Oamenii cetății

 De vorbă cu Silviu Oravitzan despre copilărie, inspiraţia proprie, concepţia maestrului despre artă şi tradiţie şi ce ar trebui să ştie tinerii artişti

- Silviu Oravitzan, care este, privind în urmă către copilărie, impresia cea mai puternică legată de artă?
- De obicei, când se vorbeşte de artă se răspunde direct: emoţia estetică pe care o poate crea omul. Eu m-aş referi la artă ca expresie profundă a creativităţii umane. Asta după sine atrage un set de valori, norme, un set de reguli. Aici aş include neapărat ritualul. Ritualul care include şi simbolul ce duce la mit. În acest sens, cea mai profundă şi mai cuprinzătoare emoţie legată de aceste lucruri este imaginea bunicii mele când făcea pâinea. Mă trezeam dimineaţa, în zori de zi, într-o căldură învelitoare, o căldură în care era prezent mirosul pâinii dospite. Pâine ce lua diverse forme: Crucea, prescurea, mucenicii (forme ale corpului uman), numeroase împletituri ce mă fermecau prin meşteşug. Mă minunam cum bunica mea împletea zeci de forme, forme pe care le-am întâlnit mai târziu şi în găteala capului, adică în împletirea părului fetelor. Toate acestea se transferau de la un registru la altul. Pregătirea aluatului (plămădeala) – munţii aceştia de făină care-şi schimbau forma – era un spectacol pentru mine. Întotdeauna acel ritual mi-a dat un sentiment de plinătate, de împlinire, de siguranţă şi de apartenenţă la ceva. Mă simţeam protejat ca într-un cuib.

- Este locul naşterii atât de important în devenirea unui artist?
- Cred că da, fiindcă locul naşterii îţi aduce o anumită realitate, o realitate care se impregnează o dată pentru totdeauna prin toate simţurile şi devine determinantă în gândire, în analiză, în judecăţile de valoare. Bunăoară, eu m-am născut într-o lume de semne, adică un sat din sudul Banatului, Ciclova Montană, despre care eminentul critic literar Cornel Ungureanu, originar şi el din Ciclova, spunea că este un sat de pictori. Deasupra copilăriei mele atârnă scoarţe, covoare pline de simboluri.
M-am trezit îmbrăcând, mai ales în zilele de sărbătoare, veşminte ce purtau aceste semne de o frumuseţe rară, alb pe alb, auriu pe auriu. În acele zile eram purtat de o lumină a straielor amplificată şi potenţată la o supralumină, pe care o simţeam şi înlăuntrul meu. M-am născut într-o lume în care semnul era întipărit ca o pecete în propriul corp al omului. Haina nu era doar îmbrăcăminte, era o stare de spirit, o emanaţie interioară a individului, un fel de relaţie sau valenţă între om şi Dumnezeu, între om şi Lumină. Cu toate aceste peceţi, copilăria şi-a găsit un spaţiu în gândirea şi în lucrările mele. În lumea satului în care am crescut, evenimentele principale ale vieţii – botezul, nunta, înmormântarea – au o semnificaţie cosmică, raportându-se mereu şi invariabil la centru. Acolo am învăţat că moartea este un prag către o altă viaţă, o trecere, o introducere în Împărăţia lui Dumnezeu.

