Oamenii cetății

 A precizat regizorul Florin Iepan în interviul acordat ziarului nostru

- Continuăm cu filmul documentar „Odessa”...

- Nu l-am difuzat încă în România din motive obiective. Este un proiect în care cred că m-am implicat dincolo de limita promisă. E un proiect care nu a beneficiat de foarte multă susținere pentru că subiectul era unul foarte controversat. Şi aici mă refer la autorități. Am întâmpinat dificultăţi până şi în Occident. Antisemitismul acesta latent pasiv există și în Europa Occidentală și chiar în medii cultivate. De exemplu un redactor de la postul de televiziune „Arte” îmi povestea că ei au abordat relativ multe subiecte legate de Holocaust și îmi spunea că aproape neoficial li s-a transmis să mai rărească din ele, pentru că nu fac audiență. Acest lucru m-a surprins, deoarece „Arte” era unul din posturile care își făcuse un brand din tipul acesta de povești, dar îmi zicea: „Să știi că am ajuns și noi să fim tot mai sensibili la audiență, iar Holocaustul nu e așa popular printre spectatorii noștri în Franța și în Germania și se cam plictisesc”. Eu ziceam că e o poveste pe care nu a mai abordat-o nimeni, dar mi se spunea că tot de Holocaust ţine, iar spectatorii, chiar cei care nu sunt rău intenționați, au senzația că au mai văzut tipul acesta de poveste. Mi-au spus că ei se orientează către sport, către teme legate de criminalitate, care sunt mai populare, mai dinamice, cu componente de film polițist și camera ascunsă și astea erau discuțiile cu un redactor, de acum cinci-șase ani.

- Ce a fost cel mai greu la acest proiect?

- Cu adevărat dificil la proiectul acesta a fost reacția foarte opacă, obtuză a autorităților, a politicienilor în general.
Culmea este că legat de povestea asta  de la Odessa, care e povestea masacrului ordonat de Antonescu în octombrie `41 împotriva civililor evrei din oraș, au existat tot timpul documente scrise și mărturii, chiar la procesul lui Antonescu. Erau foarte multe documente și mărturii ale ofițerilor români, chiar a lui Antonescu, care a recunoscut că a dat ordinul. Erau o grămadă de documente. Pe mine m-a contrariat incapacitatea societății românești, de exemplu a istoricilor români, de a se apropia de subiectul acesta cu deschidere și curaj. Eu nu am găsit niște documente senzaționale, pe care le-am scos la lumină pentru prima dată. Toate erau în surse dacă voiai să le cauți, chiar pe internet, numai să vrei. Am rămas surprins cât de puțini dintre istoricii români s-au apropiat de tema asta. Dacă nu ar fi fost raportul „Elie Wiesel” în care episodul Odessa e pomenit într-o anumită măsură, practic nu ar fi fost niciun document modern al istoricilor români în care să se vorbească clar despre acest episod, sau, mă rog, într-o formă mai expusă. Asta de fapt m-a și motivat să fac filmul acesta, pentru că am zis că aici e o reținere de altă natură, o formă de autocenzură, și mă întrebam de ce, sau de unde vine ea. Chiar și după ce am făcut ceva valuri cu proiecțiile filmului prin București și în Cluj, nu am auzit ca vreun istoric român să zică: „Ok, asta e o temă interesantă, Iepan n-are dreptate, dar fac eu dreptate într-o carte”. Nu am auzit de nimeni, deci în continuare un soi de omerta pe acest subiect și asta poate să aibă două explicații. Ori încă nu suntem pregătiți să ne asumăm episoadele mai rușinoase din trecutul nostru, ori există chiar o teamă a multor oameni, pentru că de multe ori tipul acesta de incursiune în trecutul recent e văzut ca un gest anti-românesc sau anti-patriotic. Pe comentariile de pe internet, la articolele scrise pe marginea acestui film, sunt o grămadă de acuzații. Eu sunt făcut evreu, jidan, vândut rușilor. Este o lume care nu se manifestă decât în momentele ca acesta, foarte agresiv și foarte dur. Vă dau un exemplu. Televiziunea publică era coproducătoare a acestui film, printr-un concurs de împrejurări, nu că au dorit ei în mod special. Ei au filmul, noi le-am predat caseta acum trei ani și într-un fel ei aveau dreptul să-l difuzeze primii și nu l-au difuzat nici până în ziua de astăzi.

