Oamenii cetății

 Ioan Viorel Boldureanu s-a născut la 12 februarie 1950, în comuna Topolovăţu Mare. Şcoala generală a urmat-o în satul natal, liceul la Lugoj (la „Coriolan Brediceanu”), apoi studii universitare la Timişoara (filologia, 1969-1973) şi la Cluj (filosofia, 1976-1981). Este doctor în filologie, titlu academic obținut la Timişoara, în anul 1985. Debutul în volum a fost consemnat în 1984 („Povestiri de la marginea Câmpiei”), Editura Facla. Membru al unor cenacluri, colaborează la câteva ziare şi reviste literare. În 1994 a publicat volumul „Cultura românească în Banat (Secolul al XIX-lea)”, Editura Helicon, Timişoara, iar în 1996 – „Monografia Beregsău Mare”, Ed. Mirton, Timişoara. Este titular al Cursului de Folcloristică şi Etnologie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara. La cenaclul „Gura Satului”, de la Radio Timișoara, este, însă, concurat de Colă lu Tutubă, personajul cu care este adesea identificat. În ianuarie 1996 a a dat viaţă unui alt personajul cu care este se condunfă deseori – Uica Niță (vărul lui Colă), la Televiziunea prin Cablu „Analog” din Timişoara, în rubrica zilnică „La givan cu Uica Niţă”.
Prof. univ dr. Ioan Viorel Boldureanu este o personalitate aparte. Veșnic zâmbitor, cu câte o „isnoavă” la îndemână, domn’ profesor devine serios, chiar foarte serios, atunci când vorbește de preocupările sale profesionale și literare. Care, până la urmă, se contopesc, pentru că domnia sa a făcut din promovarea și perpetuarea dialectului bănățean un scop în sine. În condițiile transformărilor pe care satul bănățean, în general, le cunoaște astăzi, demersul profesorului Boldureanu devine cu atât mai important. Și, spre lauda și cinstea sa, trebuie să spunem că, dincolo de „vechea gardă” de scriitori în grai, a reușit să scoată la lumină, prin intermediul concursului de literatură dialectală „Marius Munteanu” (nume dat în onoarea celui mai bun poet în grai bănățean, trecut la cele veșnice), o serie de talentați scriitori – mai tineri sau mai puțin tineri – ale căror lucrări se regăsesc în mai multe antologii.
Am givănit și noi cu Uica Niță, ori Colă lu Tutubă, cum doriți, despre satul copilăriei – Bolomași, cum îi spun bătrânii Topolovățului Mare, despre cariera profesională și literară, despre bucurii și greutăți... Mai ales că am avut și un prilej numai potrivit de a depăna amintiri, pentru că în ziua de 12 februarie, de ziua sa de naștere, a fost sărbătorit cum se cuvine la sediul filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România.

