Veche vatră monahală din Banat, Mânăstirea Partoș a călăuzit timp de 451 de ani atât pașii cât și rugile pelerinilor. Aici au îngenunchiat în fața altarului țărani și egumeni, muncitori și miniștri, cu speranța că Dumnezeu le va aduce liniștea și pacea sufletească. A fost desfințată de două ori și mai târziu reactivată, căci cine poate opri o rugăciune?
Istoria în perioada turcă. Sfântul Iosif
Mânăstirea Partoș este una dintre cele mai vechi din Banat, nu numai din județul Timiș. Potrivit unei surse din istoriografia străină, aceasta a fost înființată după toate probabilitățile la începutul secolului al XV-lea. Potrivit unei alte surse, mai puțin verificată din punct de vedere istoric, în anul 1458, despotul sârb Gheorghe Brancovici, refugiat din Serbia ocupată de turci, a primit ca donație de la regele Ungariei, satul Saruld din imediata apropiere a localității Partoș. Acest lucru a avut urmări pozitive asupra mânăstirii, datorită privilegiilor primite. Prin urmare, poate fi trasă concluzia că la acea dată mânăstirea exista.
Cea mai veche mențiune documentară a acestui așezământ monahicesc, datează din 1571. Trecuseră 19 ani de la ocuparea Banatului de către turci când ieromonahul Laurențiu, aflat în drum spre Brașov și Alba Iulia a poposit un timp mai îndelungat la Partoș. Cu acest prilej înaltul prelat a donat o tipăritură din anul 1562, pe filele căreia a caligrafiat următorul text: „Această carte, Sfântă Dumnezeiască Evanghelie a dăruit-o ieromonahul Laurențiu Cernogoraț al mânăstirii din Partoș, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, în 1571”. Prin urmare, aceasta atestă existența aici a unei bisericuțe de lemn.
În anul 1650, în vârstă de 82 de ani, Sfântul Iosif a fost propus ca mitropolit al Timișoarei de patriarhul de Ipek, Paisie, pentru viața curată, calitățile duhovnicești și darul facerii de minuni. Aici i-a păstorit timp de trei ani pe credincioșii ortodocși, deși orașul se afla sub stăpânire otomană. În 1653, la vârsta de 85 de ani, Sfântul Ierarh Iosif s-a retras la mănăstirea de la Partoș, unde s-a nevoit încă trei ani, adormind la Domnul la vârsta de 88 de ani. În clipa când sufletul lui a părăsit lumea pământească, clopotele mănăstirii au început să bată singure vreme de un ceas, fără să fie atinse de mână omenească. Trupul mitropolitului a fost așezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii mânăstirești, în dreptul ușii de intrare. Viața la mânăstire a continuat însă și după ce Sfântul Iosif a trecut la cele veșnice.
În anul 1666, călugării trimiși de către Patriarhia din Peć (în turcă Ipek), au venit pentru a doua oară în Banat pentru a lua milostenie și i-au întâlnit la mânăstirea Partoș pe starețul kir Ștefan (care după apelativ a venit de la o mânăstire grecească sau a fost trimis de Patriarhia Constantinopolului), și pe preotul Bratul. Putem concluziona că dacă la acea vreme exista un egumen, lăcașul de cult avea mai mulți viețuitori și funcționa organizat, deși Banatul se afla sub stăpânire turcească.
Istoria în perioada habsburgică
Existența lăcașului de cult a continuat și sub dominația habsburgică. O hartă austriacă a Banatului din anul 1723, înfățișează mânăstirea ca fiind situată într-o zonă cu păduri și mlaștini. Din punct de vedere istoric, constatăm că lăcașul de cult a traversat cei 164 de ani de stăpânire turcească și că a rezistat luptelor care s-au succedat în acest timp între austrieci și otomani, chiar dacă zestrea de cărți și documente a avut de suferit.
În acea perioadă a fost găsită o însemnare lăsată de un negustor pe o Evanghelie: ”Această Sfântă carte trebuincioasă pentru suflet, așa-numită Evanghelie, o dau păcătosul, robul lui Dumnezeu, hagi Peici la mânăstirea Partoș, unde este așezat trupul Sfântului vlădică Iosif, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, pentru binele nostru, pentru călătoria fericită spre marea cetate Ierusalim. O dăruiesc mânăstirii sus-amintite și pentru sufletele răposaților Nedelcu (...). Scris în Timișoara, 1749, mai 30”.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, mânăstirea de la Partoș a avut un loc important în viața monahală din Banat, ea fiind cunoscută de către monahi renumiți din alte regiuni. O contribuție hotărâtoare la prestigiul acestui lăcaș de cult a avut fără îndoială monumentala biserică mânăstirească, ridicată de Marcu Muțiu între anii 1750 și 1753. Astfel, lăcașul avea să-și continue misiunea de apărare a ortodoxiei.
