De vorbă cu regizorul Florin Iepan
Florin Iepan s-a născut în ziua de 6 august a anului 1968, la Timișoara.
În anul 1994 a absolvit Academia de Teatru și film.
A lucrat, între 1995 și 1999, la posturile de televiziune Pro Tv și TVR.
În anul 1999 a înființat compania „Sub-Cult-Ura”.
A regizat filmele documentare „Zece minute cu clasa muncitoare”, „Hotel Cişmigiu”, „Unicul, adevăratul
Tarzan”, „Bela Lugosi, the Man behind Dracula”, „Născuţi la comandă. Decreţeii”.
Este căsătorit și are doi copii.
- Sunteți timișorean, născut în zodia leului...
- Leu, dar născut la maternitatea din Iosefin, vechea maternitate a orașului. Am copilărit în zona Iosefin, am făcut școala la filologie-istorie, și generala, și liceul.
- Copilăria, pe malurile Begăi...
- Am pescuit pe Bega. Nota bene, pe vremea aceea în Bega erau raci. Nu știu dacă mai sunt acum, dar era dovada că apa era destul de curată. Eu nu prindeam pești, pentru că eram un pescar la început de „meserie”, dar țin minte că prindeam raci, la podul dinspre gară. Aveam un loc de pescuit în partea stângă, lângă pod.
- Părinții?
- Tata e venit din copilărie, la Carani, lângă Timișoara. A venit cu familia, ei sunt ardeleni din Sighet. Bunicul meu a fost polițist acolo în perioada interbelică. Iar mama e tot din Ardeal, din zona Harghita, Covasna, tot așa, venită pe la 12-13 ani în Timișoara. Eu sunt născut în oraș, fratele meu la fel şi, deci, mă consider timișorean. Adevărul este că Banatul pentru România a fost întotdeauna un pol de atracție, și va rămâne la fel. Și în zilele noastre sunt foarte mulți oameni din alte zone ale României care se stabilesc aici. Din păcate, sunt și foarte mulți care au plecat. Am pierdut grupuri importante, nu numai de minorități, ci chiar și de bănățeni, care au plecat în occident. Și bunicii mei probabil că au luat decizia să vină în zona asta tocmai pentru că se trăia mai bine și întotdeauna a fost o zonă prosperă, în care traiul a fost mai ușor. Șansele de realizare erau un pic mai mari decât în alte zone.
- Fratele dumneavoastră?
- Am un frate mai mare cu zece ani, Tavi Iepan, muzician, a cântat în mai multe formații de muzică rock: Progresiv TM, Metamorf, e membru fondator la Cargo. El a plecat în Germania în ‘86 sau ‘87, nu mai țin minte exact. Cert este că atunci când el se pregătea să plece în Germania eu plecam în armată. Am făcut armata la Arad, la pompieri. Prin aceste împrejurări sunt destul de apropiat și de Arad; un an și jumătate am stat acolo. Deci el este muzician, și, probabil, a avut o influență legată și de orientarea mea către zona aceasta liberală de arte.
Am terminat liceul la filologie-istorie. Inițial mă pregăteam pentru medicină, asta era una dintre profesiile vânate pe vremea lui Ceaușescu. Eram destul de avansat cu pregătirile, dar m-am îmbolnăvit de hepatită și am fost spitalizat. Și atunci, în perioada aceea, am ieșit din iureșul meditațiilor și am început să reflectez la ce vreau eu să fac de fapt. Fratele meu îl cunoștea pe Ștefan Iordănescu, regizorul de teatru, care era proaspăt absolvent de I.A.T.C. (n.red. Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică), la regie-teatru. Am avut o discuție cu el, oarecum dinamică, și m-am decis să încerc la regie de film, deși el mi-a spus foarte clar de la bun început că locurile sunt date acolo. La București la regie de film practic erau trei-patru locuri și tot atâtea la regie de teatru, dar erau ocupate aproape dinainte, se împărțeau între progeniturile nomenclaturii și ale marilor actori și regizori. Ștefan mi-a spus: „Stai liniștit că sunt ani când se întâmplă accidente și rămân un loc sau două libere pentru concurs, și atunci tu trebuie să fii dintre cei care sunt fără pile, dar sunt cei mai buni”.