Copilăria și adolescența

Ioan Viorel Boldureanu a văzut lumina zilei în casa din Topolovățu Mare a țăranilor gospodari Ioan și Viorica Boldureanu. Este singurul copil al familiei, „ediție unică, nerevăzută și neadăugită”, cum îi place adesea să spună. Cu toate acestea familia sa era destul de numeroasă, alcătuită fiind din opt membri. A avut bucuria să o prindă în viață pe stră-străbunica sa, Ana Seculi. Așadar, neavând frați, Ioan Viorel Boldureanu și-a petrecut copilăria împreună cu puținii copii din vecini, dar îi plăcea nespus să fie în compania numeroșilor moși și babe, oameni sfătoși, hâtri și pitorești, locuitori în vecinătatea Moșiurului. Peste ani, Ioan Viorel Boldureanu avea să-i amintească pe vecinii săi în nuvela „Podul” din volumul de povestiri „Întoarcerea lui Tosu”, apărut la Editura „Eminescu” din București, în anul 2000: „Ăștia de pe Moșiur erau altcumva, mai încăpățânați decât ceilalți săteni, deși, slavă Domnului, de căpoșenie nu se ducea atunci lipsă pe nici o uliță, nici pe ulița mare, nici pe ulița lui Scându, nici chiar pe ulița Morminților, nici pe a Gării, care era cea mai nouă și, astfel, mai mult locuită de venituri decât de băștinași; vechile supărări dintră ăia și ăștia își pierduseră noima; ele trecură, ei mai că se împrieteniseră. Numai că ai noștri erau mai altfel: ei locuiau pe Moșiur, iar Moșiurul nu era o uliță, ci o apă. O gârlă mare, ce-i drept, care mai mult băltea decât curgea. Iarna aluneca mocirla, gemând pe sub gheața cenușiu-verzuie printre rădăcinile tufelor de porumbari și de mărăcinișuri de pe maluri și prin păpurișul scheletic, ros de vânturi leșinoase, iar vara se murau în noroi, în vremea căldurii de la amiază, cele două turme de porci, una a oamenilor, cealaltă a colectivei. Doar primăvara devreme, când se topeau zăpezile, pe Moșiur năvăleau puhoaiele, iar apele reci și sure se lățean cât cuprindeai cu ochii, și dincolo de ele, departe, pe zarea gălbui-vineție se arătau gurguiele galbene, gârbovite ale dealurilor de pe care avea să coboare, de fiecare dată în urma apelor, desprimăvărarea”.

Familia lui Ioan Viorel Boldureanu avea mai bine de 12 hectare de pământ și mai multe animale, însă au scăpat, după instalarea comunismului, de la a fi declarați chiaburi. Chiar și așa, își amintește astăzi domnul profesor, o duceau greu, din pricina impozitelor mari și a cotelor împovărătoare pe care trebuia să le dea la stat. În plus, tatăl său a fost trimis ca soldat într-un detașament de muncă, tocmai la minele de la Lupeni. La trei săptămâni după ce a ajuns acolo, galeria în care lucra Ioan Boldurean s-a prăbușit, iar acesta a fost rănit grav.

Ioan Viorel Boldureanu are și acum înaintea ochilor casa părintească: „Casa era compusă din două odăi și tinda cu coș închis, toate înalte și cam la fel de mari, cu prispă lungă. Casa fusese construită prin anii 1920-1921, după întoarcerea din Primul Război Mondial a străbunicului, Victor Procator”. În amintirea acestuia, mai târziu, strănepotul i-a evocat personalitatea, transpusă în ficțiune literară, în romanul „Casa și memoria lui Avram Procator”, apărut la Editura „Marineasa” din Timișoara, în anul 1999.

Când i-a venit vremea, Ioan Viorel Boldureanu a fost înscris la școala generală din Topolovățu Mare, pe care a urmat-o între anii 1957-1965. Aici l-a avut învățător pe Dumitru Barcan, cel care a fost dascăl și pentru bunica sa, și pentru tatăl său, iar în pragul pensionării, și al viitorului profesor și scriitor. Așadar, trei generații din familia Boldureanu au pornit pe drumul educației cu același dascăl. „De la el, un moldovean blajin stabilit în Topolovățu Mare prin căsătorie, am prins drag de povestit, dar și de spectacolele trupei sătești de teatru. În clasele V-VIII am făcut puțină muzică și puțină pictură la Școala Populară de Artă din Lugoj (secția externă), apoi am devenit membru al fanfarei țărănești din Topolovățu Mare. Am fost clarinetist, însă chemarea mea cea mare a fost studiul limbii române. Am avut fericirea să o întâlnesc pe tânăra profesoară Doina Ispan, care a predat, pentru scurtă vreme, româna și istoria la Topolovăț. Într-un an și un trimestru mi-am dat seama, îndrăgind atât de mult limba română, literatura și profesia, că nu pot deveni altceva decât profesor de română. Iată că dorința mi s-a împlinit”, povestește Ioan Viorel Boldureanu.