- Expoziţia personală (1968) pe care aţi deschis-o la Sala Dalles a fost în percepţia unanimă un eveniment. Cum primea un tânăr artist de numai 27 de ani această glorie?
- Expoziţia de la Dalles a fost foarte importantă în sensul că a fost prima mea prezenţă pe simeze în capitală. Am fost lansat de cunoscutul critic de artă Petru Comarnescu, care m-a adoptat total în perioada aceea, vorbind cu generozitate la deschiderea expoziţiei şi introducându-mă în cercurile aristice ale Bucreştiului de atunci. Întorcându-mă la Lugoj, primarul oraşului de care depindeam – mă refer la atelier şi la locuinţă – i-a dat telefon lui Comarnescu şi l-a întrebat dacă într-adevăr îmi apreciază lucrările, după cum mi-a relatat mai târziu amuzat Comarnescu. „Gloria” mea mi-a prins bine şi a avut un impact important, pentru că la Lugoj s-a înfiinţat, în premieră!, o filială a Uniunii Artiştilor Plastici din România, ceea ce a însemnat foarte mult pentru întreaga comunitate. După isprava de la Bucureşti, Comarnescu mi-a mai câştigat un adept, pe Ion Frunzetti, care a venit la Lugoj special să cunoască locul. Aveam deci un statut aparte; am primit spaţiu unde s-au înfiinţat ateliere, în jurul cărora a luat naştere Galeria Pro Arte. În scurt timp, Galeria Pro Arte a devenit o scenă importantă a artei pe plan naţional, a readus normalitatea într-un peisaj ce gâfâia de festivisme, de necontenite osanale aduse conducătorului „iubit”.

- Avea Timişoara anilor de studenţie ceva care-o particulariza în artă?
- Timişoara era cunoscută ca având o puternică tradiţie a Universităţii Politehnice. Profesori ca Alaciu, Nicolau, Miklosi, Bărglăzan, Plautius Andronescu, Cândea, Drăgulescu erau nu doar somităţi în domeniul lor tehnic, ci şi oameni ce au adus de la Viena, Paris sau alte capitale europene, unde au fost eminenţi absolvenţi, şi o anumită rigoare a actului cultural. Universitatea nou înfiinţată în anii ’50, în cadrul căreia a funcţionat Facultatea de Arte, a reuşit să aducă, la rândul ei, nume de calibru cum ar fi Tohăneanu, Todoran, Iancu, Ciocârlie şi, pentru noi, studenţii de la Arte, în special Deliu Petroiu, poposit la Timişoara după Cercul de la Sibiu. Studenţii de atunci de la Arte îi datorează lui Deliu Petroiu contactul cu marile momente ale artei universale, pe atunci adumbrite de... vremuri. Tot la Timişoara acelor vremuri lua fiinţă cercul de bionică al profesorului neurolog şi psihiatru Eduard Pamfil ce a inspirat gruparea de artişti Roman Cotoşman, Constantin Flondor şi Ştefan Bertalan. Ei au format, mai târziu, grupul Sigma, grup care a fost sincronic cu ceea se întâmpla în Europa şi în lume, în limbajul artistic.
Ca un „lucru bine făcut”, că tot e la modă expresia, ţin să amintesc Lecţia profesorului Julius Podlipny, un maestru al desenului, al construcţiei severe, al expresiei artistice, ce impunea rigoare în arhitectura imaginii. Podlipny avea şcoala de desen germană, cu ucenicie la Munchen şi Budapesta. Mulţi dintre studenţii de la Arte şi-au făcut ucenicia cu dânsul.

- Din propriile mărturisiri reiese că retrospectiva Ion Ţuculescu (1966) a fost un moment cumva decisiv în anii căutărilor.
- Pentru mine, o mare sărbătoare, un mare eveniment a fost expoziţia lui Ţuculescu din 1966, la Bucureşti şi apoi mutată la Timişoara. Pentru arta românescă, este pentru prima dată când, după o epuizantă căutare pe linia post-impresionistă a Şcolii de la Barbizon, se schimbă direcţia. E drept, o făcuse magistral Brâncuşi, cu mult înaintea lui, dar asta e o altă poveste despre care noi nu prea ştiam atunci. Ei bine, Ţuculescu vine şi preia toate câştigurile de lumină şi de stil ale acestei şcoli, dar îşi întoarce privirea înspre datele fundamentale ale artelor dintodeauna. Se întoarce la semn, la simbol, la conştiinţa arhetipală. Privirea lui este aţintită înspre un substrat arhetipal românesc prezent în scoarţe, covoare, ţesături. Pentru prima dată am văzut o gândire transcendentă în picturile lui Ţuculescu. Picturile lui erau o cale, un releu între Dumnezeul din tine şi Dumnezeul de dincolo de pânză. Asta m-a fascinat la Ţuculescu şi consider că e prea puţin pus în valoare. A fost ca o metanoia, ca un drum al Damascului pentru mine.