În primul an nu am putut să mă înscriu la concurs pentru că trebuia să am loc de muncă în București, ceea ce era imposibil. Eu aveam buletin de Timișoara și era o lege care nu te lăsa să te muți dintr-un județ în altul. În al doilea an am învățat regula asta și am făcut rost de o adeverință că sunt bibliotecar la fabrica de lapte din București, tot așa, aranjat cu pile, pachete, cafea. Atunci am ajuns până în etapa eliminatorie, dar am picat. După Revoluție mă gândeam să plec în Germania, fratele meu fiind deja stabilit acolo. Sigur, tot cu ideea asta de a face regie de film, dar el mi-a explicat că e destul de greu, va trebui să învăț limba, vor trece câțiva ani. Acesta a fost sfatul lui. Nu sunt convins nici în ziua de azi că am procedat corect, cert este că am dat din nou examen în ‘90. Era deja o altă situație la I.A.T.C., nu mai erau vechile pile, și am intrat odată cu generația asta denumită generic „noul val”, Tudor Giurgiu, Radu Muntean, Cristi Mungiu, care era cu un an mai mic...
- Un val puternic care urma să aducă mari mai nume în următoarele decenii...
- Da, după terminarea școlii au început să se afirme. Cam acesta a fost parcursul meu înspre regia de film.
- Să ne întoarcem puțin la Timișoara, la primul contact cu filmul, cu cinematograful?
- Am crescut în Iosefin... Cinematografele „Arta” și „Melodia” erau aproape. Eu stăteam pe strada căreia acum îi zice Dragalina, dar atunci îi zicea 13 Decembrie, și mergeam și la „Arta”, și la „Melodia”. Primul film cred că a fost „Sandokan, tigrul Malaieziei”, la care m-a dus fratele meu. Era o sală arhiplină, era toamnă, iarnă, destul de frig afară, era mirosul acela de dușumea dată cu motorină. Eram absolut fascinat și din film nu am reținut foarte multe detalii, dar țin minte că la colțul străzii, unde era Școala Generală 12, era un vânzător de castane, care au fost cireașa de pe tortul serii respective. Am luat o pungă de castane și ne-am dus acasă și asta a fost una dintre amintirile puternice despre film. Dar cred că decisiv pentru mine a fost un alt film, „Concurs”, al lui Dan Pița. Am citit într-un ziar că rulează la cinematograful din Mehala. Era un cinematograf mic, pe colț, care astăzi a dispărut. Atunci am chiulit de la ore ca să-l văd. Deja urmăream proiecțiile de la Casa Tineretului, unde venea Mircea Daneliuc. Era o anumită emulație în perioada aceea, se mai făceau astfel de proiecții și auzisem de Pița că e un regizor important. Țin minte că într-o dimineață am ajuns în Mehala, cartier prin care nu prea mergeam pentru că eu stăteam în Iosefin, dar am luat tranvaiul. Am ajuns și cred că eram doi oameni în sală. Era o proiecție de la ora 10 sau 11 dimineața. Am văzut acest film și m-a impresionat foarte tare. Atunci am realizat că în condițiile comunismului un cineast poate totuși să găsească moduri de comunicare și poate să mai spună că adevărul nu-i artistic, sigur, într-o formă care nu era directă, era mai mult aluzivă. Dar filmul „Concurs” cred că e unul dintre cele mai bune ale lui Dan Pița. Spune mult despre societatea românească și despre cum funcționa ea. Și atunci am zis că dacă există modalitatea asta hibridă de exprimare, poate ar merita să încerc. Atunci cred că m-am contaminat cu ideea asta de a face film, sau de a mă îndrepta către regie de film. Culmea este că filmul documentar în epoca respectivă era reprezentat doar de producțiile de la Sahia, care se dădeau tot așa în matineu, și nu eram conștient de existența lui. Sincer să fiu, pentru mine documentarul abia în școală s-a relevat ca gen distinct și foarte important. Documentarul nu părea un gen important pentru mine în acel moment.