Anii liceului, 1965-1969, i-a petrecut la prestigiosul liceu lugojean „Coriolan Brediceanu”, la secția umanistă. A avut șansa de a întâlni dascăli prestigioși, dintre care îi amintește pe profesorul Gheorghe Popescu la matematică, profesorul emerit Dan Popescu la istorie, profesoara Claudia Ivanenco la limba rusă și profesorul Liviu Roman la limba și literatura română. Acesta din urmă a avut un rol determinant în consolidarea preocupărilor literare ale elevului Ioan Viorel Boldureanu, pe care l-a socotit unul dintre primii zece, în ceea ce privește talentul și pasiunea literară, din întreaga sa carieră didactică. Iar confirmarea acestui lucru a venit puțin mai târziu, când a dat examenul de admitere la Facultatea de filologie a Universității din Timișoara, secția română-franceză, și a intrat primul, cu cea mai mare medie – 9,17.

Zăbovim un pic asupra acestui examen, pentru că domnul profesor are o isnoavă: „Părinții mei au strâns bani pentru o mașină, pe care urma să o primesc în 12 februarie 1968, când împlineam 18 ani. Însă cum solda, așa era pe vremea aceea, trebuia să stea doi ani la CEC, mașina nu mai venea. După ce am intrat la facultate, iar mașina tot nu ajunsese, gura satului ce-a spus? Că părinții mi-au plătit examenele... Însă, să vedeți comegie, după prima sesiune de iarnă, a sosit mașina. Am luat-o de la Brașov, unde am fost împreună cu directorul de la școală. Ei, și gura satului a tăcut. A găsit ea, pe urmă, altele... Moșii și babele de pe ulița Moșiurului copilăriei mele...”.

Ne întoarcem la perioada liceului, una cu activitate bogată pentru tânărul Ioan Viorel Boldureanu: a fost membru al Cenaclului literar „Ion Popovici-Bănățeanul” din Lugoj, al trupei de teatru a școlii și al trupei sindicatului sanitar din Lugoj. An de an, însă, pe plan școlar, obținea premii la olimpiadele de literatură română. Pentru activitatea sa, avea să primească Diploma de Onoare a Comitetului Central al UTC. Își amintește că era felicitat și își auzea numele la megafoane cu prilejul zilelor de 1 mai sau 23 august. În perioada studenției a obținut Diploma de onoare a ASCR pentru activitatea culturală desfășurată și, de asemenea, premiul I și titlul de laureat la Festivalul „Cântarea României”, pentru nuvela „Hambarul”, în anul 1983. Mai târziu, datorită rezultatelor obținute, atât în pregătirea profesională, cât la catedră, a fost „stimulat” să urmeze cursurile Universității Politice și de Conducere, pe care le-a finalizat cu media generală 10, fiind șef de promoție.

Facultatea și primii ani ca profesor

Ca student, Ioan Viorel Boldureanu a participat la ședințele Cenaclului „Excelsior” (ulterior „Pavel Dan”, al cărui președinte a și fost) de la Casa de Cultură a Studenților, la Cercul studențesc de folclor, la sesiunile de comunicări științifice ale studenților. Au fost anii în care a început ucenicia în gazetărie studențească, publicând pentru prima dată în „Forum studențesc” în aul 1980. Era o schiță – „Maria” – pe care a semnat-o Ion Topoloveanu.
După absolvirea facultății, în anul 1973, a fost repartizat ca profesor de limba și literatura română la Grupul Școlar Metalurgic din Slatina, județul Olt, unde a funcționat doar două trimestre, pentru că în martie 1974 a fost luat în armată. Stagiul militar l-a efectuat la fosta Școală nr. 1 de ofițeri în rezervă București, arma infanterie-cercetare, pe care a absolvit-o cu gradul de locotenent. A efectuat, apoi, mai multe convocări și perioade de pregătire militară, în urma cărora a fost înaintat succesiv până la gradul de căpitan (r). Despre stagiul militar, profesorul Ioan Viorel Boldureanu are amintiri plăcute, mai ales că i-a avut printre camarazi pe regizorul Mircea Daneliuc, Ioan Pânzaru – viitorul rector al Universității din București – sau Ștefan Olteanu – viitor profesor universitar la Universitatea din Cluj Napoca.

