Oamenii cetății

Scurtă biografie

24 aprilie1927 – s-a născut la Chișinău, Basarabia; părinții Mihail și Eugenia
1934-1940 - Școala primară Eparhială
1940 – refugiat la Craiova, România
1940-1947 – Colegiul „Carol” din Craiova și paralel Conservatorul „Cornetty” din Craiova
1947-1949 – Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică din București
1949-1951 – a efectuat stagiul militar
1951-1952 – Teatrul Armatei București
1952 – Teatrul Muncitoresc CFR Giulești – București
1952-1956 – Teatrul de Stat Baia Mare
1956-1959 – Teatrul de Stat Petroșani
1959- 1962 – Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași
1962-1965 – Teatrul Național Cluj
1965-1967 – Teatrul de Stat Oradea
1967-1968 – Teatrul de Stat „Al. Davila” Pitești
1968 – Teatrul Național Timișoara

Personalitatea magnifică şi complexă a actorului Vladimir Jurăscu se confundă până la contopire cu omul care poartă acelaşi nume. Temprament vulcanic şi de o sinceritate debordantă, omul Vladimir Jurăscu este în stare să-şi pună sufletul în palmă şi să fie alături de tine la bine şi la rău, la tristeţe ori bucurie, fără nici o umbră de regret. Urieşesc ca statură, a înţeles de la bun început că şi cariera trebuie să-i fie pe măsură şi nici spiritul şi sufletul omului n-au rămas mai prejos. A trăit totul la cea mai înaltă intensitate: şi flacăra bucuriei, şi amarul durerii, pentru că pretutindeni în viaţă l-a urmat, ca o binecuvântare, iubirea. Până şi vârsta îl urcă pe Vladimir Jurăscu, spre dimensiunile macro, Dumnezeu milostivindu-se şi dăruindu-i ani lungi de viaţă, minte limpede de cristal şi darul de a se bucura cu sinceritate de minunile lumii. Vorbim de la suflet la suflet şi omul şi actorul, plini de viaţă şi exuberanţi, trec dintr-un personaj în altul cu o uşurătate ce te uimeşte, cu un firesc fără egal, cu o frenezie debordantă. De fapt, mi-a mărturisit că a venit spre mine cu „sufletul dezbrăcat” şi trebuie să-l înţeleg că el, în toată viaţa, n-a putut să despartă niciodată omul Vladimir Jurăscu de actorul Vladimir Jurăscu şi, astfel, omul a încărnat toate personajele din peste 350 de roluri şi, la rândul lor, personajele, dintre cele mai diverse, au luat chipul lui... Au luat chipul lui nu ca pe o mască de care apoi să te lepezi, ci o mască cu suflet şi simţuri, cu nervi şi viaţă. Și ceea ce mai îmi spune Vladimir Jurăscu între două vorbe de suflet, este faptul că de-a lungul întregii vieți nu a făcut niciodată nimănui rău cu bună știință. Bun român, iubeşte tot ce este al acestei ţări şi al acestui popor şi topindu-te în privirea albastră – nemărginire de ocean ori infinit de cer –, îţi spune, cu lacrimi în ochi, că: „ONOAREA este valuta mea, singura mea valută, valuta mea forte!”. Îl citează pe Nichita Stănescu: „Limba română este patria mea” şi lăcrămează că limba română e pe cale de dispariţie şi spune că „noi vorbim o rom-gleză”, că „avem tineri analfabeţi cu calculator” şi că „ţara este besmetică şi ne-am învrăjbit...”.
S-a născut în Chişinăul Moldovei, s-a refugiat la Craiova, a luat viaţa în piept la Bucureşti şi din Baia Mare, la Iaşi, din Cluj, la Oradea, din Petroşani, la Piteşti şi Braşov nu a fost să prindă rădăcini... Până la urmă, ca un tribut mirific al cărui sens îi scapă, omul şi actorul, întreaga personalitate a artistului, s-a dedicat Timişoarei, capitalei acestui Banat iubit şi hulit deopotrivă... A urcat pe scena Naţionalului timişorean, Rege Lier în sală şi director în organigramă, iar Timişoara l-a adoptat şi l-a făcut Cetăţean de Onoare... Are Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler şi va primi, în 25 mai, Premiul UNITER pentru întreaga activitate, dar deasupra de toate meritele, distincţiile şi premiile, Vladimir Jurăscu are ONOARE!
Petru Vasile TOMOIAGĂ

- Cum v-ați caracteriza ca persoană?

