Oamenii cetății

Interviu cu prof. dr. Aurel Mogoșeanu

Aurel Mogoşeanu este de profesie medic primar de gradul 1, șeful secţiei de Anestezie şi Terapie Intensivă la Spitalul Clinic Judeţean Timişoara, profesor universitar, șef de disciplină A.T.I la U.M.F Timişoara. Este născut în anul 1932, în comuna Podeni, satul Corneşti, judeţul Mehedinţi.
A absolvit școala primară în satul Corneşti, Liceul „Traian” din Drobeta Turnu-Severin, Institutul de Pedagogie Bucureşti, Institutul de Medicină Timişoara, între anii 1953- 1959.
În domeniul medicinei a debutat cu statutul de intern, obţinut prin concurs la Institutul de Medicină Timişoara, în 1958. În 1960 a devenit medic secundar de anestezie şi terapie intensivă la Spitalul Orăşenesc. Trei ani mai târziu a fost desemnat medic specialist la acelaşi spital. Titlul de Doctor în Medicină din anul 1973 l-a desemnat medic primar de gradul III, Şef de secţie A.T.I la Spitalul Clinic Judeţean, unde îşi defăşoară activitatea şi în prezent. În anul 1977 a devenit medic primar de gradul II şi în anul 1981 medic primar de gradul I.
A aprofundat cunoştinţele dobândite din medicină prin cursuri, şi anume: Curs O.M.S la Copenhaga, 1968; Refrecher cours O.M.S la Copenhaga, 1976; Stagiu la Freiburg pentru transplant renal, 1978.
 A fost profesor suplinitor la Şcoala Elementară din Cremenea de Jos, Judeţul Mehedinţi, din 1950, timp de un an. A fost îndrumător de studenţi din anul 1967, la Institutul de Medicină. În anul 1992 a devenit profesor universitar la U.M.F Timişoara, la disciplina A.T.I.
Face parte din Academia Europeană de Anesteziologie din anul 1995.
Este căsătorit din anul 1962 cu Maria Margareta Mogoşeanu şi are o fiică, Diana, doctor oftalmolog, doctorand la Oxford.



Domnule Prof. Dr. Aurel Mogoşeanu, din partea mea, a familiei mele şi a altor mii de familii pe care le-aţi ajutat şi cărora le-aţi redat speranţa de viaţă şi sănătatea, vă spunem un simplu MULŢUMESC! Vă mulţumim din sufletul pe care ni l-aţi pus înapoi în trup şi din inima pe care aţi făcut-o să bată din nou. Vă mulţumim pentru anii de viaţă pe care ni i-aţi dat şi pentru zâmbetele pe care ni le-aţi readus pe chip, după zile ori luni e suferinţă... Şi, dacă toate aceste ni le-a dat Dumnezeu, atunci îi mulţumim acestuia că ni le-a dat prin mâna, munca, răbdarea şi priceperea dumnevoastră. Prin zecile de ani pe care i-aţi trăit în spital, în condiţiile precare care au fost, alături de noi, cei bolnavi, şi nu v-aţi plâns niciodată... Niciodată nu aţi fost obosit şi niciodată nu aţi fost absent atunci când a fost nevoie de dumneavoastră... Şi de dumneavoastră a fost nevoie zi şi noapte, ani în şir, zeci de ani în şir...
Îmi amintesc de dumneavoastră de prin anii ‘70 şi de un geros 1 ianuarie, când, deşi eraţi profesor doctor şi deşi eraţi şef de secţie ATI, eraţi în spital când l-am adus pe tata bolnav... Tot în acelaşi loc v-am găsit de nenumărate ori în timp, când membri ai familiei mele s-au întâlnit cu spitalul... Când membrii multor familii din oraş, din judeţ şi nu doar, au avut nevoie de spital şi de dumneavoastră... Şi cu toţii v-am găsit acolo cu zâmbetul pe buze şi cu o vorbă bună, cu un dram de încurajare şi atunci cînd speranţele erau din ce în ce mai puţine. Aţi fost lângă noi ca medic, ca vindecător, dar în primul rând ca om. V-am simţit întotdeauna că ne sunteţi alături, că ne înţelegeţi suferinţa şi că veţi face tot ceea ce puteţi pentru a ne alina durerile, pentru a ne scăpa de boala nemiloasă. Pentru toate acestea şi pentru mult mai mult, vă mulţumim. Ştim că aţi îndurat multe, ştim că şi mult v-aţi bucurat alături de cei cărora le-aţi redat sănătatea, ştim că lumea e rea şi nerecunoscătoare, ştim de asemenea că la noi scara valorilor a fost inversată, ştim că mai-marii acestui oraş nu au catadicsit să vă facă cetăţean de onoare al oraşului, deşi meritaţi aceasta cu prisosinţă, iar pentru această nedreptate vă facem „Cetăţean de Onoare al miilor de vieţi salvate!” şi atât.



