locul lui, să semene bobul de grâu în pământ. Eminescu merge pe urmele înaintaşilor săi şi continuă acest dialog cu astrele din albastrul infinit al cerului. Pentru el, Luceafărul este blând, este personajul astral cu care poartă un dialog ca între doi vecini şi astfel îl integrează pe român în universalitate. Cultura română nu este un adaos la cultura universală, ci este parte integrantă, păstrând în ea marele adevăr, şi anume de unde am venit şi spre ce spaţii siderale ne îndreptăm. Azi ne întrebăm: Încotro cultură? Vrei să te stingi? Suntem noi, cei de azi, groparii luminii neamului nostru? Să nu fie! Cultura s-a plămădit pe altarul vieţii. Cei ce iubesc cultura iubesc viaţa. Românul se întrista când plângeau stelele şi le chema la nunta sa. La nunta românului luau parte şi stelele. «Că la nunta mea a căzut o stea»... Iată în ce comuniune cosmică trăia românul odinioară. Nunta românului era o nuntă cu stele.
Casa românului era împodobită cu stele. Cununa casei românului era împletită din stele şi toate din ele arătau cărarea către Creator. Cărarea către adevăr este presărată cu stele. Până mai ieri veneau stelele la noi, iar azi dorim să ajungem la ele şi constatăm că nu-i cu putinţă, pentru că s-au înstrăinat de noi. O cultură fără luceferi se afundă în adânc şi aşa se trage cortina ultimului act din fiinţa unui neam. Toţi cei care astăzi suntem chemaţi la lucrarea minţii neamului avem datoria sacră de a face tot ce ne stă în putinţă ca o picătură din sudoarea minţii noastre s-o punem în candela culturii, ca aceasta să rămână întru dăinuirea neamului nostru românesc.
Banatul este o provincie a cărei cultură şi civilizaţie se pierd în negura istoriei. A fost mereu sub influenţa marilor culturi din spaţiul de interferenţă a acestora. Multiculturalitatea din Banat va crea în timp un climat de stabilitate şi de convieţuire paşnică în această regiune, între toate etniile. În nicio provincie românească nu găsim un număr aşa însemnat de scriitori şi publicişti ţărani, de reviste săteşti care vor deveni izvoare importante pentru cunoaşterea istoriei Banatului. În perioada interbelică în Banat apăreau aproximativ 380 de publicaţii periodice, care erau tipărite în mai multe limbi: română, germană, maghiară, sârbă, bulgară, cehă, slovacă, ucraineană. Multe din acele publicaţii erau bilingve sau trilingve.
Putem afirma că aici, în Banat, avem o geografie lingvistică foarte variată, mult diversificată. Contactul nemijlocit cu civilizaţia din vest a dus şi la o dezvoltare economică importantă. Gazetele nu erau doar pentru a publica poezii, eseuri şi alte creaţii literare, ci conţineau şi informaţii importante pentru agricultori, pentru cei din mediul economic, financiar şi tehnic. Cărţilor de cult tipărite în limba română li s-au adăugat traduceri de cărţi de specialitate care au influenţat apoi dezvoltarea învăţământului tehnic în Banat. Astfel, cultura devine un fenomen de masă aici în Banat, care a contribuit şi la ridicarea economică a acestei provincii. Cultura este pâinea minţii, şi aici în Banat la această pâine au avut acces şi ţăranii. Dumnezeu să vă dea sănătate!”.
Petru Vasile TOMOIAGĂ