- Să fie vorba despre frică?

- Nu știu dacă le e frică, dar e un fapt, sigur, unul din multe altele. În cazul televiziunii publice pot să fie mai multe, dar totuși pe mine mă pune pe gânduri, pentru că eu nu aveam voie să dau la un post privat acest film, până nu îl difuzau ei, în baza contractului. Și ei nu îl difuzează. Aș putea să îl prezint la o televiziune privată și, nu știu, să mă aleg cu un proces din partea TVR-ului. Acesta e doar un exemplu despre dificultățile apărute în momentul în care te atingi de o temă cu adevărat importantă. Pentru că, trebuie înțeles, că la Odessa, în octombrie 1941, românii erau singuri. Adică, scuza noastră perpetuă, și anume că nemții ne-au obligat să facem nu știu ce, sau că rușii ne-au obligat, a căzut. Există ordine date de Antonescu, au făcut fix ce au vrut și au fost îngroziți de ce au făcut, pentru că sunt mărturiile militarilor români. Eu mi-am dat seama din mărturii că erau mulți oameni obișnuiți care probabil nu au dat o palmă niciodată nimănui. Ofițerii au scris acasă și erau absolut șocați. Atât de dure erau scenele de acolo încât unii nu suportau și atunci fugeau, se ascundeau. A fost foarte dur episodul acesta.
Acolo a fost o chestie tipic românească, în sensul că românii când au cucerit Odessa au primit relativ repede informația că la Comandamentul militar au fost amplasate mine. Chiar de la populația rusofonă. Au venit și le-au zis: „Vedeți că sunt probleme”. Există chiar mărturia primarului numit de Antonescu în Odessa, care a discutat cu o astfel de femeie, care i-a zis că ea știe sigur că e o problemă cu clădirea aia și să nu stea în ea militarii români. Și el s-a dus cu ea să îi explice lui Logojanu, care era șeful Statului Major. El a trimis geniștii, dar geniștii nu au găsit nimic. Și-au dat și ei seama că s-ar putea să fie un risc. Era război, Odessa era cunoscută pentru catacombele ei. Era la mintea cocoșului să îți imaginezi că cea mai frumoasă clădire din oraș, lăsată în perfectă stare, e o capcană. Și mai e o chestiune, tragedia nu s-ar fi produs dacă Serviciul Secret al armatei nu ar fi trimis niște rapoarte după ce s-a produs, prin care se disculpa într-un fel și dădea impresia că populația evreiască din oraș e ostilă armatei române și, vezi Doamne, ea in corpore ar fi fost responsabilă. De fapt era de datoria acestui serviciu să prevină  un accident. Se pare că Mareșalul Antonescu a aflat că de fapt ei au știut. Și când s-a dus la mormântul lui Logojanu, la câteva luni după evenimentele de la Odessa, a spus cu gura lui: „Ai trăit ca un leu, ai murit ca un prost”.
În acest caz vorbim de două evenimente: aruncarea în aer a Comandamentului de către partizanii sovietici (e logic că în război să se întâmple și lucruri de acest fel) și cele două ordine venite de la București pe baza informațiilor, multe dintre ele greșite și cu o doză de antisemitism, care au generat un măcel local. Nici până în ziua de azi nu se cunoaște cifra exactă a oamenilor uciși acolo. Sunt voci care vorbesc de câteva mii, voci care vorbesc de peste 20.000 de oameni. Un lucru e cert, marea majoritate a evreilor din Odessa, chiar dacă nu au fost uciși atunci, au murit în urma deportărilor care au urmat. Sunt foarte puțini supraviețuitori, practic noi am găsit unul singur, care a fost martor al evenimentelor. Grav este că România asta modernă, democrată și europeană nici până astăzi nu a pus o plăcuță prin care să-și ceară scuze față de ce a făcut acolo. Spre deosebire de episodul din anii `70, când cancelarul Germaniei vizitează Varșovia și, spre surprinderea tuturor oficialilor, merge și vizitează și ghetoul din Varșovia, unde era un monument, și îngenunchează acolo. Din punctul acesta de vedere, Germania este un model de urmat pentru România, în asumarea trecutului. Și noi, atât ne-am obișnuit să ne victimizăm încât uităm că uneori și națiunea română a greșit.

