Oamenii cetății

Constantin Flondor s-a născut în decembrie 1936, în Bucovina, la Cernăuți. Evenimentele vremii l-au adus la Timișoara, despre care spune că îi amintește de orașul natal prin asemănările dintre clădiri, oameni și obiceiuri. Provenind dintr-o familie cu recunoscute înclinații artistice și fiind de mic atras de acest domeniu, parcursul său profesional s-a creionat încet-încet în această direcție. Acum, la zeci de ani de când a așternut prima pată de culoare pe pânză, vorbește cu simplitate despre realizările sale. Însă un anume lucru nu poate trece neobservat în dialog, și anume dragostea față de pictură și implicarea profundă în tot ceea ce creează.

- V-ați născut la Cernăuți, în Bucovina, după care ați părăsit orașul împreună cu familia din cauza evenimentelor vremii. Ne puteți spune mai multe despre acea perioadă a copilăriei dumneavoastră?

- Primii șapte ani am locuit la Cernăuți, iar după aceea am plecat. Am trecut prin  București, în refugiul spre Podari, o comună în Oltenia, în județul Dolj, localitate unde era fabrica de zahăr. Acolo ne-am refugiat, era un refugiu organizat de instituția unde lucra tata. Se vede că știau că vin rușii comuniști peste noi și trebuie să plecăm, probabil fără șanse de a reveni. Cam așa s-a și întâmplat. 

- Aveți amintiri din perioada în care ați locuit în Cernăuți?

- Mai vagi, dar sunt. Strada unde am stat, casa, curtea unde mă jucam. Astea îmi sunt prezente. Cernăuțiul în amintiri se leagă mult de iarnă, de albul zăpezii, de săniuș, de sărbători. Poate și pentru că m-am născut în decembrie și festivitățile se țineau lanț. Am revenit abia zeci de ani mai târziu, după ’89. Am putut să revăd Cernăuțiul de vreo două-trei ori și nădăjduiesc să mai merg și acum, dacă lucrurile nu se vor agrava cu Ucraina, cu conflictele de la graniță. Vreau să merg neapărat încă o dată, mai ales cu nepoata mea, să cunoască și ea locul unde m-am născut. Oricum era un oraș cu totul special. Deseori fac asemănarea cu Timișoara, fiind un oraș dominat de imperiu, lucru care se vede și se simte atât aici, cât și acolo, de la clădiri, obiceiuri, oameni.

- Mai există casa în care v-ați născut?

- Mai există și cea în care m-am născut și cea în care am locuit ultima dată. Primul refugiu a fost în ’40, iar după ce ne-am întors am primit o altă locuință, în chirie, unde am stat până în ’44. Un lucru interesant, pe care l-am constatat abia acum, la ultima vizită la Cernăuți, este că vizavi de casa noastră locuia, tot pe vremuri, probabil puțin înainte de a fi eu acolo, Paul Celan, poetul. Deci prin fereastra de la locuința noastră se vedea, peste drum, casa lui Celan.

- Unde ați urmat școala generală?

- Școala generală, din cauza istoriei, a fost ruptă pe bucățele. Am început-o la Cernăuți, în privat. Grădinița era tot privată. Chiar în casa în care locuiam eu se desfășurau orele de grădiniță deseori chiar în curtea casei. Clasa întâi am continuat-o tot așa, în particular, la Cernăuți. După aceea a venit refugiul, am plecat și am continuat până în clasa a IV-a la Podari, un sat cu o școală destul de prăpădită și cu obiceiuri vai și amar. După aceea, din clasa a V-a, ne-am mutat la Craiova timp de un an și am făcut clasa a V-a, respectiv anul întâi de liceu la un liceu comercial din Craiova. Apoi am ajuns la Timișoara. Pe scurt, acesta a fost tot itinerariul meu de la Cernăuți, la Podari, Craiova și Timișoara.

- Ce anume a favorizat decizia mutării în Timișoara?