- Aș vrea să-mi redați puțin atmosfera anilor ‘80 din Timișoara, dintre maghiari, români, germani, sârbi...
- Eu încă am prins Timișoara multietnică în adevăratul sens al cuvântului. De exemplu în Iosefin locuiam într-o clădire mare, construită undeva în preajma Primului Război Mondial, și care avea o curte interioară foarte lungă. Erau multe familii și, dacă mă întorc în timp, erau practic toate națiile din Banat. Erau inclusiv un soi de slovaci sau cehi, pe lângă nemți, sârbi, unguri, evrei, români din toate părțile României. Dar chiar și în paradisul acela îmi aduc aminte de o întâmplare care mi-a marcat copilăria. Aveam vreo șapte-opt ani și în fundul acestei curți locuia familia Oargă. Doi oameni simpatici, mai în vârstă, care nu aveau copii dar venise la ei în vizită o nepoată de-a lor și a fost un mic conflict între copii. Ea a început să plângă și doamna Oargă, care, de regulă, era foarte prietenoasă, ei erau români, s-a răstit la mine. Eu eram mic, dezvoltat și eram blond, iar ea m-a făcut jidan. Eu nu știam ce înseamnă cuvântul ăsta dar m-am simțit prost, pentru că mi-am dat seama că mă ceartă. M-am dus și i-am zis lui taică-meu că m-a făcut jidan.
Țin minte că tata s-a enervat și s-a dus și a discutat cu ea. Dar chiar și în epoca aceea deja apăreau oameni care nu vedeau cu ochi foarte buni compoziția multietnică și să folosești în anii ‘80 în România cuvântul jidan era totuși jignitor.
Eu la momentul ăla nu știam ce înseamnă și peste ani, chiar în paradisul acela, că noi tindem să idealizăm multi-etnicitatea Banatului, de fapt existau asperități care am tot sperat să dispară în timp, dar nu sunt prea convins că s-au făcut progrese... Dimpotrivă. Cred că, uneori, chiar s-au accentuat asperităţile. Am un amic care e ziarist la București, născut în Timișoara, și scria pe Facebook că el e revoltat că la nunțile din Banat nu se mai cântă „Noi suntem români!”. Dar de ce ar trebui să fie așa? Că dacă e un neamț sau un sârb în sală, se simte prost. Ar fi un gest chiar de impolitețe. Și îmi dau seama că noi pierdem exercițiul ăsta al multietnicității, al conviețuirii.
Dar, într-adevăr, această Timișoară multietincă existentă pe vremea lui Ceaușescu a dispărut în câțiva ani. La sfârșitul anilor ‘90 a fost încă un val de migrare.
De exemplu etnicii germani au plecat aproape toți, mulți au plecat în Israel, chiar și o parte din sârbi și maghiari au plecat în vest și cred că Timișoara a pierdut, sau e pe punctul să piardă, această dimensiune. Sigur, rămâne patrimoniul cultural al acestor etnii, dar să vedem ce facem cu el.
- Am ajuns la un subiect „fierbinte”... Cum vedeți problema emigranților şi dacă vă gândiţi la un documentar în acest sens?