- E meteahnă mai veche... Suntem foarte curajoși în gândire, nu şi în acţiune...

- Ceea ce mie mi se pare de-a dreptul periculos e că figuri din epoca aceea, cum e Mareșalul Antonescu, dar nu numai, sunt în continuare foarte populare. Antonescu era printre primii cei mai populari români din toate timpurile și atunci a fost o controversă. Am participat și eu la show-ul acela, „Mari români”, iar eu și cu Adrian Cioroianu am făcut un discurs documentar și am arătat și aspectele astea negative. Am fost criticați că formatul show-ului de televiziune presupunea ca noi să-l susținem, nu să-l subminăm, ceea ce era adevărat, dar într-un fel logica noastră, și a mea, și a lui Cioroianu, a fost că noi avem ocazia să facem un pic de educație, în condiții foarte bine motivate, mai ales că Antonescu era și este criminal de război, e considerat oficial astfel. În condiții motivate puteam să încălcăm formatul. Ziarele ne-au criticat foarte dur atunci că de ce nu l-am susținut cum au făcut toți ceilalți.
Problema în momentul în care te angajezi prea serios într-un proiect de genul acesta este că nu-ți dai seama ce presupune asta din punct de vedere profesional. De exemplu filmul ăsta pe mine m-a costat un concurs la CNC. După ce se știa deja despre poveste asta, am aplicat la CNC cu un film biografic legat de Regele Mihai și am fost eliminat din concurs. Cred că am fost primul eliminat. Eliminat, adică nu am fost lăsat să particip, invocându-se faptul că în scenariul de prezentare a noului film am menționat niște elemente care ar fi putut să devoaleze identitatea mea. Dar am fost primul caz din toată istoria CNC-ului în care s-a invocat lucrul acesta. Era o doamnă, monarhistă înfocată, acolo și bănuiesc că de acolo mi s-a tras. Adică în documentarul meu „Odessa” eu încercam să ajung și la familia regală. Eu speram o întâlnire firească între doi oameni în vârstă, un supraviețuitor al evenimentului și fostul șef al statului, care sigur nu a știut și nici nu era vinovat pentru ce s-a întâmplat, că Antonescu nu îl consulta pe el în aspectele astea de conducere a țării. Și aici apare o problemă. Atât Casa Regală, cât și politicienii români, au o temere în a discuta deschis despre contribuția românească la Holocaust. Bănuiesc că sunt două motive: că își pierd din popularitate, nu e o temă populară care să îi facă mai prietenoși în fața unui număr mare de români dacă îi critici sau ești de acord cu o astfel de critică, dar cred că e și o lipsă de cultură politică. Adică dacă iei un politician din Olanda, din Germania, din Austria, ca un politician din secolul XXI, el știe că din punctul acesta de vedere nu există o zonă gri. Adică îți asumi acel trecut și ai chiar obligația să sprijini. Politicienii români sunt și cu capra, și cu varza. În chestiunea asta noi, românii, ne convine sau nu, am elaborat un document care e asumat de statul român, e puțin cunoscut din păcate, prin care România își asumă 300.000 de victime nevinovate. Odată ce faci oficial lucrul acesta, ce sens mai are ca după aceea să vii din nou și să o dai la întors și să relativizezi?

- Politicienii noştri iubesc zonele gri, pentru a putea să manipuleze anumite situații...