- Mai multe lucruri, dar în primul rând tata. El lucra la Cernăuți la fabrica de zahăr, a fost mutat la Podari, unde era tot o fabrică de zahăr, care era dezafectată. Rușii demontau piesele din fabrica respectivă și probabil le duceau în URSS. Și acolo am fost nevoiți să ne adaptăm noilor condiții, am conviețuit cu rușii relativ convenabil. Tata a aflat prin fratele lui, care era deja în Timișoara, tot de la Cernăuți venit, însă prin Intreprinderea de Telefoane, cum arată orașul, că are multe asemănări și obiceiuri cernăuțene, ca și arhitectură, dar și ca oameni. Pe vremea aceea era o populație cosmopolită. Țin minte că fiind în Timișoara mergeam cu mama sau cu bunica la piață și târguiau pe nemțește. Bunica vorbea germana, era austriacă. Precupețele erau șvăboaice, îmbrăcate în negru. Au mai plecat, au rămas mai puțini nemți, dar atunci Timișoara era plină de populație germană, iar în piață lumea  târguia în germană, în română, în ungurește probabil și în sârbă.

- Cum v-ați descoperit pasiunea pentru pictură?

- E o poveste interesantă. Odată că în familie și tata, și mama, și fratele, toți aveau înclinație spre a desena, spre a colora. Diferența între mine și fratele meu e de șase ani, deci când el avea vreo 15 ani, eu eram abia un puști de 9 ani. Și mă uitam cu admirație și curiozitate la ceea ce desena. La fel făceam și față de tata, care și el avea acest obicei. Ceva apăruse deja, o atracție spre a încerca și eu să desenez, dar încă neconcludent. A venit însă un moment, poate mai determinant, făcând o reproducere după o lucrare pe care o aveam în casă. Era o lucrare mare, înrămată, a unui pictor ucrainian din Cernăuți, îl chema Ivasiuc, care era de fapt unchiul meu. Nicolai Ivasiuc, care a fost fratele bunicului, era destul de cunoscut în Cernăuți, are o casă memorială. Și aveam această reproducere în casă, despre care am aflat apoi că este o lucrare care există de fapt la Muzeul de Artă din Kiev. M-a atras și am început să o desenez.

- Ce reprezenta lucrarea?

- Este o compoziție istorică, din istoria Ucrainei, și reprezenta intrarea lui Bogdan Hmelnițki în Kiev. Am desenat-o cu creionul 1 la 1. Reproducerea era destul de mare, 70 - 80 de centimetri lățime și înaltă de vreo 30 - 40 de centimetri, cu o grămadă de personaje. Bogdan Hmelnițki pe un cal alb, primit de Biserica Ortodoxă din Ucraina, și vreo 40 sau chiar mai multe personaje. Am făcut-o și a creat în primul rând o foarte bună impresie în familie. Tata era mândru, și de fiecare dată când veneau oaspeți la noi mă punea să o scot din sertar și să o arăt. Și fiind tot timpul flatat, lăudat, sigur că am ajuns la ideea asta că poate ajung și eu să fac pictură.

- Practic ați avut parte de sprijin din partea părinților.

- Da, m-au susținut. Au fost pozitivi și chiar mândri. Și așa, fiind în Timișoara am descoperit că există un liceu de artă. Atunci nu se numea liceu de fapt, ci era Școala Medie Tehnică de Arte. Existând această școală, am dat admitere și am intrat. Patru ani apoi am făcut această școală la secția pictură.

- Cum a evoluat parcursul dumneavoastră artistic?

- Din capul locului am fost atras de pictură și asta a rămas până acum, bineînțeles cu niște intervale, niște paranteze în care am experimentat și alte domenii, care mi-au fost foarte utile. Dar pictura a fost un continuu interes în ceea ce mă preocupa. Nu m-am putut dezlipi. De fapt, prin pictură este felul meu de a privi, de a percepe lumea. Eu pictez și când mă plimb, privind pe geam din tramvai sau din tren. Aveam o atracție pentru diferiți pictori. În tinerețe Rembrandt era unul din idolii mei și când am fost la liceu Rembrandt era o cotă spre care aspiram. Pe urmă, sigur, s-au mai complicat lucrurile, s-au mai diversificat.

- Care au fost primele picturi și ce tehnică ați folosit?