- Lugojul era şi el un spaţiu care a strâns laolaltă tineri artişti din diferite zone din ţară, a căror efervescenţă de limbaj avea să ducă, în ani, la schimbări de paradigmă radicală în artă. Vorbiţi-ne, vă rog, de Galeria Pro Arte, devenită un loc consacrat libertăţilor de exprimare.
- Galeria Pro Arte din Lugoj din anii ‘70-‘80 a devenit o oază de normalitate în climatul cultural al acelor ani, dominat de festivisme şi Cântarea României. Galeria s-a cristalizat în jurul unui nucleu de tineri pictori cu nume deja în plan naţional, cum ar fi Vladimir Streleţ, Tudor Tudan şi, mai târziu, Constantin Răducan. Toată lumea bună a artelor plastice a trecut pe-acolo, începând de la maestrul Corneliu Baba, Aurel Ciupe, Ion Sălişteanu, Ion Pacea, Horea Bernea, Viorel Mărgineanu, Sorin Dumitrescu, Ştefan Câlţea, Sorin Ilfoveanu, Ilie Boca, Florin Ciubotariu, Ion Bitzan, Ştefan Bertalan, Constantin Flondor, Suzana Fântânariu. Se organizau vernisaje cu importanţi critici de artă, întâlniri cu scriitori, lansări de cărţi. Această galerie din Lugoj a devenit, în curând, un spaţiu sacru, un aşezământ al spiritului şi al culturii. Acolo îşi ţinea conferinţele Andrei Pleşu în momentul în care a fost exilat de „intransigenţele” ideologice de la Bucureşti. La Lugoj veneau mulţi alţi istorici şi critici de artă, personalităţi ale vieţii culturale, precum Vasile Drăguţ, Dan Grigorescu, Ion Frunzetti, Dan Hăulică, Şerban Foarţă, Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea şi aşa mai departe. Au avut loc întâlniri cu muzicieni, cu scriitori importanţi, microrecitaluri. Au existat serii întregi de expoziţii în care se vindeau toate tablourile la vernisaj, fapt incredibil pentru orice perioadă. În anul 1981, de pildă, după ce m-am întors din Creta, am vândut integral, în prima zi, toate lucrările. Ion Pacea, Ion Musceleanu, Sorin Dumitrescu, Ciubotariu, Bitzan, Câlţea, Ilfoveanu, la fel, au vândut tot. Îmi aduc aminte o scenă amuzantă. Ştefan Bertalan a venit la Lugoj, cu un discurs despre floarea-soarelui; l-am aşteptat la gară, unde am preluat o floare a soarelui adusă de el, ca pe sfintele moaşte. Şi-a început discursul cu „Jos dictatura din România!” aruncând, cu un gest larg, al Semănătorului, peste auditoriu o mână de seminţe de floarea-soarelui. Lângă mine era secretarul cu propaganda al oraşului, care m-a întrebat: „Despre ce vorbește băiatul ăsta?”, iar eu i-am spus că e o piesă de teatru. La care el mi-a răspuns cu înţelegere: „Ştiam eu!”. Ştefan Bertalan a fost un artist special – plecat dintre noi la finele anului 2014 – comparabil, pentru mine, doar cu Joseph Beuys. Conceptul de „mail art”, iniţiat de Flondor în atelierul lui, a avut prima ieşire publică la Galerie, constituind nucleul a ceea ce, mai târziu, Coriolan Babeţi, un prieten şi un promotor al Galeriei Pro Arte, va organiza la Timişoara sub numele „Studiu”.
După 1989, la galeria Pro Arte am organizat o expoziţie de prestigiu internaţional în care am adus desene, gravuri, litografii semnate de mari artişti cum ar fi Mirò, Tapies, Warhol, Kelly, Chillida, Arlekinski, Ubak.
Să nu uit faptul că nume de referinţă ale artei româneşti în lume, cum ar fi Horia Damian şi Paul Neagu, şi-au deschis prima lor expoziţie de după Revoluţie la Lugoj.