- Acum în 2016, e aproape obligatoriu dacă ești un politician model să realizezi că e de datoria ta să sprijini asumarea, inclusiv a contribuției noastre la Holocaust. Și sunt puține țări care au făcut de capul lor atâtea prostii în perioada aceea, prin comparație cu noi. Probabil noi, ungurii, croații și slovacii suntem pe locurile fruntașe. Din punctul acesta de vedere văd că iarăși suntem prieteni. Dar noi, să ne batem pe locul doi cu ei, după Germania nazistă și hai să zicem după austrieci. Nu a fost ușor, și în Austria abia prin anii `80-`90 s-a discutat foarte deschis. Că ei aveau reflexul ăsta să dea vina pe Germania. Și de fapt după aceea s-a descoperit că erau o grămadă de politicieni, de militari din Austria, înainte de unificarea lor, care erau foarte favorabili lui Hitler și nazismului, care au persecutat evrei în Viena fără să fie obligați. Se făcea exces de zel, cum era și în comunism. Erau tot felul de oameni pe care nu îi obliga nimeni de fapt să-și raporteze vecinii la Securitate. E un istoric celebru, foarte popular în studiourile de televiziune de la noi, care din proprie inițiativă s-a dus la miliție să-l declare pe un om care poza o coadă la pâine sau la lapte. Ceea ce e o aberație.

- Revenind la anii de facultate, ce amintiri v-au rămas vii în minte și care au fost primele realizări?

- Ca student venit din Timișoara erai foarte bine văzut în `90-`91 la București. Timișoara era considerată o altă planetă. Te „citeau” pentru că noi aveam un accent ca și ardelenii și imediat te întrebau de unde ești. Dacă erai din Timișoara, chiar dacă nu aveai cine știe ce merite sau realizări, erai deja privit în anumite medii cu foarte multă simpatie, chiar cu un pic de respect.
Eu eram un pic mai bine îmbrăcat, fratele meu era deja în Germania, mai primeam un blug, mai aveam un ban în plus. El mă ajuta financiar foarte mult în perioada aceea, trăiam un pic pe picior mare în comparație cu alți studenți. Studenția a fost frumoasă, interesantă, primul film mai important pe care l-am făcut a fost un documentar. Un film exercițiu în anul întâi, despre venirea la București a formației Phoenix, reîntoarcerea. Și țin minte că Dan Chișu era implicat cumva în proiect. Atunci am început să mă apropii de genul acesta.
Un film important a fost „Hotel Cișmigiu” în anul II, care e tot un documentar, despre o studentă din Basarabia care a murit după ce a căzut în puțul liftului din Hotelul Cișmigiu, care era căminul Insitutului de Film și încă al câtorva facultăți ai căror studenți erau cazați acolo. Și ăsta a fost un film cu care am luat marele premiu la „Dakino” și a fost primul film care mi-a confirmat că am cât de cât treabă cu domeniul ăsta. Eu am făcut numai filme documentare, cu excepția filmului de platou. Și în școală m-am orientat foarte repede, pentru că eu rămân la părerea că un documentar, într-o epocă dominată încă de televiziune, produce un efect social mult mai puternic. Are un impact social și pe mine nu mă încălzesc atât premiile și considerația breslei cât mă interesează totuși faptul că dacă ai o cameră sau primești un ban să faci ceva care să rămână comunității, să pui în discuție o temă.