- Caracteristica mea e verticalitatea. De mic am fost așa, e o moștenire genetică. Tatăl meu a fost la fel. Este fenomenal cum se transmit genetic unele proprietăți. Eu am fost și sunt marele dușman al neadevarului și al intrigii. Niciodată nu am fost duplicitar. Niciodată nu am făcut nimic fără suflet. Și prostia, și minunea le-am făcut cu sufletul.

- Cariera v-a purtat nu doar pe scene ci și, geografic vorbind, prin mai toată România...

- Am fost angajat la nouă teatre în România, din care patru naționale: Craiova, Iași, Cluj, Timișoara. Sunt singurul artist din istoria teatrului românesc care a reușit această performanță. Asta a fost pentru mine o minune: câți oameni am cunoscut, câți am întâlnit, cu câți m-am sfătuit. Pe mine m-au iubit toți actorii bătrâni! Mă certau, mă iubeau, mă mângâiau și mă sfătuiau.
La Baia Mare, de exemplu, am asistat o dată la o ședință de sindicat, alături de mari artiști ai României: Vasile Crețoi, Iordănescu, Lulu Savu. În sală, cei din prezidiu îl certau pe un băiat tânăr. Eu mi-am spus că trebuie să fac ceva, m-am ridicat și i-am luat apărarea. Atunci un alt coleg, Cosmuța, mi-a spus: ,,De ce plângi tu la mormânt străin?” – nu am uitat niciodată această replică, mi-a rămas în minte toată viața.

- Pe lângă actorie, ați îmbrăcat și costumul de manager. Ați condus Teatrul Național din Timișoara.

- Cât timp am fost director la TNT am încercat să îi și educ pe colegi. ,,Voi nu sunteți artiști numai pe scenă. Voi sunteti artiști și pe stradă, lumea trebuie să se uite la voi ca la niște minuni, ca la niște fenomene. Pe scenă vă faceți datoria, profesia, pe stradă vă arătați cum sunteți voi”, le spuneam. I-am învățat cum să se îmbrace, să fie ordonați, să aibă ținută.
La teatru, dictonul nostru trebuie să fie iubire, colegialitate, prietenie. În întreaga mea carieră nu am avut nicio sancțiune, nu am întârziat în cariera mea de 67 de ani nici un minut. Acum trăim într-o țară bezmetică, oamenii nu mai știu trăi frumos, elegant, în pace. În această meserie punctualitatea e foarte importantă. Dacă aveam spectacol de la ora 7, la ora 5 eu eram în cabină. Primul eram, iar când am fost director TNT, intram la teatru la ora 7:30 și ieșeam la ora 23.

- Să revenim, maestre, puțin la origini. Ați avut o viață demnă de o piesă de teatru...

- M-am născut la Chișinău, în 24 aprilie 1927. Tatăl meu a fost CFR-ist, inspector de cale ferată, mama mea – referent de cale ferată. Am făcut școala primară acolo, după aceea a urmat refugiul în ’40, la Craiova. Am fost absolvent al Colegiului „Carol” din Craiova, devenit „Nicolae Bălcescu”. După absolvirea liceului, la Institutul de Teatru din București, când trebuia să trec din anul II în anul III, am fost dat afară doar pentru motivul că eram basarabean. Aceasta era optica atunci. Eram șef de an. Această regulă o impuneau Marcel Breslașu, Dinu Negreanu și Toma Caragiu, care a fost secretar de UTM. Ne-au dat afară pe câțiva actori tineri, care promiteau... Faptul că m-au dat afară din Institut a fost pentru mine o lovitură cumplită. Excluderea s-a petrecut la Ateneul Român din București. Erau 500 de studenți care asistau la treaba aceasta. Am plecat apoi acasă. Peste o perioadă, tatăl meu m-a informat că se înființează un Teatru CFR Giulești, la București. Am hotărât să mergem. Când am ajuns, am constatat că mai erau alți 300 de candidați. Sergiu Dumitrescu era directorul teatrului. Din 300 de candidați am intrat primul! Erau 28 de locuri, 16 pentru bărbați, 12 pentru femei. Am fost coleg cu Dan Astra, Costel Gheorghiu și alți actori de renume.
Stăteam la București. Într-o zi am întâlnit pe stradă pe Rapaport (Radu Nichita), un regizor foarte apreciat la acel moment și alături de el, Paul Erdos, directorul teatrului din Baia Mare, care doar ce se înființase. M-au oprit și mi-au propus să mă duc în Maramureș. Mi-au oferit rolul lui Ferdinand din ,,Intrigă și iubire”. După mai puțin de un an petrecut la Giulești, am plecat la Baia Mare și nu regret. Pentru că dacă nu aș fi plecat, nu cred că mai aveam ocazia să fiu pe scena a patru teatre naționale. Am bătut țara românescă cu piciorul. Eu am trecut muntele Gutâi, iarna, pe jos. Din Baia Mare, Baia Sprie, Sighet, peste munte. Dacă rămâneam în București, probabil că aveam o altă carieră, în cinematografie, dar nu mai umblam atât prin țară.