- Eu am fost foarte dezamăgit de reacția oficialităților române când s-a pus problema acceptării refugiaților din Orient. S-a văzut foarte clar că într-o bună parte din țările din Europa de est, chiar dacă fac parte din Uniunea Europeană, din punct de vedere al mentalității oamenii sunt undeva tot prin secolul XIX- XX. Există această teamă fundamentală față de străini. Sigur, eu sunt realist. Un număr foarte mare de oameni veniți dintr-o altă cultură, dintr-o altă parte a lumii, creează probleme. Nu trebuie să fim orbi. Ei sunt oameni care au trăit toată viața lor într-o altă mentalitate, rămâne totuși o stare de fapt fundamentală a omului. Mai ales un stat civilizat, un stat modern, trebuie să aibă capacitatea asta de empatie cu un grup foarte mare de oameni a cărui existență este pusă în pericol în țara lor de origine. Autoritățile române au avut așa o reacție de respingere care a fost aprobată de o bună parte din români. De la un Guvern european al României, de la un președinte care, culmea, face parte dintr-un grup minoritar, mă așteptam la mai multă flexibilitate. Chiar de la media românească, care a făcut foarte puține eforturi să ne facă să înțelegem situația. Pot spune că au făcut chiar deservicii. E adevărat că nu toți oamenii care vin acum în Europa sunt oameni a căror existență este pusă în pericol. Sunt și oameni care vin din motive economice, dar ar fi un gest de mare ipocrizie din partea românilor, care au invadat vestul din aceleași motive, să-i trateze cu dublă măsură pe alți oameni numai pentru că sunt de altă religie sau de altă etnie. Relația mea cu România este cu suișuri și coborâșuri.
- Să revenim la perioada facultății...
- Eu nu sunt nici până în ziua de azi sută la sută convins că am luat decizia corectă. Am câțiva cunoscuți care sunt medici și cred că medicina este, pentru cei care o practică cu adevărat, o meserie foarte bună din multe puncte de vedere, în ultimii ani chiar și financiar. Spre deosebire de un domeniu cum este filmul, acolo e o certitudine. Adică dacă un om vine la tine cu o problemă și se duce sănătos la el acasă, știi că ai făcut ceva clar pentru comunitatea ta, pentru oamenii din jur. În film nu ai certitudinea asta. Poți să faci un film foarte bun, chiar poți să primești o grămadă de premii, viața merge înainte și constați că nu ai influențat cu nimic nici decizia autorităților, nici n-ai reușit să schimbi mentalitățile. Sau, sunt foarte multe filme pe care le faci doar ca să-ți asiguri o existență și ele nu sunt atât de importante pe cât crezi. În timp îți dai seama că au fost doar niște modalități prin care ți-ai plătit facturile. Și asta din păcate se întâmplă din ce în ce mai des, deoarece cu cât avansezi în vârstă ai obligații, ai cheltuieli, ai o familie și ești tentat să te duci către anumite proiecte. În România din profesia de regizor de film nu se poate trăi. Puteți să-l luați pe cel mai titrat regizor din noul val și el mai face alte câteva lucruri ca să-și asigure existența. Face producție, mai organizează un festival, pentru că banii sunt așa puțini încât numai din profesia asta nu se poate trăi. Condiția noastră în comparație cu un cineast, să zicem din Europa Occidentală, este încă foarte precară. De aceea în România au apărut de multe ori filme doar ca să asigure salariul unui regizor. Mai ales cei din generația mai veche, de multe ori făceau filme că nu știau ce să facă altceva, și luau banii de la gura unor debutanți, făcând niște rebuturi. Asta era o situație comună prin anii ‘90. Era în primul rând Sergiu Nicolaescu, peste care nu se putea trece. Era și politician, era și foarte popular, și foarte influent. Dar, în jurul lui, el a reușit să strângă un grup de șapte-opt cineaști care practic își împărțeau toate fondurile din cinematografie între ei. Și chestia asta a ținut mai bine de zece ani. Nae Caranfil, de exemplu, povestea – el era proaspăt absolvent al institului, dar el este o generație mai veche – că nu a avut nicio șansă cu regizorii ăștia care îl băteau foarte prietenește pe umăr, îl mai puneau să mai lucreze și de fapt ei împărțeau toate resursele din zona asta. Pericolul acesta nu a dispărut nici acum, pentru că și în momentul de față a venit un alt val care, sigur, are o legitimitate, are o recunoaștere internațională mai mare, dar a învățat aceleași metehne și care nu mai împarte la un birt banii, cum făceau cei dinainte. Ei au reușit din regulamentul de concurs, din influența la care o au la C.N.C. (n.red. Centrul Național al Cinematografiei), la Ministerul Culturii, să-și aranjeze lucrurile dar în aceeași manieră în care șase-șapte regizori sau producători câștigă de fiecare dată marea majoritate a banilor.