- De unde dragostea pentru medicină?

- Dragostea pentru medicină mi-a fost insuflată de mama. Încă din tinereţe am avut înclinaţii spre medicină şi o dorinţă mare de a face bine semenilor mei. La început am vrut să devin chirurg, însă viața mi-a purtat paşii spre o altă specializare medicală.

- Unde aţi terminat liceul?

- Ţin minte că terminasem Liceul „Traian”,  la Turnu Severin, promoţia 1949-1950, şi pentru că tata era preot şi socotit chiabur nu m-au primit la înscrierea la facultate, şi nici în cămin. Am intrat în învăţământ la o şcoală de lângă Strehaia, la Tâmna (Cremenea de Jos). Am făcut asta pe principiul că dacă aveam un an în producţie, cum se spunea, aveam mai mare trecere la intrarea în facultate. Veneam ca „om al muncii”. Tot nu m-am putut înscrie la medicină, ci la Institutul Pedagogic. Am absolvit Institutul, iar apoi am intrat în anul I la Facultatea de medicină de la Timişoara.
În cadrul Institutului Pedagogic mi-am satisfăcut şi stagiul militar, primind nu gradul de sublocotenent, cum se primea, ci pe cel de... caporal. Aceasta pentru că pe dosar scria „fiu de chiabur şi popă”.

- Aţi pierdut ceva timp, dar aţi câştigat experienţă...

- Pot spune că, în perioada cât am predat în învăţământ, m-am călit. Când am ajuns la medicină, eram şef de promoţie, eram deja mai matur, mai copt. Am luat, aşa cum spuneam, până la urmă, calea unei cariere în anestezie. Am pornit de la zero în această specialitate. Pot spune că, vorbind despre cariera mea de medic, am crescut cu ATI.

- Cum a început cariera de medic?

- În anul 1958, anul în care am absolvit facultatea de medicină, în spitalele din Timişoara existau doar 12 posturi de „interni”. Am ajuns la Spitalul „Bega”, iar după trei ani de „internat” trebuia să ajung secundar. Însă, la examenul de secundariat s-au prezentat 75 de candidaţi. Deşi la probele de examen şi la teste am avut media maximă (19.66, dintr-un maximum de 20), această medie s-a împărţit cu o notă... politică şi aşa am ajuns penultimul clasificat. Cu toate acestea, pentru că nimeni nu dorea postul de anestezist al Spitalului „Bega”, în condiţiile în care nu aveam altă şansă, am acceptat acest post. Politic nu aveam cum să ajung mai sus, fiind fiu de preot, preot de lângă Băile Herculane, tata fiind şi arestat...

- Deci primii ani de anestezist la Bega...

- Da, eu eram singurul anestezist, iar ei, mai mulţi chirurgi... Trebuia să lucrez cu fiecare. Eram, ca să spun aşa, calul de bătaie. Fiind singurul anestezist, lucram zi şi noapte. După doi ani de stres, m-au băgat în spital şi atunci au mai deschis posturi de anestezist şi la noi, şi la alte spitale.

- Deşi n-aţi dorit această specialitate, a început să vă placă anestezia?

- Mi-am dat seama că este o meserie de viitor, că în medicină fără Anestezie şi Terapie Intensivă (ATI) nu se putea. M-am încurajat mereu şi am mers mai departe. Mai târziu a început să vină şi aparatura. Primele anestezii le-am făcut empiric, cu cârpa! Apoi, am trecut la aparate...

- Condiţiile de viaţă?

- Stăteam la un cămin pentru medici. Am fost pus pe listă pentru casă, dar, deşi eram primul, mereu căpătau locuinţe cei de pe locurile 2, 3, 4. Era de vină originea mea... Norocul a fost că prin anul III de facultate m-am îndrăgostit de Maria, iar în anul 1962 ne-am căsătorit. Ea avea rădăcini la Cernăuţi, dar născută la Cluj, unde a făcut şcoala primară şi liceul.
Ne-am mutat într-un apartament cu două camere, pentru că m-au iubit socrii şi ne-au acceptat alături de ei. Am stat împreună cu ei până în anul 1968. Telefoanele care mă chemau la urgenţe reprezentau un coşmar pentru soacra mea.
Ne-am înscris pentru cumpărarea unui apartament în rate, prin anul 1969. Între timp, în 1966, ni s-a născut fetiţa, Diana. În anul 1969 am reuşit să ne cumpărăm şi casa în rate, iar în anul 1972, fiind încă la Spitalul „Bega”, s-a decretat deschiderea unei secţii de reanimare şi am fost numit şef.

- Aţi prins chiar o bursă în străinătate...