- Abstractul anilor ‘80 a fost unul al căutărilor și al certitudinilor. Eraţi nu numai înnoitori, ci și opozanţi ai regimului, desprinzându-vă de imaginarul oficializat.
- Deşi, oficial, accesul la informaţii era cenzurat, totuşi, cărţi importante circulau mai ales sub forma hârtiei de ozaliat sau, în cazurile fericite, de „xeroxuri”, cum le spuneam. Mai erau şi volume aduse de afară de diverse persoane, astfel că, de exemplu, „semioticienii” Universităţii din Timişoara făceau şcoală. Muzicieni ca Aurel Stroe, Nicolescu, Marbé, sau timişoreanul Remus Georgescu erau în sincronie perfectă cu avangarda momentului reprezentată de un Stockhausen, Varèse, Messien sau Boulez.
Pe lângă toate aceste precoucpări artistice, în anii respectivi prindea tot mai tare contur un anumit tip de căutare spirituală legată de teologia şi dogmatica creştinătăţii orientale, lecturi care au început să devină mai lămuritoare: volumele Filocalice care au fost traduse și îngrijite de Dumitru Stăniloaie,  cărţile Sfinţilor Părinţi, de la Dionisie Areopagitul, Simion Teologul, Grigore Sinaitul până la Grigore Palama. Toate aceste lecturi au adunat laolaltă pictori, compozitori, poeţi, în jurul unor altfel de abordări hermeneutice. Mă gândesc la plasticienii Horea Bernea, Apostu, Paul Gherasim, Marin Gherasim, Sorin Dumitrescu, Florin Ciubotaru, Onisim Colta, Mihai Olos, Ilie Boca, la muzicienii Paul Constantinescu, Mihai Moldovan, Cornelia Tăutu, scriitorii Ioan Alexandru, Daniel Turcea. Nu mai vorbesc de fermenţii culturali ai epocii, cum ar fi N. Steinhardt, Alexandru Paleologu sau Andrei Pleşu.

- Expoziţia din 1985, la aceeaşi Sală Dalles, a fost şi ea considerată, în contextul politic respectiv, un act de frondă, de libertăţi asumate, de ireversibilitate a drumului început de aproape două decenii, într-un cuvânt, a fost un nou chip al ecoului pe care opera îl avea.
- Înainte de această expoziţie de la Dalles, am fost în Suedia într-un simpozion, ca bursier al celebrei fundaţii Peer Mattsson. Este vorba despre un multimiliardar care avea multe proprietăţi, muzee, colecții de la Van Dyck până la impresionişti. Acolo, în Suedia, am luat pentru prima dată contact cu un alt tip de relaţie dintre privitor şi obiectul artistic. Lângă mine, colegii străini, mulţi americani şi englezi, lucrau pe hectare de pânză. Organizarea „şantierului de lucru” avea cu totul alţi parametri: pentru prima dată nu a mai existat paleta de culori, nu a mai existat pensulă mică, n-a mai existat amestecul de culori şi pasaje de trecere de la cald la rece, ci am văzut cum acei pictori veneau de acasă cu butoaiele de culori. Totul consta în a aşterne, în a le transfera, cum spuneau ei, pe suprafeţe imense de pânză. Cred că totul venea de la expresionismul american, Rauschenberg, Pollock, Kooning şi alţii, care, fiindcă aveau comenzi sociale mari, au trebuit să acopere zeci de mii de metri pătraţi de suprafeţe într-un timp record. Astfel a apărut Hipersemnul. De atunci relaţia mea cu obiectul s-a schimbat total şi am făcut expoziţia aceasta la Dalles, pe suprafeţe imense, toate negru pe negru. Erau nişte rune semne, simbol ce trimiteau la un universal Zid al Plângerii, ce ţinea însăşi de esenţa omului, de tragedia omului de sub vremi, dar şi a sacrificiului supratemporal cristic. Expoziţia a trezit un ecou semnificativ în rândul nu doar al specialiştilor sau al studenţilor, ci şi pentru oameni care aşteptau un asemenea tip de lumină. Acea „Strălucire neagră”, cum o definea curatorul ei, profesorul Vasile Drăguţ, a fost comentată elogios în presa vremii şi a fost programată pentru a fi itinerată în mai multe oraşe din România. Din păcate, a ajuns doar la Galeria Bastion din Timişoara, din cauza îmbolnăvirii lui Vasile Drăguţ.