- Uleiul era tehnica, dar sigur, făceam și acuarelă. Printre primele de când am fost în liceu și de care îmi mai aduc aminte erau temele pe care le primeam acolo. Dar am făcut în particular portretul bunicii, de exemplu. Un portret destul de mare, în stil rembrandtian, care include pasiunea mea pentru acest pictor olandez. Portretul e făcut în 1955, deci aveam 19 ani.

- Cred că bunica a fost mândră de această realizare.

- Mândră și era un model conștiincios și răbdător. Din contră, tata nu ar fi avut niciodată atâta răbdare și de aceea nu l-am desenat niciodată. Pe mama, în schimb, da. Cu ea am făcut câteva pasteluri și desene.

- Vă mai amintiți din perioada liceului profesori care v-au îndrumat și au fost un model pozitiv pentru dumneavoastră?

- Este foarte important profesorul Podlipny. Iulius Podlipny a fost și artist, ceh slovac maghiarizat. Vorbea prost românește, întotdeauna abia ne puteam abține să nu ne pufnească râsul. Era și foarte autoritar, foarte sever, dar cu mult farmec. Era un profesor excepțional, care ne fascina. Puțin poate prea dur cu noi uneori, pe mulți aproape i-a dezarmat. Dar poate asta era și strategia lui, cine nu rezistă pleacă și nu mai face artă, iar cine poate, merge mai departe. Și eu era la un moment dat să-l părăsesc, pentru că odată mi-a făcut o critică atât de aspră, cred că eram prin anul II sau III de liceu, încât m-am dus acasă la mama și la tata și le-am spus că eu nu mai continui, să meargă la școală să ia actele. Ei mi-au spus „Păi cum... tu băiatul nostru talentat?”. Și s-a dus tata la școală și acolo, din contră, a primit laude. Aprecierea adevărată a profesorului față de mine am aflat-o abia după ce am ajuns student.  Atunci, venea Podlipny la facultate la București să ne viziteze, iar la Timișoara eram dați exemplu. De abia după ce ne-am despărțit, a început el să ne laude cu adevărat. Era un profesor de excepție, ne învăța un desen academic, în care măiestria era, ca nivel al pretențiilor, pentru studenți. Acum unii studenți nu au această capacitate pe care am avut-o noi ca elevi de liceu.

- Cum ați luat decizia să vă continuați studiile la București?

- Din capul locului dorința era clară, voiam să fac artă și să urmez facultatea. Însă, desigur că erau niște probleme, odată gândind în contextul clasei cu Podlipny, care era foarte sever, nu știam care este nivelul general de admitere, în plus și mai trebuie făcută o paranteză. O paranteză de care sunt mai conștient acum, decât atunci ca elev, când eram un mare naiv.
Flondor era o familie de boieri în Bucovina și Iancu Flondor a fost celebru prin faptul că a luptat pentru unirea Bucovinei cu România. Iar pentru dosar în timpul comunismului erau semnale multe și rele. Dar, la noi era obiceiul pe atunci că plecând de la școală, plecai cu o recomandare, da sau nu. Podlipny, care era un comunist ilegalist, cu un prestigiu în afirmațiile lui și ne spunea tot timpul: „Dau recomandări numai celor mai buni!”. Pe el nu-l interesa politica, chiar dacă avea un trecut de luptă în ilegalitate, nu-l interesa. Cred că asta a fost o șansă, plus că eram destul de bine pregătit, pentru că altfel poate nu aș fi trecut.
Probabil cu această notă  ideologică se adunau mai multe, de exemplu se dădea examen la desen, pictură, limba rusă. Așa iată că am trecut și am ajuns la facultate. De nota ideologică nu știam nimic pe atunci, mult mai târziu am aflat, dar știam că trebuia să fiu cel mai bun. Era concurență destul de mare, vreo șapte locuri și 100 de candidați. Trebuia cum s-ar zice să depunem tot efortul să reușim și aveam un bagaj de cunoștințe, care ne-a făcut să răzbim cu bine. Și așa am ajuns la facultate în toamna lui 1954.

- Ce vă amintiți cu drag din anii de facultate? Cum era ca student în București în acea perioadă?