- Aveți, fără îndoială, amintiri de neșters.

- Îi mulțumesc zilnic lui Dumnezeu pentru că mi-a lăsat amintirile. Cel mai minunat act de fericire este să ai amintiri. Cum pot să spun mai minunată valută este onoarea. Pentru mine relația cu oamenii este foarte importantă.
Îmi aduc aminte că regizor la Teatrul din Baia Mare era György Harag, care m-a iubit foarte mult. Am stat acolo cinci ani și am jucat alături de mari nume din istoria teatrului românesc. Într-una din zile am primit o scrisoare de la un coleg, Ion Pavlescu, care a asistat la darea mea afara la Ateneu. M-a chemat la  Petroșani, la teatru. Am plecat și am jucat acolo alături de alți actori minunați și de regizorul Horea Popescu, care ne-a făcut spectacole nemaipomenite. Am jucat în ,,Inspectorul de poliție”, în regia lui Horea Popescu, cu care s-a făcut turneu prin țară. Am avut rolul lui Gerald Craft, cu care am luat premiul I pe țară.

- Ați reușit în carieră, chiar dacă la un moment dat a deveni actor, pentru dumneavoastră, părea un vis de neatins.

- Am ajuns apoi în Ploiești, eram în cabină, mă pregăteam să intru pe scenă când l-am văzut în spatele meu pe Toma Caragiu, cel care mă dăduse afară din facultate. S-a petrecut un moment fenomenal, pe care nu am putut să îl uit toată viața. Toma Caragiu, cel mai mare artist al României, mi-a spus: „Jurăscu, poți să mă ierți?”. Mă emoționez și acum când îmi amintesc acea imagine. I-am răspuns: „Tovarășe director, de iertat, vă iert, dar nu vă uit!”. În tinerețe, pentru durerea și necazul meu, mi se părea partizan tristeții mele. Ne-am îmbrățișat și m-am dus să joc, iar la finalul piesei a venit și m-a felicitat.

- Cu siguranță, purtați sentimente dintre cele mai calde pentru cei care v-au îndrumat pașii în această minunată meserie. Subiectiv, puteți să-i treceți în revistă?

- Eu nu m-am despărțit niciodată de marii și minunații mei dascăli. I-am avut ca dascăli pe cei mai mari actori ai României: Marietta Sadova, Liviu Ciulei, Nicolae Alexandru Toscani, Nic Moldovan. Am jucat alături de Miluță Gheorghiu, la Iași, în „Coana Chirița”, unde nu prea reușea nimeni să intre. El m-a iubit ca pe copilul lui.

- Debordați de fericire atunci când rememorați momente din viața de artist.

- Eu mă declar un actor fericit. Peste tot am declarat asta. Îmi aduc aminte că atunci când eram în Valea Jiului m-am gândit să mă duc o dată în mină la Petrila. Când am coborât în mină, am găsit minerii în pauza de masă. Mâncau dintr-o pâine rotundă, pe care o tăiau cu cosorul, și slănină. Când m-am uitat mai atent am văzut că un miner hrănea un șobolan mare ce se afla pe umărul lui. El mi-a spus: ,,Feciorașule, nu te sfii, ei sunt cei mai buni prieteni ai noștri. Atunci când se surpă mina, ei simt și fug. Așa știm și noi ce urmează să se întâmple”. Eu zburdam prin Petroșani, dar oamenii erau triști, mohorâți, orașul era infernal de negru de la funingine, pentru că focul se făcea doar cu cărbune. Dimineața vedeam pe deal lămpașe, cârduri de lămpașe, vedeam cum mergeau minerii la muncă.