- Aţi început să expuneţi în afara ţării. Era publicul de pretutindeni pregătit să primească acest imaginar neobizantin? - Expoziţia de la Dalles mi-a dat o anumită notorietate în lumea artistică. A fost văzută de mai mulţi critici, oameni de artă, colecţionari din ţară şi străinătate. Am început să primesc mai multe invitaţii, am început să expun în afara ţării. Nu ştiu dacă e corect spus imaginar neobizantin; poate neobizantin ca referire la modul iconic de a privi lucrurile. Publicul a rezonat foarte bine cu opera mea. Îmi aduc aminte, la o expoziţie în Marsilia, lumea cu rădăcini arabe care a vizitat expoziţia s-a simţit acasă, din pricina semnelor, labirinturilor şi geometrismelor bizantine. În America, la fel, regăsind o societate care, vorba lui Ioan Alexandru, 99% duminica e la biserică, indiferent ce formă de sacru îmbracă, expoziţia sigur că a prins, dând un sentiment de familiaritate. Un critic de artă american, de la celebra revistă „News Day”, Kazankina, exclama: „Ce frumoasă e Steaua lui David!”, uitându-se la una dintre lucrările mele, un octogon. Pentru ea nu conta atât forma, cât enunţul. În spatele fromei, decropta sacrul. Cred că este important că atunci când forezi o fântână în grădina proprie, şi o forezi profund, dai de o apă freatică care este peste tot: la arabi, la americani, în vechile culturi; apa e comună şi adună lucrurile asemănătoare (oamenii iubesc la fel, suferă la fel etc.).

- În multele călătorii, aţi cunoscut oameni de excepţie şi pictura dumneavoastră a început acel drum dificil, şi germinant, al recunoaşterii. De fiecare dată aţi revenit în România.
- Pentru mine, drumul vieţii a fost un labirint fericit în care am întâlnit oameni minunaţi. A fost o mare şansă pentru mine să întâlnesc personalităţi care au contribuit la formarea mea, constituind stâlpi de susţinere în drumul meu. L-aş enumera pe Profesorul Walter Biemel, profesor la Duselldorf. Trebuie spus că este mentorul spiritual al mai multor intelectuali români de prestigiu precum Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, care sub directa lui supraveghere şi-au continuat studiile la Heidelberg. L-am cunoscut în Germania şi a vorbit la expoziţia mea de la Aachen, m-a recomandat pentru bursa Humboldt, dar ce m-a impresionat şi mai mult a fost venirea lui în România cu ocazia expoziţiei mele de la Timişoara din 1994. Am avut o relaţie foarte bună cu Profesorul Walter Biemel, de care am rămas ataşat toată viaţa. De asemenea, aş aminti aici întâlnirea mea cu intelectualitatea pariziană românească a exilului care m-a primit cu căldură de-a lungul expoziţiilor mele la Paris. Acolo i-am întâlnit pe Emil Cioran, pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Paul Barbăneagră, Jules Cazaban, Cicerone Poghirc, Nicolae Balotă, Gheorghe Zamfir, care m-au ajutat, au vorbit la vernisaje şi au scris despre mine. Încă mai sunt ecouri ale aprecierii lor. Fără îndoială, pentru mine, Maestrul Sergiu Celibidache, dirijor şi nu numai, om mare de cultură, a fost un mentor, un dascăl, un om care a stat aproape de mine. Ghinionul meu a fost că a stat prea puţină vreme, dar asta a însemnat un concentrat care are o diluţie pentru tot restul vieţii mele. Celibidache m-a ajutat cu generozitate nu numai material. Ca, de altfel, şi Paul Barbăneagră de care m-a legat o relaţie de prietenie şi afecţiune, Paul concepând şi scriind, împreună cu Marcel Tolcea, primul meu album important. Prietenia mea cu Paul continuă peste vremi, fiindcă soţia sa, doamna Rosy Barbăneagră, îmi face onoarea de a-mi promova în continuare creaţia în capitala Franţei.