-Și atunci devine foarte dificil pentru ceilalți.
- Restul se bat pe o fracțiune din ce în ce mai mică. Ce este tragic pentru mine ca timișorean este că eu cred că am făcut o greșeală, adică acum am vârsta la care pot să spun asta, încăpățânându-mă să locuiesc aici. Dintr-o afecțiune față de familia mea în primul rând, față de părinții mei, față de oraș și cunoscuți și dintr-o comoditate a timișoreanului care are senzația că peste tot viața e mai proastă decât în orașul lui.
- V-ați îndepărtat de capitală, de bani, de „buricul pământului”, acolo unde se mișcă lucrurile...
- Eu am crezut că se va produce, în cinci-zece ani de la Revoluție, un fenomen de emulație culturală, de deschidere, de autonomie culturală în anumite regiuni importante cum e Banatul, Ardealul. Credeam că vor deveni la rândul lor centre culturale și că vom copia situația din Vest. De exemplu, în Germania există niște fonduri de film care se distribuie regional, nu se distribuie numai la Berlin. În România nu există decât „Berlinul”. Dacă s-ar face o statistică, s-ar vedea că 99% din companiile de producție de film care primesc bani de la stat sunt înregistrate în București sau își desfășoară activitatea acolo. Acesta e de fapt un defect al României moderne, e o promisiune neonorată de către politicienii români, și anume aceea de a oferi o anumită șansă și provinciei de a se dezvolta cultural. Iar în domeniul acesta, care e un domeniu special, filmul, lucrurile chiar stau foarte rău. Un tânăr timișorean care ar dori să se apropie de profesia asta, sfatul meu ar fi să plece ori în Occident, dar chiar și acolo ar trebui să caute zonele în care se face film, sau sunt școli bune de film, ori e obligatoriu să se mute la București. Piața de televiziune din Timișoara, în loc să se dezvolte, de fapt se degradează. Postul național există, dar e o umbră. Practic el are o influență minimă, nu prea mai contează și nu are resurse. Iar un regizor depinde de televiziuni, depinde de fonduri de film.
Zona de finanțare privată, de exemplu, funcționează foarte bine în Occident, unde firmele mari, companiile mari, finanțează programe destinate producției de film independente, cel puțin pe zona de film documentar. La noi această cultură nu s-a preluat și, de ce să nu o spunem?, marile corporații care operează în România, toate au sediul în București, agențiile de publicitate sunt în București. Din păcate, nici măcar la nivel de producție de film documentar, nu numai Timișoara, ci și Clujul, Iașiul sau alte orașe mari, nu reprezintă nimic. Ceea ce e trist, pentru că România e totuși o țară mare. Să concentrezi un întreg domeniu într-o singură zonă, cred eu, e o pierdere. Şi rămân la părerea că noi avem o oarecare moștenire culturală în Banat și în Ardeal. Suntem mai aproape ca mentalitate de Europa Centrală, adică ne plac totuși lucrurile făcute un pic mai temeinic.
În București, în mentalitatea aia foarte bizantină, distribuirea asta a resurselor în zona de film se face foarte subiectiv. Noi nu avem dezvoltate abilitățile acestea de lobby, de pus pile, le-am pierdut. Poate o să le recâștigăm. Dar lucrul acesta într-o profesie scumpă, pentru că producția de film e un domeniu scump, îți este fatal.
Am discuții și cu Primăria de aici, le-am explicat și celor de la Timișoara Capitală Culturală Europeană, că Timișoara ar trebui să facă un act de pionerat și să înființeze un fond cinematografic, care să sprijine, să finanțeze, producția de film locală. Poate chiar un fond regional, cu orașele din jur cum ar fi Arad, Reșița, chiar cu Szeged, Novi Sad, un fond transfrontalier, pentru că și la ei sunt aceleași probleme. Dacă discutați cu un autor de documentar din Ungaria o să spună că și acolo este un singur loc pentru fonduri, Budapesta, și în rest nu poți să faci nimic. Dar altfel nu aș recomanda unui om pasionat de film să înceapă să-și construiască o carieră aici, pentru că ar fi foarte greu.