- Din Valea Jiului ați ajuns în inima Moldovei...

- După patru ani la Petroșani, am primit telefon de la Iași, de la secretarul literar al Teatrului, Ion Stoleru, care mă întreba de ce nu m-am dus la concurs. Atunci m-a chemat la Iași și mi-a spus că face concurs doar pentru mine. Am plecat, mă simțeam foarte pregătit. Ca probă, urma să recit poezia „Noapte de mai”, de George Topîrceanu, cu care eram foarte încrezător. Președintele comisiei era Miluță Gheorghiu. Alături de el erau toți zeii din lumea teatrului: Margareta Baciu, Any Braeschi, Costică Sava, Ștefan Dănciulescu. S-a deschis cortina și când am văzut sala Teatrului din Iași cu lojele, cu lampioanele, cu îngerașii, am uitat titlul poeziei. Teatrul din Iași este cel mai frumos teatru din România. S-a lăsat liniștea. Un minut de tăcere pe scenă e un an! Era un moment foarte important pentru cariera mea. După câteva momene mi-am amintit titlul poeziei. Poezia este alcătuită din două părți: prima parte e lirică, partea a doua e incendiară. Partea întâi am spus-o de nota 6, partea a doua nu o mai pot spune niciodată așa bine! La final, juriul m-a aplaudat, iar juriul nu aplaudă niciodată. De atunci am rămas la Teatrul Național din Iași, unde am stat cinci ani. Am jucat printre artiști minunați aici.
Tot la Iași am jucat ,,Passacaglia”. Eu jucam rolul maiorului Knapp, neamțul. Directorul-adjunct al Teatrului din Iași era Lazăr Mișcovici, un evreu care a fost la Auschwitz. El mi-a spus: „Vladimir, eu am fost la Auschwitz, am scăpat, dar tu când ai intrat pe scenă, am văzut tot Wermacht-ul”. Am trăit un moment extraordinar. A fost într-adevăr un rol fabulous, în care maiorul Knapp îi taie degetele pianistului. Am plecat cu aplauze, în ciuda faptului că am avut un rol negativ.
S-a făcut apoi un turneu la Cluj. Am plecat tot teatrul, 53 de actori, cu șase spectacole, în cadrul unui schimb de experiență de două săptămâni, timp în care noi am fost la Cluj, iar cei din Cluj au fost la Iași. Spectacolul de deschidere a fost „Cezar și Cleopatra”. Eu jucam rolul generalului Rufio. Cezar era Ion Lascăr, iar Cleopatra era Margareta Pogonat. Deschiderea spectacolului o făcea generalul Rufio. Toată istoria este campania lui Cezar în Egipt. Generalul Rufio intra și anunța sosirea lui Cezar și atât spunea: „Sosește Cezar!”. Nu știu cum am spus așa bine, că întreaga sală a început să răsune de aplauze. A venit apoi la mine regizorul spectacolului, Puiu Toscani, și mi-a spus: „Vladimir, te rog să reduci la jumătate, că nu se mai vede Cezar”. Eu i-am răspuns că vreau să îmi fac meseria așa cum trebuie, să îmi joc rolul.

- Cum ați ajuns la Cluj-Napoca?

Mai târziu, a venit la mine Dumitru Isac, directorul Teatrului din Cluj, care mi-a propus să merg să joc un rol la ei. Mi-a oferit rolul lui Spartacus. După încheierea spectacolului, pe culoarul Teatrului Național din Cluj, i-am văzut pe părinții mei. Nici nu mă așteptam să îi văd acolo. La cabine, din nou m-a căutat Isac și m-a întrebat direct: „Tovarășul Jurăscu, nu vreți să veniți definitiv la noi?”. Nu știam ce să fac, îmi era bine și la Iași, nu aveam nici un motiv să plec, mă simțeam și mai aproape de casă. Dar totuși am acceptat să vin la Cluj. A fost pentru mine un oraș deosebit. Am jucat roluri minunate, numai eroi, împărați, regi. Ștefan Braborescu, artist al poporului, mă iubea foarte mult, pe care toată lumea îl respecta. Eram înconjurat de rigoare, politețe, eleganță, stimă, emoție. Fără emoție nu faci nimic! La Cluj m-am întâlnit cu o mare artistă, Marietta Sadova.
Directorul teatrului ne-a trimis într-o zi la țară, la Gilău. Eu m-am supărat, jucam Ferdinand din „Intrigă și Iubire”. Nu înțelegeam cum poate să ne trimită cu o astfel de piesă și cu costume clasice la țară. Când am ajuns acolo, m-au speriat condițiile. În fața căminului cultural de la Gilău iarba îmi era până la brâu, iar în interior, pe jos, era lut, iar pe zid – lămpi cu gaz. Publicul era format din femei vârstnice și copii. Am început spectacolul și la un moment dat am auzit două femei care se încurajau una pe cealaltă să nu plângă. Atunci mi-am dat seama ce impact are piesa asupra publicului. Când a venit momentul în care Ferdinand și Luise trebuia să moară (eu trebuia să îi dau să bea paharul cu otravă și să terminăm piesa), un copil a strigat: „Nu bea! Nu bea, că a pus otravă!”. Am realizat ce putere avea piesa asupra lui și cât de intens o trăise până atunci. După această experiență mi-am cerut iertare directorului pentru că inițial mă supărasem că trebuia să merg la țară.