În timpul dominației habsburgice, Curtea de la Viena a supus regiunea unui proces de catolicizare, dar au existat multe voci care s-au opus acestei acțiuni, printre care și cea a călugărului Visarion Sarai de la mănăstirea Pakra din Slavonia. Acesta a reușit ca doar în câteva săptămâni să zădărnicească acțiunea de catolicizare pe care o realizaseră prin forță armata administrația habsburgică. Ca urmare, prin dispozițiile împăratului Iosif al II-lea s-a trecut la aplicarea Regulamentului iliric care stabilea în amănunt locul în care o comunitate rurală putea să ridice biserica sau condițiile în care să o repare. Toate aceste reglementări, destul de severe, au impus introducerea elementelor baroce la clădirile de cult din Banat. În plus, se vorbea tot mai des de relocarea unor lăcașe de cult.
În urma aplicării de către împăratul Iosif al II-lea a Regulamentului iliric, Biserica Ortodoxă sârbă, de care aparținea mănăstirea Partoș a formulat următoarea concluzie: „Din acest protocol reiese că ierarhia ortodoxă se resemnează fără nicio opoziție la desființarea mănăstirii Partoș. Deputăția ilirică este prin urmare de părere că, unirea propusă a acestei mănăstiri cu cea de la Sîngeorz s-ar accepta și mănăstirea Sîngiorz s-ar putea sistematiza cu 12 călugări și un arhimandrit”.
Cu toate acestea, din situațiile înaintate autorităților imperiale reiese că încă în anul 1771 mănăstirea Partoș avea șase călugări, dintre care trei erau români. În aceeași perioadă, la mănăstire s-au construit alte corpuri de clădire, iar cele vechi au fost reparate. În anul 1775, cei mai mulți călugări erau originari din Banat, Transilvania și Țara Românească și cunoșteau numai limba română. Și totuși inevitabilul avea să se producă. În iarna aspră a anului 1978 (potrivit altor surse 1777), călugării de la Partoș au fost obligați să plece, îndurerați că lasă fără veghe mormântul ce adăpostea moaștele Sfântului Iosif. Odoarele prețioase și cărțile au fost luate, o parte de conducerea ierarhică, din care unele se păstrează și astăzi la Episcopia sârbă din Vârșeț, o altă parte de către obștile mânăstirilor Sângiorz și Mesici. Bunurile imobile compuse din 326 jugăre de teren arabil, pășune, vie, grădină de zarazavat, livezi, pădure și bălți au trecut în patrimoniul satului. Alte 326 jugăre de teren au fost preluate de mânăstirea Sângiorz din apropiere. Fără îndoială, că în a doua jumătate a socolului al XVIII-lea, mănăstirea Partoș a trecut printr-o perioadă grea.
Pictura
Deși după desfințare mânăstirea a rămas fără cea mai mare parte a obiectelor de valoare, în interiorul bisericii mânăstirii au fost pictate valoroase icoane, care din fericire s-au păstrat. Astfel, pe iconostasul paraclisului, deasupra ușilor împărătești, atrage atenția o capodoperă a picturii bizantine din secolele XVII – XVIII. Este o scenă iconografică foarte rar întâlnită: Iisus dormind. Lucrarea, realizată miniatural, cu dimensiunea de 12/38 de centimetri, pe lemn, cu foiță de aur, de culoare roșu, albastru și brun, este bogat încadrată cu elemente sculpturale florale aparținând epocii. Pictura ce încheie arcul din deschizătura ușilor împărătești este una dintre cele mai frumoase creații cu caracter religios.
De aceeași valoare artistică este considerată și icoana care îl înfățișează pe Sfântul Nicolae ca arhiereu șezând pe un tron frumos decorat, având sus în colțul din dreapta chipul Mântuitorului cu Evanghelia, iar în stânga pe Maica Domnului cu omoforul (veșmânt bisericesc în forma unei eșarfe, pe care arhiereul îl poartă pe umeri în timpul serviciului bisericesc). Culoarea roșie care predomină, încadrată de galbenul foiței de aur patinat, de brunul închis, negrul și urmele de verde – albăstrui de mare efect sunt aplicate pe pânza de in foarte fină, lipită pe lemn de nuc și încadrată de rama cu figuri geometrice. Tehnica folosită aparține unei școli de renume de secol XVII – XVIII. Icoana se află în colecția de artă religioasă veche a Arhiepiscopiei Timișoarei.
Tot o lucrare de artă valoroasă este și icoana hramului, Sfântul Arhanghel Mihail, realizată în anul 1740.