- S-au adunat mai bine de 40 de filme ca număr…

- Da, în timp. Bine, am lucrat mult și în televiziune. Am fost pentru o scurtă perioadă angajat și la vechiul studio de film documentar „Sahia Film”, care însă era într-o stare deplorabilă. Deși acolo am lucrat la un proiect interesant, apropo de „Odessa”. Am lucrat la un film despre istoria comunității evreiești din România, temă care era foarte controversată în anii `90 și sigur că toți regizorii mai în vârstă au fugit de ea.
Era un film pe bandă, finanțat de către Guvernul României, care trebuia realizat de „Sahia Film”, iar eu am acceptat cu naivitate și inconștiență subiectul acesta, care era foarte complex și mare. Era și foarte interesant, atunci am întâlnit multe povești interesante, dar încă nu aflasem de ce s-a întâmplat în Transnistria. Din păcate, deja din anii `90 comunitățile acestea erau într-un fenomen de disoluție, care a continuat apoi. Astăzi mai avem câteva mii de evrei. Ca urmare a acestui film am aflat de trenurile morții de la Iași, altă întâmplare tragică, și am făcut un reportaj pentru  Pro TV. Am lucrat și la Pro TV în `95, când ei s-au lansat, după care am avut o scurtă perioadă în care am fost angajat la TVR Timișoara. S-au născut fetele mele, prima, fata cea mare, Iasmina, și atunci m-am repliat către casă. Mi-am dat demisia pentru că nu eram mulțumit de ceea ce puteam să realizez profesional ca angajat la TVR Timișoara și am început aventura asta de producător de filme, de producător independent. Și am realizat una dintre primele producții independente difuzate de către televiziunea publică în 1999. Se numea „Călător în țara eclipsei” și era un „travel”, oarecum copiat după canalele astea occidentale, făcut direct în limba engleză, cu un american care se plimba prin România. A avut audiențe foarte mari și ne-am axat către producție. Am făcut de exemplu making-of-ul la „Filantropica” lui Nae Caranfil, la „Amen” a lui Costa Gavras. Tot așteptam să se deschidă posibilități de finanțare și România încă se mișca greu în anii `90. Puținii bani erau împărțiți între câțiva regizori, după cum am mai zis, și atunci am luat oarecum calea vestului. Am făcut un stagiu de pregătire de un an la Discovery Campus și am început colaborările în străinătate, ca angajat al unor case de producții independente sau ca și coproducător. Acolo am făcut documentarele pentru „Arte”: „Decrețeii”, care a fost o coproducție între mai multe televiziuni. După aceea, biografia lui Johnny Weissmüller, tot pentru „Arte”, televiziunea austriacă și televiziunea olandeză. După aceea, la scurt timp, biografia lui Bela Lugosi, iarăși pentru „Arte”.
Acum lucrez la un proiect care cred că se va transforma într-o coproducție, tot cu Austria sau Germania, legat de restaurarea unei cetăți săsești din Transilvania, proiect cofinanțat de fundația „Mihai Eminescu”. Asta avem acum concret în producție.
„Odessa” a fost un proiect început acum șase-șapte ani, greu de finanțat, și mai greu de realizat așa cum îl gândisem eu, cu uși trântite în nas de către oficialitățile române. Eu îmi propuneam să aduc subiectul pe agenda publică a societății românești. Parțial am reușit, parțial nu. E un an de cotitură.
 
- Cum se împacă munca cu viaţa de familist?

- M-am căsătorit în 1995, la Timișoara. Soția mea a terminat actoria, eram clase paralele de actorie, la Dem Rădulescu. Și cine credeți că era asistentul lui Dem Rădulescu? Ne și amuzăm acum de multe ori. Era Radu Duda, viitorul prinț, majestate și consorte, care pe vremea aia îi strângea pe studenți de pe coridoare și făcea cursurile cu ei când Dem Rădulescu era plecat prin țară.
Cert este că atunci când urma să se nască prima noastră fată, Iasmina, atunci repede am convins-o și pe soția mea ca măcar pentru o perioadă să revenim în Timișoara.
Mama mea având o practică, lucrând ani de zile la o creșă din Timișoara, era la pensie dar era încă foarte familiarizată cu creșterea copiilor. Atunci m-am trezit din beția mea profesională și am zis că dacă avem un copil maică-mea trebuie să ne ajute și am revenit în orașul foarte confortabil și foarte primitor, Timișoara din anii `90, într-o zonă de siguranță. După aceea s-a născut Barbara, la doi ani distanță. Cert este că ele au făcut școala în limba germană, într-o bună tradiție timișoreană, deși noi nu suntem etnici germani. Dar e deja aproape o regulă pentru mulți timișoreni să-și trimită copii la „Lenau”, tot în perspectiva unei apropieri de Germania, Austria. Asta e legătura noastră culturală, suntem foarte legați de Germania prin rude, prin experiența comună, prin minoritatea germană de aici. Dar și cea mică acum termină la „Lenau” și există o probabilitate foarte mare, dacă nu se întâmplă lucruri spectaculoase în orașul acesta, să mă gândesc foarte serios să mă mut, ori în București, ori în vest, unde pot să mă desfășor profesional mai bine.

