Sfântul Nicolae nu s-a mulțumit numai cu faptul ca însuși să fie sfânt, adică departe de păcat și unit cu Dumnezeu în iubire și voință, ci a căutat din toate puterile sale ca să facă și pe alții asemenea lui. Nu numai pe sine s-a sfințit, ci a căutat să sfințească și pe alții. Din activitatea lui aflăm că a mântuit pe mulți ce erau să moară pe nedreptate, precum, arătându-se în vis împăratului Constantin cel Mare. Aceasta însă nu e minunea care să-i fi meritat numele de sfânt și sfințitor, pentru a scăpa pe cineva de la moartea trupească, este o faptă bună, dar mai bună cu mult este dacă ai scăpat pe cineva de la moartea sufletului, adică de la osânda veșnică. Aflăm spunându-se din aceeași activitate a ierarhului Nicolae că a scăpat pe niște fete de desfrâu și prostituție. Aceasta este într-adevăr o faptă care merită răsplată veșnică.
Omul, prin păcat, devine dușman al lui Dumnezeu. În această viață nu se mai teme de El, îl disprețuiește și chiar ar vrea ca El să nu existe, ca să nu aibă cui da socoteală de faptele sale. Ura față de Dumnezeu în această viață e nedesăvârșită, precum nedesăvârșite sunt toate lucrurile omenești. În viața cea veșnică însă, omul va vedea ce a pierdut și ce ar fi putut câștiga cu puțină bunăvoință. Din această cauză se umple de mânie și urăște pe Dumnezeu cu ură diavolească, adică desăvârșită. Și așa îl va urî întreagă veșnicia.
Ce faptă bună este deci aceea, ca în loc de ură, să faci pe cineva să iubească pe Dumnezeu cu iubire desăvârșită, să-L laude și să-L preamărească pentru toată veșnicia? Iată cât de plăcută poate să fie înaintea lui Dumnezeu osteneala de a sfinți pe altul, pe aproapele nostru, făcut și el după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Plăcuți sunt lui Dumnezeu sfinții Lui; dar cu mult mai plăcuți sunt „sfinții și sfințitorii”, care împlinesc Evanghelia lui Hristos.
Mântuitorul Hristos a zis că, acela care ascultă cuvintele Lui și le împlinește, mare se va chema în împărăția Cerurilor. Iar cuvintele Lui sunt cuprinse în Evanghelie. Evanghelia cuprinde cele ce a început Iisus „a face și a învăța”. Evanghelia este călăuza sigură a oamenilor spre împărăția Cerurilor. Cine urmează poruncile Evangheliei, poate să fie sigur de mântuirea sa. Și poruncile acelea nu sunt nici multe, nici grele, precum însuși Mântuitorul a zis, că „jugul Meu e dulce și povara Mea este ușoară”.
Sfântul Nicolae ne învață că poruncile Evangheliei se reduc la acestea două: „Să iubești pe Dumnezeu din tot sufletul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”. A face ceea ce ști și crezi că place lui Dumnezeu și să eviți ceea ce ști sau presupui că nu-i place; la fel și față de aproapele, să faci ceea ce ai dori să ți se facă și să eviți ceea ce la rândul tău nu-ți place să ți se întâmple.
preot iconom - stavrofor
Horia ȚÂRU