În mânăstirea Partoș a pictat și Nedelcu Popovici, care a împodobit cu lucrările sale bisericile din Ciacova și Macedonia, localități apropiate. În partea de jos a icoanei Sfânta Fecioară cu Pruncul, artistul a scris cu litere slavone: „O preabună nădejde a creștinilor, Maica Domnului, roagă-L pe Fiul tău ca să ne izbăvească de nevoi. 1770 Nedelcu Popovici pictor”.
După patru ani de la desființare, în 1782, protopopul Ioan Șuboni, a lăsat călugărului Ștefan Bogoslovici să zugrăvească, după o icoană dispărută, chipul Sfântului Iosif, care se păstrează și astăzi. Autorul, un maestru al penelului a realizat o pictură ce are dimensiunile de 70/100 de centimetri. Sfântul este înfățișat în veșmânt arhieresc, cu aureola sfinției în jurul capului, cu cruce și cârjă din metal prețios, stând în picioare între coloanele din interiorul unei biserici. Sus, în colțul drept al icoanei, între nori, e închipuită Maica Domnului cu Pruncul privind ocrotitor spre sfânt, iar în colțul de jos apare marginea unei mese scunde pe care sunt așezate mai multe cărți și o cruce. Sub icoană apare inscripția: „ Din tinerețea ta te-ai dăruit lui Dumnezeu prin rugăciuni, osteneli și posturi, fiind chipul bunătății, de aceea Dumnezeu văzând voia ta cea bună te rânduiește ca arhiereu și păstor al bisericii Sale. Cu aceasta și după moarte cinstitul tău trup s-a păstrat întreg și nestricat. Sfinte Iosife roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dea iertare celor ce cu credință și cu dragoste săvârșesc sfântă pomenirea ta”. Sub textul care exprimă prin cuvintele troparului venerația credincioșilor din veacurile trecute, se mai face precizarea: „Această icoană a dăruit-o protopopul din Jebel, Ioan Șuboni, mânăstirii Partoș”.
Din daniile credincioșilor au mai rămas icoanele date de Trăilă Lupu în anul 1827, de Miuța Erdeleanu, de Iacobici care scrie pe Penticostarul tipărit în 1805 următorul text: „Acest Penticostariu l-a cumpărat Dimitrie Iacobici din Ciacova fiind într-o mare nevoie. Atunci și-a pus toată nădejdea în Dumnezeu, în Mântuitorul Iisus Hristos și în Sfântul Iosif și făcându-și rugăciuni s-a mântuit cel mai de sus. 19 mai 1870”.
La începuturile ei, mânăstirea se afla în dreapta râului Bârzava, înconjurată de păduri întinse și de mlaștini fiind relativ izolată de satul Partoș. După ce Marcu Muțiu a zidit noua biserică în 1750 și după ce lucrările de drenare realizate de austrieci au fost terminate în 1763, mânăstirea a fost scoasă din izolare și integrată în comunitatea din zonă. Astfel, atrași de atmosfera duhovnicească, credincioșii au început să vină, inclusiv de la mari depărtări, pentru a-și găsi momentele de liniște și reculegere sufletească, de întărire a trupului și mai ales a sufletului.
În prezent
Din tot complexul mânăstiresc anterior anului 1750 a supraviețuit doar paraclisul, loc ales de Sfântul Iosif pentru trăire în rugăciune (după retragerea de bunăvoie din scaunul metropolitan) și spre a-i fi loc de îngropare. Paraclisul, ridicat lângă peretele bisericii, este modest ca înfățișare. Planul său respectă configurația vechilor biserici de tip navă, ce se încheie spre răsărit într-un semicerc care indică locul altarului. Intrarea este pe latura sudică. Prin cele șase ferestre înguste pătrunde o lumina slabă ce îndeamnă la rugăciune în semiîntunericul din jur.
În anul 1944, sub îngrijirea Centrului eparhial, s-a reluat viața monahală, la Partoș așezându-se câteva călugărițe. Numai că în timpul regimului comunist viața monahală a fost întreruptă din nou, locul mânăstirii fiind luat de Parohia Partoș. În anii 1955-1956 s-au efectuat săpături în interiorul bisericii vechi, iar moaștele Sfântului Iosif cel Nou au fost scoase din mormânt și duse la Catedrala Mitropolitană din Timișoara în vederea canonizării oficiale. Din 2008, prin grija IPS Nicolae, fostul mitropolit al Banatului, mănăstirea a fost reînființată, ca loc pentru călugări. După aproximativ patru ani a fost dată în folosință casa ”Regina Elisabeta”, aflată în vecinătatea așezământului, care cuprinde o colecție muzeală și o bibliotecă bogată. În prezent, mânăstirea își prăznuiește hramurile la 14 septembrie, ziua Înălțării Sfintei Cruci și 15 septembrie, ziua în care este prăznuit Sfântul Iosif cel Nou.
Răzvan IDVOREAN
Surse:
Volumul „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș călăuză pe pământ și în ceruri – arhiepiscopia Timișoarei