Eu mă bucur că există acum dezbaterea asta despre capitală culturală, pentru că Timișoara trebuie să-și pună foarte serios problema sprijinirii acestui sector independent, care înseamnă și producția de film, dar înseamnă și artele în general. Pentru că noi avem instituții, avem teatru, operă, avem filarmonică, dar din punctul meu de vedere, ca om care am fost liber de pe băncile școlii, cred că în ziua de astăzi cel mai eficient mod de a cheltui un ban public este prin intermediul unui artist care e independent. Instituțiile de stat prin natura lor sunt birocratice. Poate că sunt manageri care fac lucrurile foarte bine, care au realizări, dar din principiu, în secolul XXI, arta nu ar mai trebui să fie apanajul instituțiilor de stat.
Dacă ne uităm în Vest, industria independentă este cea importantă. De exemplu, toate documentarele pe care le vedeți pe canalele de televiziune occidentale sunt făcute de independenți, finanțate de stat sau finanțate de privați. Teatrul independent este iarăși mult mai prezent în Occident decât aici. Am mulți cunoscuți care s-au angajat la televiziunea publică, la teatre din Timișoara și nu numai, și care în câțiva ani și-au pierdut toată motivația profesională. Pentru că intri într-un sistem în care dispare ambiția asta, nu e nici concurență. Pe lângă că nu produc, au acest prost obicei de a strivi un om care are talent, sau un anumit potențial. Îl bagă într-o anumită rutină. Probabil sunt spectacole din când în când, dar eu am o rezervă vizavi de tot ce înseamnă instituție publică, cu angajați, cu sistemul ăla de organizare din anii ‘70, cu un șef, cu micile şi marile interese.
Iar Timișoara clar ar trebui să facă trecerea asta, dacă vrem să fim capitală culturală, spre sectorul independent, care de aceiași bani îți oferă un meniu mult mai divers și de o altă calitate. Sau măcar ar trebui să funcționeze în paralel. Iar sumele alocate pe fonduri nerambursabile de către Primărie sunt totuși foarte mici. Adică dacă ai vrea de exemplu să faci un film cu banii de acolo, oricâtă bunăvoință ar avea Primăria, din sutele de proiecte, oricât te-ar susține pe tine comisia de jurizare, totuși nu dispun de resurse ca să sprijine proiecte valoroase și ești pus în aceeași oală cu cineva care vrea să împartă în parc niște pliante.
- Se cheltuie bani mulți pe acțiuni și activități mici, în loc să se investească în proiecte mari...
- Eu încerc, și primele discuții avute cu viceprimarul, cu domnul Diaconu, sunt pozitive. Încerc să-l conving că Timișoara ar trebui să facă o muncă de pionierat pe Europa Centrală și de Est. Că nu există fonduri de tip transfrontalier niciunde în Europa de Est. Există între Germania și Olanda, de exemplu, între Franța și Belgia, există între Anglia și Irlanda de Nord tipul acesta de fonduri regionale. Dar în Europa Centrală și de Est nu există nimic. Și încerc să-l conving să inițiem un astfel de demers tocmai pentru că avem o șansă să câștigăm titlul de capitală culturală europeană.
Un parteneriat cu orașele mari din zonă ar fi o alternativă, chiar dacă C.N.C-ul mare de la București nu-ți apreciază proiectul, nu ai suficientă influență sau credibilitate, să poți să aplici pentru o sumă, poate mai modestă, dar să poți să-ți faci filmul. Ce m-a învățat pe mine profesia este că e bine să ai idei, dar dacă nu le faci în intervalul de timp potrivit și tot cauți bani și oportunități, ele se compromit. O idee e ca o floare. Eu am pățit cu proiecte de-ale mele, pentru care, ținându-le într-un stadiu potențial, căutând bani, finanțări, mi-am pierdut motivația. Astfel, când, în sfârşit, ai găsit banii, te trezești total demotivat...
Petru Vasile TOMOIAGĂ
