Oamenii cetății

 Interviu cu colecționarul Octavian Leșcu, veșnic îndrăgostit de istoria orașului de pe Bega

Cunoscut drept unul dintre cei mai mari colecționari din Banat, Octavian Leșcu s-a dedicat zeci de ani colecțiilor sale. De-a lungul timpului a colecționat timbre, insigne, ceasuri, dar cea mai mare pasiune a sa rămân vederile cu Timișoara. O colecție impresionantă de imagini, „de nenumărat”, spune el, i-a sporit dragostea pentru oraș și istoria acestuia, determinându-l să caute, să descopere și să facă cunoscute amănunte despre trecut, demult uitate. La cei 84 de ani, pare neobosit și spune, cu simplitate, că are încă multe de realizat. Modest, preferă să vorbească mai mult despre pasiunea lui, Timișoara și istoria sa, decât despre sine. De altfel, refuză să fie fotografiat, dar ne lasă, cu generozitate, să imortalizăm vederile Timișoarei de altădată.

Chiar dacă fiul sau nepoții nu-i împărtășesc neapărat această pasiune, șoția sa l-a sprijinit de-a lungul anilor și continuă să o facă.

Cea mai mare pasiune a domnului Leșcu, vechea Timișoară ilustrată în imagini, s-a materializat și a putut fi împărtășită odată cu materialele publicate, transformând astfel un vis în realitate. Visul de a lăsa și celorlalți timișoreni, ca o moștenire, trecutul, care a contribuit la prezentul de azi.

În comerț poate fi găsită o colecție de vederi și albumul, intitulat „Album Timișorean”, apărut recent la Editura Mirton. În paginile acestuia se regăsesc zeci de imagini vechi ale Timișoarei alături de un scurt istoric, în limbile română, engleză, franceză și germană.

- Povestiți-ne puțin despre locul nașterii și despre copilărie.

- Tata a fost militar de profesie, a fost mutat din Timișoara la Deva, iar eu eram planificat să mă nasc în Timișoara, dar m-am născut la Deva. La patru ani ne-am întors din nou în Timișoara, așa că eu m-am pomenit ca și copil aici. Pentru mine Timișoara e orașul meu. O amintire frumoasă din copilăria mea, prima mea amintire plăcută, a fost când cu o gașcă de copii am venit la Catedrală. Catedrala era în construcție iar jos erau crucile ambalate frumos. Noi ne ascundeam și ne jucam de-a v-ați ascunselea printre cruci. Asta e o amintire frumoasă. Veneam destul de des să ne jucam pe crucile din Catedrală. Timișoara e orașul unde eu am copilărit. De la patru ani am fost tot timpul aici.

Este mai dificil de povestit despre acea perioadă deoarece am rămas fără părinți la opt ani. Mama a decedat, tata a fost concentrat și a plecat pe front. De pe front s-a întors când eu aveam 17 ani. Am crescut fără părinți. Bineînțeles, înainte de a se întoarce la unitate trebuia să ne găsească un spațiu în care să locuim. Eram trei copii, trei frați. Și atunci, pe mine și pe sora mea, încadrându-ne în etatea corespunzătoare timpului de atunci, ne-a trimis la orfelinat. Era orfelinatul comunal al Timișoarei, unde eu am copilărit timp de cinci ani. După cinci ani s-au schimbat datele problemei, au venit rușii, ne-au mutat din clădirea orfelinatului și atunci eu am plecat la Reșița.

- Ce parcurs ați urmat și când v-ați întors în Timișoara?