- Astea iarăși sunt judecăți pe care le fac cu maturitatea de acum, nu cu naivitatea de atunci. Institutul decăzuse destul de mult, fiindcă se schimbase sistemul de învățământ. Au venit profesori din URSS care să ne indice principiile în care se poate trata realismul socialist etc. Unii profesori s-au acomodat la lucrul acesta, alții au refuzat. Oricum, profesorii mari și buni au fost dați afară pe rând, Eustațiu Stoinescu, Camil Ressu, Jean Steriade, au fost profesorii care nu mai existau când am ajuns eu. Totuși, am mai prins și eu câțiva profesori buni, chiar dacă nu i-am avut personal. Îi amintesc pe Catul Bogdan, George Löwendal, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, deci existau și niște modele. Eu l-am avut în anul întâi pe Schweitzer Cumpăna, la care am ținut., mi-a plăcut, era puțin rembrandtian. După aceea am avut profesori care nu erau nici răi, dar nici foarte buni. Așa că după ce am terminat facultatea a trebuit cumva să mai continui pe o linie de autodidact, descoperind niște lucruri care erau tabu în facultate. Ce se întâmplă în lume, în Europa, dar nu neapărat ceea ce era actual ci și cu o sută de ani în urmă. Nu prea era voie să se audă de Van Gogh, Kandinski, Paul Klee. Toate numele astea le-am descoperit mai adânc, studiind, după ce am terminat facultatea. De aceea, post universitar am avut un fel de cercetare pe cont propriu și cu grupările pe care le-am fondat atunci împreună cu alți colegi. Studiu, cercetare și experiment erau preocupările care m-au marcat după terminarea facultății. M-am simțit tot timpul student, poate și acum mă mai simt la fel. E o învățare veșnică, iar să-ți provoci în ceea ce faci dificultăți și probleme noi, pe drumul pe care-l ai, te încarcă, îți pune piedici dar îți aduce și bucurii și te alegi cu niște pași în plus.

- Spuneți-ne puțin despre grupurile artistice din care ați făcut parte și a căror co-fondator ați fost. Ce au însemnat ele pentru dumneavoastră?

- Au însemnat destul de mult, sau au însemnat aproape tot, aș putea zice. Ar trebui să menționez, grosso modo, trei grupuri la care am fost co-fondator. Primul a fost 111, fiindcă am fost trei (1+1+1). A fost Ștefan Bertalan, Roman Cotoșman și eu. Cei doi, fie-le țărâna ușoară, ne-au părăsit.
După aceea, a urmat Sigma. Sigma înseamnă suma, sumă de unități. Eram deja mai mulți și formam o sumă. Deși nu am fost tot timpul foarte dogmatici, am avut această idee de a lucra în comun, în care nimeni nu este autor, ci autor este suma noastră împreună. Acest lucru nu l-am făcut tot timpul și consecvent, ci din când în când, aveam lucrări destul de reprezentative, care sunt suma participărilor noastre. Din grup făceam parte eu, Ștefan Bertalan, Doru Tulcan, Elisei Rusu, Ion Gaita, Lucian Codreanu. Grupul Sigma a rezistat până în anii ’80 -’81, după care în ’85 am devenit co-fondator al unui nou grup, Prolog,  care  combină într-un limaj contemporan, problemele de spiritualitate cu cele de tradiție. Din acest grup fac parte și acum.

- Se spune că Grupul 111 a fost primul grup artistic experimental din România. Ce ne puteți spune despre acest lucru?

- Asta criticii de artă să o spună. Cred că unii vor pleda pentru asta, alții nu. Eu o să spun adevărul istoric. Primul grup experimental poate e mult spus, pentru că mult înainte, în perioada interbelică, au mai existat mișcări și chiar niște grupări de artă care mergeau pe experiment. Dar ceea ce este adevărat e că după venirea comunismului noi am avut acest curaj de a ne impune ca un grup de cercetare și experiment. Deci, în contextul acela suntem poate importanți, pentru că am readus experimentul în artă. Dar nu aceasta a fost dorința noastră de atunci.
Împreună puteam exista mai ușor în sistemul comunist de atunci,  ne legau foarte multe idei în comun, motiv pentru care am format 111. Sigma continuă de fapt programul Grupului 111, însă îl și amplifică. Devine și un program pedagogic, cercetările sunt în mult mai multe direcții, privesc intervenții în natură, instalații, acțiuni, filme, fotografii. Eram polivalenți, ne stimulam unii pe alții, atmosfera era efervescentă. Am avut șansa să fim aproape toți colegi-profesori de artă la liceu.