Din luna octombrie a anului 1974 și până în luna octombrie a anului 1988 a fost asistent universitar, cu normă didactică integrală la anul pregătitor – studenți străini (sau „Legiunea străină”, cum îi place să spună) – din Universitatea Timișoara. Între anii 1975-1980 a urmat cursurile Facultății de istorie-filozofie (secția filozofie) la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca, pe care a absolvit-o cu media generală 9,48.

În anul 1981 a fost admis la doctorat la Universitatea Timișoara (specialitatea literatură). În următorii patru ani, sub îndrumarea eminentului prof. univ. dr. Eugen Todoran (căruia îi poartă și acum o stimă și un respect deosebite), a pregătit și a susținut, în anul 1985, teza „Folcloristica bănățeană și ideologia Școlii Ardelene”, o lucrare deosebit de apreciată în mediile de specialitate.

Începuturile literare și... obstacole profesionale

După debutul din „Forum studențesc”, în anii 1983 și 1984 Ioan Viorel Boldureanu obține premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din Timișoara și al revistei „Orizont”. Tot în acea perioadă a pregătit și un volum de povestiri, pe care l-a predat Editurii „Facla” din Timișoara. „Potrivit rânduielilor de atunci – povestește domnul profesor – și urmare a consfătuirii de la Mangalia, din anul 1983, debutul editorial în proză nu se putea face altfel decât în volume colective”. Astfel, Ioan Viorel Boldureanu a debutat în primul „volum colhoznic”, cum îl numește, „Povestiri de la marginea câmpiei” (Editura „Facla” Timișoara, anul 1984), alături de Florian Copcea și Dan Florița Seracin.

Fiind student la Cluj Napoca, a predat Editurii „Dacia” volumul „Surse arhaice ale esteticului”, care, însă, nu a fost tipărit. Acest volum, ca și altele scrise înainte de 1989, avea să apară mult mai târziu, după Revoluție, cu titlul „Eseu despre creativitatea spiritului. Surse arhaice pentru Aistheis” (Editura „Eminescu” București, 1997). Prefața acestui volum a fost semnată de regretatul ÎPSS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului.

Dacă pe plan literar lucrurile mergeau oarecum pe un făgaș normal – în condițiile impuse de regimul comunist –, în plan profesional ele nu stăteau așa cum trebuie. Deși a fost primit în partid, după ce în perioada liceului a reușit să scape „elegant” de o asemenea „onoare”, avansarea pe linie profesională, cu toate că îndeplinea toate condițiile, s-a făcut anevoie. Îndeplinind încă din anul 1981 condițiile pentru a deveni lector universitar (era admis la doctorat, publicase studii, articole, comunicări științifice), iar după ce a devenit doctor în filologie și pe cele de a fi titularizat conferențiar, acest lucru nu s-a petrecut.

Despre această perioadă, domnul profesor își amintește: „Trei lucru nu am cerut: grad universitar, drept pentru care Revoluția m-a prins, la 39 de ani, asistent titular, deși îndeplineam condițiile pentru promovare încă din 1985; locuință gratuită de la stat (în anul 1981 mi-am cumpărat un apartament în rate) și pașaport (înainte de 1990 nu am fost plecat niciodată din țară)”.

De la Revoluție încoace

Profesorul Ioan Viorel Boldureanu nu a „prins” la Timișoara începutul evenimentelor din decembrie 1989. A ajuns în oraș în 18 decembrie și de la ora 23:30 și până dimineața la ora 4:30 a stat la intrarea în Timișoara. Și-a mascat Oltcitul și a așteptat momentul prielnic de a se întoarce acasă. Și-a dat seama, din experiența militară pe care o are și după cum răpăiau armele, că la Timișoara se trage cu muniție de război. S-a prezentat apoi la rectorat, de unde a coordonat mai multe activități. Își aduce aminte că i-a rugat pe cei din gărzile patriotice să predea pistoalele. „În perioada aceea tulbure nu aveam informații, făceam doar presupuneri”.