- Am făcut o școală tehnică, a Uzinelor Reșița. După terminarea școlii, neîmpăcându-mă cu munca de acolo, s-a ivit ocazia să plec în armată. Am plecat în armată, pentru că după terminarea școlii eram obligat prin contract să rămân la ei timp de nouă ani, dar eu voiam să mă întorc totuși în Timișoara. În armată am fost la Constanța, la artileria de coastă, și am vrut să mă fac ofițer. Asta ar fi fost recrutarea noastră, ca să ne introducă în școlile de ofițeri ale armatei. Dar când am ajuns acolo și am auzit toată ziua „Să trăiți!”, „Ordonați!”, nu mi-a plăcut. După primul an de școală am abandonat. Mi-am făcut armata, la 19 ani am venit cu armata terminată și m-am întors în Timișoara. M-am angajat la postul de radio Timișoara și am lucrat ca tehnician vreme de 14 ani. Între timp, aproape doi ani am fost transferat obligatoriu, după un decret de atunci, la Radio Moldova. Exista atunci condiția asta, că atunci când se înființa un post nou de radio, se lua de la toate posturile câte unul din oamenii de bază să ridice acel post. După aproape doi ani m-am întors din nou la Radio Timișoara și am funcționat până în 1964, când m-am transferat la Universitatea de Vest din Timișoara. Acolo am lucrat ca tehnician timp de 26 de ani, într-un colectiv de cercetare pe probleme de înaltă frecvență, în baza căruia s-a construit o fabrică la Râmnicu Vâlcea, de uscare a mulajelor din lemn, pe bază de înaltă frecvență. Acesta a fost rezultatul colectivului în care eu am lucrat. Bineînțeles, am avut contact și cu studenții. S-a introdus practica studenților, iar eu am coordonat acest atelier de practică studențească.

A venit timpul și am ieșit la pensie. Dar înainte de asta, prin 1965, m-am apucat de colecționat timbre.

- Acesta a fost începutul, care urma să se transforme într-o pasiune.

- Da, acesta a fost începutul. Întâmplarea a făcut că un bun prieten al meu colecționa tot ce era legat de Timișoara și, printre altele, știind că eu merg la club, la filatelie, mi-a spus: „Dacă găsești vederi vechi de Timișoara, ia-mi-le mie”. Pe el îl interesau. Și i-am luat, am găsit ceva. Atunci eram în tandem cu industria din Râmnicu Vâlcea, pentru care am făcut această fabrică, această secție de uscare. Mergeam lunar acolo ca să vedem cum merg lucrurile. Întâmplarea a făcut că am găsit un bătrân care avea o colecție de vederi vechi în Sibiu. El a fost aici, ne-am cunoscut și mi-a spus că are vederi, dar că sunt la Sibiu. Mi-a dat adresa, iar cum în drum aveam o fereastră la schimbarea de tren între Sibiu și Timișoara, m-am dus la el. Și mi-a scos vreo 80 de vederi cu Timișoara. Atunci am căzut de acord cu el ca eu să-i dau în schimb vederi cu Sibiu. El mi-a dat vederile, iar eu i-am căutat aici vederi cu Sibiu și m-am achitat de partea mea de înțelegere. Doar că nu le-am mai dat prietenului meu colecționar de vederi din Timișoara. Când vezi o vedere, două, trei… nu e o grozăvie. Dar când pui 80 de vederi pe masă și le vezi, e cu totul altceva. Și atunci m-am apucat de colecționat vederi și de studiul istoriei Timișoarei.

Am avut și expoziții, multe organizate de Primărie. Eu eram cu expunerea vederilor și cu descrierile.

Am fost și cu filatelia în afara țării, la expoziții de timbre, în Germania, în Franța, în Polonia, în Ungaria. Am un dosar întreg de diplome.

- Știu că istoria orașului reprezintă o altă pasiune pentru dumneavoastră. Care au fost cele mai interesante întâmplări în încercarea de a descoperi vechea Timișoară?