- După finalizarea facultății v-ați întors la Timișoara. Care a fost parcursul carierei dumneavoastră?

- Eram în ultimul an, înainte de repartiție. Un profesor din București, e vorba de Catul Bogdan, care avea o simpatie pentru mine, din cauză că eram timișorean, iar el trecuse prin Timișoara ca profesor și avea o bună camaraderie cu toți profesorii de la Liceul de Arte, pe coridor - era un act de curaj zic eu - vine la mine și îmi zice: „Tu ai în dosar ceva neplăcut, deci ca atare vei avea o repartiție proastă”. Și m-a întrebat dacă părinții mei au fost boieri. Părinții mei personal nu, dar e drept că rădăcinile
familiei mele erau cunoscute. Într-adevăr, am fost repartizat ca profesor de desen tehnic la o școală muncitorească de la Medgidia. Eu fiind timișorean voiam lângă familia mea, și profesorii mei de la Timișoara voiau ca eu să revin ca profesor la Timișoara. Cei din comisie au fost amabili și mi-au spus că îmi dau răgaz până a doua zi, ca să telefonez la Timișoara. Ministerul Învățământului nu avea posturi în Timișoara. Am dat telefon iar tata mi-a zis: „Urcă-te în tren și vino acasă”. A fost o îndrăzneală fiindcă nu aveai voie să refuzi o repartiție, ceea ce eu am făcut.
După aceea m-am angajat muncitor calificat la operă. Pictam ceea ce proiectau scenografii. Scenograf era chiar unul din colegii mei care a fost repartizat la Timișoara iar eu ca pictor executam ideile lui. Totuși, fiind colegul meu, era între noi oarecum o înțelegere, o armonie. Dar eram muncitor calificat, pictor executant, și lucram opt ore, spălam vasele, pensule, borcanele de culoare și din când în când mai și pictam niște obiecte pentru scenă, decoruri. Asta a durat doi ani, până am reușit într-adevăr să obțin o repartiție la liceu. S-a reușit destul de greu. De atunci până în ’89 am fost la liceu și după aceea încă doi ani, apoi, reînființându-se Facultatea de Arte aici m-am transferat la universitate.

- Cum vedeți experiența de a lucra cu tinerii artiști?

- Mi-a plăcut tot timpul, încă din liceu. Mă simțeam ca un fel de camarad și prieten al elevilor. Sigur, mai experimentat, care știe mai multe, dar îmi plăcea să consider elevul un fel de coleg în problemele de creativitate. Nu eram eu „ex cathedra” și elevul în bancă să execute. Uneori veneam și cu întrebări. Nu numai cu lucruri pe care le știam sigur, ci și cu unele pe care voiam să le clarific, să mă dumiresc. Și atunci, împreună cu elevii purtam discuții în a lămuri anumite probleme, de plastică, de tot soiul. Așa am continuat și mai târziu, ca profesor la studenți. Și am avut destul de mulți absolvenți, atât ca elevi cât și ca studenți, care mi-au rămas cumva prieteni și mai târziu.

- Cu siguranță mulți dintre ei s-au și remarcat în domeniul artistic.

- Acum, de exemplu, câțiva din foștii mei studenți, au format o grupare,. Am citit laude despre ei la expoziții și manifestări avute la Viena. Se numește Grupul Noima, format din patru tineri. Au fost studenți buni și iată că fac treabă și simt că spiritul acesta de comuniune în artă e un lucru important.

- Care sunt sursele de inspirație și ce vă place cel mai mult să pictați?