- Semn, culoare, simbol. S-ar mai putea despărţi pictura dumneavoastră de ele?
- Multe lucruri se învaţă în școală: citate, ierarhii stabilite şi consacrate care nu intrau în incidenţa analizatorilor mei. Deodată au început să se clatine ierarhii, să se construiască altele. În urma vizitelor la marile muzee am trăit un lucru formidabil care mi-a dat mult de gândit. M-am şi bucurat pentru că simţeam că nu vin dintr-o provincie în adâncul meu şi lucrurile purtate de mine pot să stea faţă în faţă cu cele văzute. Există un înţeles şi o bază comună în sensibilitate şi în fiinţa mea proprie. Mă simţeam atras, absorbit de culturile vechi şi străvechi până la Renaştere. Forările acestea profunde erau ceva între artă şi arheologie. Vorbesc de arta Vechiului Orient, de India, de arta etruscă, celtă, de Egiptul antic, de Grecia Antică şi-atunci am găsit, cumva, un arc peste timp cu lumea mea care venea din covoarele copilăriei. Lumea aceasta profundă o simţeam mai aproape de datele mele esenţiale, de Ciclova natală, de întrebările fundamentale. M-am simţit foarte aproape de pietrele vechi, de tăietura directă a lemnului, de culorile, de volumele, de formele şi, în special, de simbolurile care traversează şi sunt comune multor culturi vechi. Trăiam expresia lor geometrică aşezată pe umerii a patru simboluri fundamentale: cercul, pătratul, crucea şi centrul, solidare între ele indiferent de sit şi de cultură. Este ca o sferă care s-a rotit şi a adunat în jurul ei o lume plină de sensuri și semnificaţii, găsite de mine în aceste muzee pe care le-am văzut sub diverse contururi.
Toată lumea semnelor ţine de suflet şi de văz, văzul bun, aflat la intersecţia dintre interior şi exterior, profund şi aparent, permite inclusiv distincţia morală şi fundamentală între bine şi rău, transformarea aurului în aură, a fenomenului în semn, a tăcerii în mesaj – toate acestea nu te lasă insensibil, ci te schimbă. Nu este deloc întâmplător că arta matură incită la un anumit fel de percepţie aflată la graniţa experienţei religioase. Contemplaţia, rugăciunea, meditaţia au în comun frecventarea spaţiului din afara obiectului. Stadiul ultim al artei, indiferent de materialele de care se foloseşte, ar fi tocmai acesta – lipsa urmelor. Privitorul sau ascultătorul este acum arta însăşi. Memoria ta, gusturile tale, reflexele, delimitările, preferinţele sunt ceva scos, decupat, arta ajunge experienţa cotidiană de viaţă. Biografia ta devine un capitol de artă, este, aşa-zicând, ilustrativ. De ce? Pentru că nici tu nu-ţi mai aparţii. Despătimirea sfinţilor, de care vorbeşte însuşi Hristos, este, în cazul artiştilor. transparenţă maximă. În şi prin tine se vede ceea ce cu adevărat contează.