- Aţi încercat să puneţi Timişoara în valoare?

- Am încercat să pun Timișoara cel puțin pe harta documentarului şi, nu doar românesc. Am organizat în 2007 o mare conferință cu Discovery Campus și au venit și cei de la Discovery Channel și mulți redactori de la televiziuni importante. A fost un eveniment cu aproape 300 de invitați, specialiști, producători din toată lumea. După aceea am organizat mai multe workshop-uri, și anul trecut am făcut unul. L-am invitat pe cel care a făcut mult controversatul documentar despre românii din Anglia, „The Romanians are Coming”. Am încercat să vedem care este perspectiva lui. E o naivitate că noi putem controla politicile editoriale ale televiziunilor din vest. Ei pot face subiectele pe care le doresc legate de România. Important este să înțelegem cum propun realizatorii, dacă noi suntem capabili să propunem chestii mai interesante sau mai nuanțate. A fost foarte interesant și am avut  succes. Anual organizăm evenimente în Timișoara prin asociația „Documentor” și încercăm să aducem experți străini. De exemplu am făcut cu „EuroDoc” o sesiune de pregătire pentru producătorii români și nu numai. Deci am încercat pe lângă profesie, pe lângă filme, să mai îmbunătățesc și climatul profesional. În continuare, din punctul meu de vedere Timișoara rămâne un oraș prosper, dinamic, care are o anumită dinamică economică pe care o observăm toți. Dar față de cultura asta independentă, sunt ca două lumi care nu comunică. Sigur, e bine că lumea își construiește case prin Dumbrăvița și cumpără multă marfă din comerț, dar după ce ți-ai pus gazonul, nu e bine să mergi să vezi și un film și să te gândești și la existență altfel? Și din punctul acesta de vedere, chiar și în comparație cu Clujul, noi încă suferim. Ce e bine la Timișoara e că vezi grupuri, oameni  care își văd de drumul lor, așa cum este el, poate modest. În ultimii ani ne-am apropiat de domeniul IT și acolo clar e o dinamică. Să sperăm că lucrurile se rezolvă, dar eu nu știu cât timp mai am să mai aștept un reviriment cultural al orașului. Și noi trebuie să înțelegem că evenimente din astea unde strângi 10-20.000 de oameni la o cântare unde vine Loredana, sau mai știu eu cine, nu reprezintă cultura profundă. Tu trebuie să ai o industrie de creatori mici care constant să producă în orașul tău conținut cultural.

- Care considerați că e cea mai spectaculoasă realizare a dumneavoastră?
 
- E clar, familia mea, copiii. Nu se compară realizările astea personale și nici eșecurile personale, care dor mult mai tare.
Cel mai important film al meu, dacă este să privesc în urmă, e „Decrețeii”, care e liber pe internet, poate să-l vadă oricine. E un film care e studiat deja în universități și în Statele Unite. El e de departe cel mai important, chiar dacă nu mă reprezintă sută la sută ca autor, sau mai am eu propriile mele reproșuri acum, aș mai modifica, e un film care și-a construit singur un destin pe tema asta a politicilor pronataliste ale regimului Ceaușescu. El a rămas filmul de referință și se pare că l-a influențat și pe Mungiu când a făcut „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. Câteva din personajele mele din „Decrețeii” au devenit personaje în filmul lui, apropo de relația între filmul documentar și cel de ficțiune. Filmele de ficțiune sunt multe inspirate din realitate. De exemplu Nae Caranfil a lansat ultimul lui film care e inspirat de documentarul lui Alexandru Solomon despre marele jaf al CEC-ului din anii `50... Şi, ca să mă întorc la întrebare, n-aş putea spune despre o realizare spectaculoasă, poate de mai multe realizări importante care m-au definit, mi-au marcat existenţa dar, după cum am precizat, cea mai importantă realizare rămâne familia, copiii mei...
Petru Vasile TOMOIAGĂ