- Despre întâmplările și căutările mele, sunt câteva care sunt cu totul deosebite. De exemplu, eu fiind colecționar de timbre, am avut foarte mulți parteneri de schimb în lume. Și la toți partenerii mei din Europa, care erau peste 20, le-am transmis să-mi trimită toate vederile cu Timișoara pe care le găsesc. Iar eu le plăteam în timbre, făceam schimb. Am primit, de exemplu, o dată o vedere din Germania, pe care am văzut scris „Vedere luată de pe Podul lui Napoleon”. Nu auzisem până atunci niciodată de Podul lui Napoleon în Timișoara. Și atunci am început să caut. Era vederea, erau niște case, malurile Begăi și am început să caut. Și am căutat zece ani. E o poveste lungă. La un moment dat am primit un telefon, un inginer de la Drumuri și Poduri: „Domnu’ Leșcu, am auzit că aveți o colecție de vederi vechi. Sunt de la Drumuri și Poduri și vreau să scriu o monografie a podurilor din Timișoara. Sunteți dispus să-mi dați vederi vechi să public în această carte?”. I-am spus că da și a venit la mine în zece minute. I-am arătat vederile și la urmă mi-am adus aminte de Podul lui Napoleon. Nu aveam podul pe vedere. Era numai Bega și erau case pe dreapta, iar pe stânga era un părculeț. I-am arătat-o și mi-a spus că este de 17 ani la Drumuri și Poduri, dar nu a auzit de el. Mi-a spus în schimb că îl va întreba pe director, care lucra de vreo 30 de ani acolo. L-am rugat să-mi dea un telefon, pentru că eu căutam podul de ani de zile și nu-l găseam. Am mers pe malul Begheiului, și pe-o parte și pe alta, de zeci de ori. Luam bicicleta și mergeam să văd. Căutam casele, care nu puteau să dispară. Și a doua zi îmi dă omul telefon și îmi spune că nu a auzit nimeni de pod.  Dar vederea era totuși un document. Era din 1902, sau 1905, și scria clar pe ea: „Vedere luată de pe Podul lui Napoleon”. Dar mi-a spus că se va mai interesa.

Eu am mai fost la Arhivă, dar nu m-au acceptat să caut. El a avut probabil niște cunoștințe și l-au lăsat. Era un dulap metalic unde era tot ce aveau ei despre poduri. După trei săptămâni de căutări, a găsit o hartă din 1903, cu podurile din Timișoara, iar acolo apărea și Podul lui Napoleon. A făcut un xerox și a venit drept la mine. Podul era în Fabric, peste brațul Begăi care alimenta morile. Prin spatele bisericii ortodoxe trecea un canal, care venea până aici în fața uzinei electrice. Unde e acum parcarea de mașini, acolo era un mare lac de acumulare, care alimenta cele două mori. Una era chiar pe locul unde e casieria Enel, iar unde era cealaltă, mai există și acum clădirea, dar nu mai e ca și atunci. Podul nu mai există de mult, dar l-am publicat în cartea mea, există dezbătută amănunțit această problemă.

A doua întâmplare a fost cu Piața Doja. Pe timpul acela, Piața Plevnei, fosta Piață Doja, era piață de porci. De jur împrejur erau clădiri. Păi, Piața Doja trebuia să fie acolo unde e acum statuia lui Gheorghe Doja. M-am dus cu poza, am căutat și nu se potrivea niciunde. Și așa am căutat-o cinci ani. După cinci ani, o dată, nu știu cum, m-am gândit așa întâmplător și dimineață, cum m-am trezit, m-am urcat pe bicicletă și m-am dus acolo. Și într-adevăr a fost așa cum mi-am dat eu seama că ar putea fi. A fost piața și nu a fost un rând de case. Șirul de case de pe strada Doja, de pe stânga, nu a existat și se vedeau casele care sunt acum pe Doja.

Cea mai grea descoperire a fost clădirea din Piața Sfântul Gheorghe. O clădire simplă, iar pe vedere scria „Consiliul Tineretului German”. Casa asta există și acum, exact așa, numai că i s-a mai adăugat una, identică. Dar partea asta nu mai e în stradă, e în curte și e închisă. Este după magazinul Bega, e magazinul de pantofi. Acolo în curte este poarta exact așa cum se vede în poză. Vederea e de prin 1920. Am găsit-o printr-o întâmplare. Am avut un prieten care a venit la mine într-o zi, iar eu am un album unde am vederile cu locurile negăsite. Și mă uitam așa prin el și îi spun de clădire, care știam că ar trebui să fie în centru. Dar am căutat toate tipografiile nemților, toate sediile nemților. Ba mai mult, am vorbit cu un filatelist, care avea mai mult de 80 de ani atunci și era un bun cunoscător al Timișoarei. El în Timișoara s-a născut, a copilărit, era general și cunoștea orașul, dar nu a știut nici el unde era casa asta. Până la urmă, prietenul meu mi-a spus că are la rândul său un prieten, un croitor bătrân, căruia îi plăcea istoria Timișoarei și să mergem să vorbim cu el. A doua zi ne-am dus, ne-am întâlnit jos la poartă și am urcat. Este un gang pe unde se merge la apartamente și când am ajuns, mă uit în curte și văd exact clădirea. Și am avut o discuție foarte plăcută cu bătrânul. El credea că nu partea asta a fost construită prima data, ci cea din față, dar a aflat că de fapt era invers. Așa am găsit clădirea, după 20 de ani.