- Aventura a continuat…

- M-am hotărât mai târziu să scriu la șapte teatre. După două săptămâni am primit cinci răspunsuri pozitive, printre care și Teatrul din Oradea. Așa am plecat de la Cluj, după alți cinci ani. La Oradea am jucat un rol pe care l-am iubit foarte tare – Pietro Gralla, din drama „Act Venețian”, de Camil Petrescu. El are o replică pe care eu am preluat-o ca un dicton, ca o maximă de viață: „Meritul să fie merit, răspunderea, răspundere și răsplata, răsplată”.
După patru ani la Oradea am primit propunerea să plec la Pitești. M-am despărțit de colegi și am plecat. După mine la Pitești a venit Marietta Sadova. Am reluat „Act Venețian” și „Meșterul Manole”, a lui Valeriu Anania, în premieră absolută pe țară. Nimeni nu mai jucase rolul acesta. Directorul s-a gândit să facem spectacolul în aer liber. Am avut spectatori peste 1.000 de țărani de pe sate. Spectacolul a fost minunat, dar la final nu a aplaudat nimeni! Bartolomeu Anania, Marietta Sadova, Valentin Silvestru, Dinu Chivu, George Ivașcu, am înghețat cu toții când am văzut că publicul nu avea nici o reacție. Abia peste câteva clipe am văzut sute de căciuli în aer. Peste alte câteva secunde am auzit un geamăt, o tânguială, iar după alte câteva clipe au sărit vreo cinci-șase țărani pe scenă și mi-au rupt costumul, să păstreze o bucățică din haina meșterului Manole. Nu există o mai mare bucurie decât satisfacția văzută în rândul publicului. Am rămas la Pitești pentru vreo șapte luni.
După aceasta, m-am dus la concurs în Brașov. Dau concurs și ocup primul loc. Am vrut să rămân la Brașov, dar Gheorge Leahu, care a fondat Teatrul Național din Timișoara, insista să vin la Timișoara. Asta s-a întâmplat în anul 1968 și de atunci am rămas aici.

- A fost locul în care v-ați găsit și liniștea, și împlinirea.

- Lumea trebuie să își amintească de tine în perioada de glorie. Nu mai fac teatru, dar încă mai recit. Poezia a fost marea mea iubire. Eu am recitat prima poezie de după Revoluție. Aceea a fost „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, de Mihai Eminescu. La Timișoara am făcut teatru, radio, televiziune. La teatru am fost director cinci ani. Marea  mea bucurie a fost „Regele Lear”, de Shakespeare, cu care am luat premiu pe țară. Pot să mărurisesc că nu am făcut rău nimănui, conștient.
De 14 ani sunt cetățean de onoare al acestui oraș. Am toate ordinele posibile. În sala de consiliu, la ceremonia de înmânare a titlului de „Cetățean de onoare”, Anavi Adam îmi spune: „Era anul 1987. Pe Vladimir l-am văzut la coadă la măcelărie. Eram și eu. Oamenii de la coadă l-au văzut pe Vladimir și aud: «Printre noi e Regele Lear!». Apoi cineva îl invită pe Vladimir în față, să nu mai stea la coadă. Vladimir a rămas pe loc, a mulțumit. De atunci pentru mine e cetățean de onoare”.
Acum, la 88 de ani, îmi doresc pentru prietenii mei dragi și buni trei lucruri: sănătate, sănătate, sănătate!
Cristina MORCAN