- Nu am vrut să fac o ruptură foarte mare între ceea ce înseamnă figurativ și nonfigurativ. Se pare că ele pot la un moment dat conlucra în sensul că o lucrare figurativă, dacă ne gândim la un peisaj, reprezentarea cerului, a unui pom, un detaliu dintr-un copac, conțin și elemente abstracte. Școala pe care ți-o dă pictura abstractă ajută foarte mult la problemele de limbaj. Sunt lucruri de limbaj pe care le aplici, fie că faci figurativ, fie că faci nonfigurativ. Dau un exemplu: dacă vedem lucrarea din față (foto1) ar putea, la prima vedere, să pară o lucrare abstractă, dar nu e. Este o pornire de la contemplarea fulgilor de nea, care au o structură geometrică bine definită și în fața cărora stăm noi și ne mirăm cum de natura ne oferă atâta precizie.
Lucrarea este o transpunere dusă pe mai multe etape, nu am ajuns brusc la această reprezentare. Amândouă lucrările reprezintă fulgul de nea, dar una este pe o temă de Leonardo da Vinci (foto 2), cealaltă de Paul Klee.
Chiar și Leonardo făcea exerciții de geometrie ca să ajungă la o armonie a lumii. La această reproducere am găsit scris dedesubt: „De la cerc la structura stelelor”. Ori, fulgul de nea nu e nici altceva decât mesajul stelelor pe pământ. Un mesaj care vine din cer într-o armonie fascinantă și ni se oferă. E o abstractizare, fiindcă e abstract din realitate, o esență. Mai e ceva de adăugat am ajuns chiar la ultimele lucrări. Ce m-a făcut să mă încăpățânez mai energic pe această temă a fulgului de nea a fost un text de Eminescu, din caietul lui de însemnări, ”Fragmentarium”, unde apare comparația dintre crucea bizantină și fulgul de zăpadă, ”mic reprezentant al universului”. El face relația pe care o folosesc și eu, între fulgul de nea și semnul cristic.
Ca dovadă că nu este numai imaginație, ci mă bazez și pe o concretețe, e faptul că m-am străduit să fac fotografii după fulgul de nea. În unele apare mărit de o sută de ori. Este o geometrie impecabilă, unele sunt foarte poetice, diafane chiar. Eu transpun cu bucurie și admirație, e un fel de omagiu pe care-l aduc naturii acestei lumi, creată de puterea Divină, dar aduc tot odată un omagiu și unor artiști cum sunt Klee sau Leonardo.
Natura este o bogată sursă de inspirație. Am mereu nevoie de o referință, de un referent de care să mă leg, fie că e cerul, că e pământul, natura. Însă mi s-a întâmplat uneori să am ca referent și matematica, geometria, care este de fapt tot o reflectare a armoniei a acestui univers. Toate lucrurile tind spre același punct, care este o providență ce organizează armonic această lume.

- Știu că ați avut multe expoziții, de grup și personale, atât în țară, cât și în afară. Ne-ați putea spune câteva din locurile în care ați expus?

- Nu aș putea să zic că au fost fantastic de multe, dar au fost în Germania, în Olanda, Franța, Italia, în Iugoslavia de pe vremuri, am făcut și la Cernăuți, în Ucraina. În țară am avut în București, Iași, Bistrița, Arad, de Timișoara nu mai vorbesc. Sigur, la unele am fost și noi prezenți, la altele numai lucrările.

-  Care sunt ultimele expoziții pe care le-ați avut?