- Există locuri pe care nu ați reușit să le găsiți până în prezent?

- Da. Am un album. Iar o mare curiozitate este o vedere din 1910, aproximativ. Este o vedere foarte interesantă prin faptul că apar aceste lucruri care nu existau pe timpul acela. De exemplu, tren suspendat, la care nici nu cred că s-a gândit cineva în 1910 și totuși un timișorean s-a gândit. Pentru poza asta a venit o profesoară din București, care a dat întâmplător de ea. Ea scria o carte și o interesa foarte mult această poză și a venit din București special să o vadă. I-am dat o copie.

Au fost foarte multe lucruri care m-au pasionat și sunt multe locuri în poze pe care nici chiar timișorenii nu le cunosc. E foarte interesant să te ocupi de acest lucru. Pe mine m-a pasionat mult.

Am scris și la Monitorul Timișoarei timp de șapte ani. Apărea o poză și articolul lângă. În afară de asta, am mai publicat două Dvd-uri, unul cu cartierul Cetate al Timișoarei de atunci și unul cu cartierul Fabric.

Sunt multe întâmplări, sunt peste 50 de ani de când eu am început să colecționez, dar le-am menționat pe toate în carte. Am scris două cărți, iar într-una am scris cam tot ce am urmărit eu și ce am găsit deosebit în Timișoara. Este foarte interesantă și istoria străzilor din Timișoara, făcută pe o sută de ani, cum s-au numit străzile din 1900 până în 2000.

- Știu că este o întrebare la care vă e greu să răspundeți, având în vedere numărul mare de obiecte colecționate de-a lungul timpului, dar care dintre ele au pentru dvs o mai mare însemnătate, o valoare sentimentală?

- În mod deosebit țin la vederile după care am umblat ani de zile pentru a descoperi locurile. De exemplu, cum spuneam, casa din Sfântul Gheorghe. Am umblat 20 de ani până am aflat unde e. Cinci ani am umblat după Piața Doja, care era piață de porci. În imagine se vede căruța, cum veneau cu porcii în piață. Podul lui Napoleon, care a făcut ravagii printre toți cunoscătorii. Dacă directorul de la Drumuri și Poduri nu știa că există în Timișoara un asemenea pod...

- Cum v-ați documentat pentru a obține toate informațiile necesare și cât timp ați lucrat la realizarea cărților și a albumului apărut de curând?

- Am foarte multă documentație. Eu atunci când am început să colecționez, am început să adun și material didactic în domeniul respectiv. Am avut posibilități mari la biblioteca din universitate, pentru că atunci lucram la universitate, iar în plus, am avut mulți prieteni care mai aveau câte ceva și am adunat tot ce am găsit despre Timișoara. Când am făcut această istorie a orașului am lucrat la ea peste trei luni, dar am refăcut-o de trei ori. Prima dată am început-o după 19 ghiduri ale Timișoarei și hărți, din perioade diferite. La un moment dat am văzut că strada pe care eu am locuit nu apărea nicăieri și mi-am dat seama că nu am tot. Atunci am început iarăși o căutare și am ajuns la 29 de ghiduri și hărți. Albumul a apărut în 2015. Am lucrat la el zece luni, dar a durat doi ani până la apariție. Am avut probleme serioase cu traducerile, mai ales cu engleza, care s-a tradus de trei ori. De 25 de ani mă chinui să scot acest album. De la Revoluție încoace am încercat în nenumărate rânduri să-l editez. Cu Primăria, cu Fabrica de Bere, cu Casa Regală, dar nu am reușit. S-a înfăptuit datorită editurii și conducătorului ei, care într-o discuție scurtă, spunându-i de acest album, a acceptat imediat să-l finanțeze și să-l execute. Așa mi s-a îndeplinit visul. Pe banii mei nu s-ar fi realizat niciodată.

În decursul timpului am editat aceste două cărți, am editat peste 100.000 de vederi, în 136 de diferite imagini, care au apărut pe toate continentele, iar de curând, acest album.

Ioana NICOLESCU