Recunoaște că a trebuit să-și învingă frica – pe care o aveam cu toții atunci – și apoi s-a lansat în activitatea publicistică. A scris la „Forum studențesc”, „Timișoara”, „Vestul”, „Dialog liberal”, a contribuit, alături de Iosif Costinaș, la apariția periodicului „Adio, tovarăși!”. A avut o bogată activitate jurnalistică, iar de ziarul „Timișoara” îl leagă o dragoste veche și statornică. „Nu era săptămână să nu public două editoriale”, își amintește domnul profesor. Deși nu i-a fost tocmai ușor, pentru că vechii tovarăși mișunau printre noi. Astfel, a fost sfătuit, prin aprilie 1990, de către un fost ofițer de securitate, că ar fi mai bine pentru el să nu mai scrie în „Timișoara”. Mai apoi, după ce a luat ființă Cenaclul „Gura satului”, a primit chiar scrisori în care era amenințat cu moartea. Însă, frica trecuse, iar spiritul și gândirea lui Ioan Viorel Boldureanu se puteau exprima liber.

Cât despre activitatea profesională, în sfârșit, Ioan Viorel Boldureanu a ajuns profesor universitar doctor, așa cum trebuia să fie. Meritele sale ca dascăl au fost confirmate și în perioada 1993-1995, când a fost lector de limba română la Universitatea „Comenius” din Bratislava (Slovacia), acolo unde s-a împrietenit cu unul dintre româniștii de frunte ai Slovaciei, dr. Peter Kópecky, cel care, între 1997 și 2001 a fost ambasadorul Slovaciei la București.

Graiul bănățan...

Se poate spune, fără teama de a greși, că întreaga activitate a domnului profesor Ioan Viorel Boldureanu gravitează în jurul graiului bănățean. Amintirile copilăriei, personajele pe care le-a creionat – toate reale, din Bolomașiul natal –, râvna cu care continuă să promoveze literatura dialectală și pe exponenții acesteia, printre care, la loc de cinste, se numără, toate sunt scopuri în sine. Din 1991 activează în Cenaclul radiofonic „Gura satului”, a cărui aniversare de 25 de ani a avut loc luna aceasta. Colă lu Tutubă, iar apoi, pe „sticlă”, Uica Niță, ne-au adus mai aproape de lumea mirifică a satului bănățean. A cercetat cu cerbicie izvoarele literaturii în grai și așa a descoperit că ea nu începe, cum s-ar crede, cu Victor Vlad Delamarina și nici cu poezie, ci cu nuvele. Între anii 1881 și 1887, la „Bucureșci”, Dimitrie V. Păcățean publica „Nuvele de pe la noi”, la Institutul de Arte Grafice „Minerva”, viitoarea Editură a Academiei. S-a aplecat cu dragoste frățească și asupra scriitorilor, mai vechi sau mai noi, din Banatul istoric. Are prezențe numeroase în Serbia, la Uzdin, Torac ori Vrâșeț, unde este primit mereu cu brațele deschise. A contribuit și la apariția unor monografii – una a satului său drag, Topolovățu Mare –, muncă deloc ușoară, care cere multă trudă.
Și pentru că „literatura dialectală bănățeană, dintr-o fâșie foarte îngustă, a început să crească în proporții și calitate”, după cum spune, el însuși dorește să contribuie la împlinirea acesteia. Pentru că avem poezie în grai, proză în grai (povestiri și nuvele), dramaturgie în grai, însă mai lipsește ceva. Iar acest „ceva” este romanul. Tocmai de aceea, profesorul Ioan Viorel Boldureanu lucrează la un asemenea roman, la „dăprăună lucrarea” care mai lipsește din literatura dialectală bănățeană.

Ar fi multe de povestit cu și despre Colă lu Tutubă, sau Uica Niță, dacă vreți, însă spațiul tipografic este limitat. Dar vom reveni, probabil cu altă ocazie, și vom mai givăni la un pahar de vorbă cu prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu.

Anton BORBELY