- Personale am avut la Berlin, atât cu lucrări din anii 60-70, cât și cu preocupările mele recente.,Expoziția ”90X30”din iunie 2015 a însemnat un lucru foarte important pentru grupul Prolog: s-au împlinit 30 de ani de când există acest grup, ceea ce este fantastic deoarece în general grupările nu rezistă mai mult de cinci, șase ani, dar 30 de ani… e copleșitor.. Totodată se mai suprapunea cu ceva. Unul din membrii noștri, cel mai important și cel mai în vârstă, Paul Gherasim, împlinea 90 de ani. De aici, 90X30.
După aceea am mai avut o expoziție Prolog numai cu studii, desene, schițe. Iar ultima, participare la expoziția filialei la Cluj, săptămâna trecută.
Mai important e că urmează acum o serie de patru expoziții destul de ample. Una e mai mult pe linie pedagogică, în Germania, unde am ținut cursuri de pictură timp de peste 20 de ani, în fiecare vară. Acum se face o închidere a acestui episod și va avea loc o expoziție - catalog, cu lucrările celor care au participat la aceste cursuri.
În celelalte trei, sunt mai direct implicat. Una va fi, sâmbătă, la Galeria Jecza, a grupului Prolog, și care se cheamă „Alb”. Pleacă de la o pânză albă. E o temă pe care cel mai în vârstă dintre noi a propus-o, și anume ca toți să pictăm cu alb pe pânză albă, să vedem, să observăm, astfel, unitatea în diversitate! Pânzele sunt de aceeași dimensiune și nu se acceptă reprezentarea unei forme, doar să pui pastă albă pe pânză albă. În paralel cu această expoziție, omagiu adus florii de măr, care este, zic eu, un fulg de nea de primăvară. Albe și efemere sunt amândouă.
După aceea, urmează două expoziții personale. La Cluj, în 30 martie, cu un generic ce spune suficient – „Veranda cu flori de zăpadă”. Mă axez pe două direcții, una mai vitală, puțin mai barocă și care reprezintă pictatul direct legat de natură și cealaltă, mai austeră, unde vor fi lucrările legate de fulgul de nea. Aceasta din urmă o voi relua în decembrie, la Muzeul de Artă din Timișoara.

- Spuneți-ne câte ceva despre premiile care v-au încununat activitatea artistică.

- Când se adună anii, se adună și premiile. Nu știu dacă meritul e al anilor sau nu. Nu vreau să le înșir pe toate, unele au fost mai mari, altele mai mici, pe care nici nu mi le mai amintesc. Premii UAP, al Academiei Române, la unele bienale naționale și internaționale de pictură... Dar poate e frumos să spun, deși nu e un premiu, dar e o onoare că am fost declarat  Cetățean de Onoare al orașului Timișoara.

- Aveți o lucrare la care țineți în mod special?

- Ultima sau penultima, astea cu fulgii de nea. Bineînțeles că mai sunt și altele, dar e greu să alegi una anume. Ca și un tată sau o mamă cu mulți copii. Sunt multe, pentru că sunt și anii mulți.

- Aș vrea să ne spuneți câteva cuvinte și despre familia dumneavoastră.

- În acest domeniu e foarte important să ai o soție care te susține, e vorba de Sanda. E înțelegătoare, iubește și ea pictura. Poate numai Dumnezeu le alege și le potrivește, dar când am cunoscut-o, ea venea de la niște lecții de pictură predate chiar de Podlipny, ceea ce m-a impresionat destul de mult. Ea terminase deja facultatea, era inginer chimist. Sigur, cunoscându-mă pe mine, nici nu avea timp, că avea o altă meserie, s-a cam lăsat de pictură. Mai desenează însă uneori.
Fiica mea, Andreea, a făcut tot artele și acum e conferențiar la Facultatea de Arte. Ea a terminat textile. Soțul ei, Dan, tot pictor, iar nepoțica, Anamaria, mai cochetează și ea cu arta, dar încă nu e concludent ce va face. Are curând 16 ani și ar trebui să se lămurească. Are simț pentru artă și are spirit creativ, însă acum nu are nici prea mult timp. Școala îi oferă foarte multă informație și nu îi dă răgaz să fie creativă. Asta cred că e o problemă în tot învățământul românesc.

- Ce planuri de viitor aveți?

- În primul rând să fiu sănătos. E cel mai important lucru, pentru că restul vine de la sine. Cu siguranță că vor mai fi și alte expoziții, dar nu știu deocamdată prea multe. Momentan lucrez la picturile despre care vorbeam și la un catalog pentru expoziția Prolog. Apoi va trebui să mă ocup de expoziția din decembrie, care va fi oarecum și aniversară, pentru că voi împlini 80 de ani.
Tot în luna decembrie, la Galeria Jecza, oarecum în paralel cu cea de la Muzeu, voi mai avea o expoziție cu fotografii vintage, de acum peste cinzeci de ani. Alături de mine va expune un cunoscut artist din Germania, Christian Megert. Ne leagă aceeași vârstă și un trecut în arta vizuală și constructivă din anii ´60.
A consemnat Ioana NICOLESCU