- Îmi amintesc că în anul 1967 am fost propus de către Ministerul Sănătăţii la o Bursă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, la Copenhaga, la Centrul European de Specializare, unde erau, în 90% din cazuri, specialişti din ţări în curs de dezvoltare. Am fost un an la Copenhaga şi, în mod ciudat, Securitatea nu m-a întrebat nimic despre această bursă.

- La Judeţean aţi ajuns de la înfiinţarea spitalului...

- În anul 1974 am ajuns la Spitalul Judeţean, la secţia ATI de la etajul II. Eram trei medici anestezişti în echipă şi am început să facem gărzi cu medici din oraş. În anul 1992, deşi aveam activitate didactică, se înfiinţează disciplina de Terapie Intensivă în cadrul Institutului de Medicină Timişoara, iar în urma susţinerii examenelor, am devenit profesor.
Între anii 1987-1988 am mai deţinut funcţia de preşedinte al Colegiului de Disciplină, funcţie pe care am mai deţinut-o şi între anii 1992-1995.

- Munca de la ATI este pe muchie de cuţit, uneori este clipa dintre viață şi moarte... Cum aţi rezistat acestui stres?

- V-am spus că după primii doi ani am ajuns eu pacient, am fost internat în spital. Nu a fost niciodată uşor. Dar a fost frumos. Nu este nimic mai măreţ decât să vezi că ai readus un om la viaţă... Uiţi de eforturi, de neajunsuri, uiţi de tot. Şi, la urma urmei, am vrut dintotdeauna să devin medic, ştiam ce mă va aştepta şi nu m-am plâns niciodată...

- Supape de refulare?

- Dragostea şi armonia căminului, a familiei. Soţia fiind şi ea medic m-a înţeles întotdeauna, apoi şi fiica a ales tot cariera de medic... Dar adevăratele „evadări” din cotidian la făcam la sfârşit de săptâmână, la Muntele Mic... Am învăţat să schiez singur la Muntele Mic, dar nu s-a „lipit” de mine acest sport. În copilărie, în satul meu, mi-am făcut schiuri din scânduri de la gard, prinse de opinci. Făceam doar „plugul” şi aveam mare grijă să nu cad. Să schiez cu adevărat am învăţat după 1965, ca modalitate de a evada din stresul cotidian. După trei-patru ore de schiat la Muntele Mic veneam acasă foarte relaxat.

- Când nu puteaţi merge la schi, ce făceaţi?

- Pot spune că, în mod cu totul ciudat, m-am refugiat în pictură. În faţa şevaletului, timp de câteva ore, eram în stare să fac abstracţie de tot... Era reconfortant şi tonifiant în acelaşi timp. După care îmi puteam relua activitatea de medic de fiecare zi. Am încercat, după propriile-mi puteri, să le împac pe toate... M-a ajutat Dumnezeu, trebuie să recunosc. Însă am şi muncit.
A consemnat, Petru Vasile TOMOIAGĂ


Premiere timișorene în Anestezie și Terapie Intensivă

Prima anestezie „modernă” cu eter din România a fost aplicată la Spitalul Militar din Timișoara de către chirurgii Mathias Mussel și K. J. Siess la un soldat român, la 5 februarie 1847, la 112 zile de la prima anestezie pe mapamond demonstrată la Spitalul din Massachusetts Boston, SUA-16 octombrie 1946, de către Willliam Thomas Green Morton. Documente de atestare a premierii  de la Spitalul Militar: Gazeta  Temeswarer Wochenblatt nr.7 din 13 februarie 1847. Pe Spitalul Militar este aplicată placheta memorială a acestui eveniment, de către Asociația A.T.I. Timișoara.
Cronologie
1945-  se înfințează Institutul de Medicină Timișoara sub egida Regelui Mihai.
1960 - 8 noiembrie, este anul când este atestată pentru prima dată specialitatea Anestezie-Reanimare (azi Anestezie-Terapie Intensivă=A.T.I.). În municipiul Timișoara s-au publicat primele  3 posturi  de medici A.T.I. . La Spitalul Bega- Urgențe Chirurgicale prof.dr. I. Mureșan- este numit prin concurs dr. A. Mogoșanu, primul și cel mai longeviv anestezist timișorean (42 de ani de anestezie 1960-2002 și în continuare ca pensionar). Încă  2 posturi la Spitalul nr.1- Clinicile Noi- prof. Danicico și la Spitalul de Ginecologie Obstetrică Odobescu, prof. D. Popescu ( Ziarul Muncitorul Sanitar, noiembrie 1960).
Până în 1960, preocupări în anestezie sunt menționate și documentate în cadrul specialității de chirurgie, mai ales la Clinicile Noi (Spital nr.1) la disciplina „Mica Chirurgie”  predată la anul III de la Institutul de Medicină, prof. P. Branzeu și as. dr. Leonida Bejan.
1957 - apare prima carte de anestezie din România: „Anestezia prin inhalație’’ de Zorel Filipescu și timișoreanul Leonida Bejan la Editura Medicală București 1957.
1959 - prima intervenție reușită pe cord înjunghiat trans-ventricol stâng, la Urgență Bega, dr. Rimoti.
1960 -  ședințele de hemodializă, confecționări de aparate de hemodializă originale, încep la clinica de Medicină Internă- Nefrologie, prof. dr. C. Zosin.
1961- a derulat un concurs A.T.I.  de specializare de 1 an, la Institutul de Medicină Timișoara, condus de dr. Leonida Bejan.
1961 - prima echipă de chirurgie cardiacă timișoreană, pregătită la Sptalul Fundeni (ministru prof. Voinea Marinescu), chirurg dr. Ciobanu, cardiolog dr. Streianu, anestezist dr. A. Mogoseanu.
1961 - încep transfuziile sanguine izogrup, izoRh (SpItal Bega).
1961 - prima intervenție pe cord deschis la Clinicile Noi, prof.dr. Danicico: comisurotomia trans bursă atrială.
1968 - bursa OMS de 1 an de specializare A.T.I. la Centrul  de Anesteziologie Facultas Medicae Hafniensis Copenhaga (diploma OMS dr.A. Mogoșeanu).
1972 - se înfințează oficial Secția de Anestezie-Reanimare și Transfuzii la Spitalul Bega, publicat în „Muncitorul Sanitar”, noiembrie 1972.
1974 - 1 ianuarie se dă în folosință noul Spital Clinic Județean Timișoara, unde Secția A.T.I. se instalează independent la etajul II.
1974 - se înfințează Societatea Română de Anestezie - Terapie Intensivă (SRATI) în cadrul căreia filiala SRATI Timișoara are activitate remarcabilă în țară: simpozioane, congrese, cursuri de specialitate.
1977 - primul autotransplant renal la Clinica II Chirurgie Bega, dr. D. Bordoș.
1978 - se formează echipa de Hemodializă și Transplant Renal la Timișoara, pregătită în relația cu Universitatea de Medicină Freiburg de prof. Heinze, în colaborare cu prof. dr.P. Drăgan. Se înfințează departamentul de hemodializă la Spitalul Județean, condus de dr. Golea.
1982 - primul transplant renal de la cadavru din România (echipa condusă de prof. dr. P. Drăgan) la Spitalul județean nr.1,  donator pregătit în secția A.T.I. . Prima anestezie pentru transplant renal de la cadavru din România.
1987 - apare primul „Îndreptar Metodologic de Anestezie Terapie Intensivă și Transfuzii” din țară (dr. A. Mogoșeanu).
1989 - secția A.T.I. a Spitalului Județean nr. I, asigură anestezia și terapia intensivă răniților revoluției anticomuniste începută la Timișoara. Timișoara primul oraș liber.
1990 - secția A.T.I. A Spitalului Județean devine clinica de pregătire a rezidenților A.T.I. .
1992 - secția A.T.I. a Spitalului Județean, devine disciplină în cadrul disciplinelor clinice de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” Timișoara (prof.dr. A. Mogoșeanu).
1997 - primul manual A.T.I. – curs pentru studenți Editura Mirton 1977 (prof.dr. A. Mogoșeanu).
1997 - primul curs internațional efectuat în Timișoara în cadrul Federației Europene de Educație de Anestezie (FEEA), primul din țară la Timișoara cu examen final.
1998 - primul președinte timișorean al Societății Române de Anestezie (prof.dr. A. Mogoșeanu).
1998-2004 - doi medici timișoreni anesteziști aleși miniștri ai sănătății- dr. Barany Francisc – 1998 și dr. Brânzan Ovidiu 2003-2004.
1999 - se dau în funcție noile Clinici de ortopedie la Spitalul Clinic Județean nr.1.
2003 - se dă în folosință Casa Austria, care cuprinde Clinica de Politraumatisme și Clinica de Chirurgie Plastică și Reparatorie (prof.dr. F. Bratu). Fondator al Casei Austria prof. dr. Johannes Poigenfurt- Viena.
2002 - preluarea Secției Clinice de A.T.I. de către prof. dr. Dorel Sandesc, eminent anestezist format în cadrul Secției Clinice A.T.I. – Universitatea de Medicină Timișoara și Franța, șef de catedră chirurgie UMF, președinte SRATI, membru în comitetul de conducere a Societății Europene de A.T.I., membru în conducerea Societății Mondiale de .T.I., organizator de simpozioane și congrese A.T.I. cu participare largă internațională. Actualmente secretar de stat în Ministerul Sănătății.
2003 - se înfințează Asociația pentru A.T.I.  „A. Mogoșeanu”, în cadrul căreia se elaborează proiecte europene în domeniu (ex. „Ora de Aur – în tratamentul traumatismelor cranio-cerebrale”).