- Ce v-a adus emoţional şi spiritual expunerea timp de doi ani (2000-2002) la Muzeul de Artă Catolică din New York?
- Prin grija doctorului Smaranda Cocioba Botoşan, în 2000 a fost înfiinţată o Galerie Oravitzan în plin centrul New York-ului, la doi paşi de Empire State Building. Un spaţiu care a promovat lucrările mele. Smaranda este originară din România, fiind o fostă elevă de-a mea din Lugoj. Când a văzut lucrările mele în America, mi-a spus că e dispusă să mi le promoveze, oferindu-mi un atelier şi o galerie deopotrivă. Spaţiul acesta pivot constituie nucleul care a permis organizarea de alte expoziţii şi contacte pe care le-am avut în America. Dintre aceste colaborări, cea mai importantă a fost de la Muzeul de Artă Catolică din New York, a doua locaţie de artă catolică după Vatican. Am avut expoziţie în sala centrală a muzeului în care timp de doi ani şi jumătate am expus circa 70 de lucrări mari, basoreliefuri, picturi şi instalaţii. În aceeaşi sală cu îngerii şi celebrul Cristos răstignit al lui Salvador Dali. Am avut cinstea să fiu prezentat de contesa Marina von Kamarovski, care pe-atunci reprezenta casa Christies din Luxemburg, şi Christina Cox, curatoarea lui Rauschenberg. Muzeul cuprinde celebre lucrări de artişti începând de la mozaicuri bizantine, sculptură romanică şi artişti importanţi ca Van Dyck, Manzu (celebrul sculptor al papilor). Sigur că deschiderea a fost cu fast. Primarul New York-ului, senatori, celebrul Donald Trump, somităţi ale Vaticanului, critici, reprezentanţi ai societăţii civile, jurnalişti. Expoziţia aceasta din New York a făcut să primesc o oarecare notorietate pe plan internaţional, având de această dată numeroase invitaţii şi expoziţii, din nou, la Paris, şi în special în Austria. Astfel au fost remarcate expoziţiile mari cu sute de exponate ce le-am avut la Klosterneuburg, Palatul Palfy sau Centrul Cultural Giacometti, Paris, Marislia Palatul Artelor, sau cele din ţară de la Muzeul Ţăranului Român, Palatul Mogoşoaia, muzeele de artă din Cluj şi Timişoara.

- Opriţi-vă puţin asupra proiectului-experiment, unic în ţara noastră (iconostas din lemn şi mozaicul altarului), Oravitzan-Rupnik de la Biserica „Schimbarea la Faţă” din Cluj Napoca.
- Expoziţia de la Cluj Napoca, la Muzeul de Artă, a legat două prietenii: cu părintele Mitropolit Bartolomeu Anania şi cu teologul Radu Preda, prietenie care s-a concretizat prin lucrarea parietală pe care-am făcut-o la Nicula, la dorinţa Mitropolitului Bartolomeu, de la mănăstirea Nicula. Nu pot să uit serile petrecute acolo. Adevărata pace şi kenoză pe care-o primeşti, ascultând acolo liturghiile de seară. Pentru mine, Nicula e a doua casă, a doua deschidere spre cer, spre Dumnezeu, după Ciclova mea natală. Împreună cu Mitropolitul, am reuşit să realizez o astfel de lucrare. Am lucrat şi pentru biserica „Schimbarea la Faţă” din Cluj, pentru care am făcut un iconostas de 7 pe 7 metri. Cred că Dumnezeu a lucrat în aşa fel încât a făcut posibilă realizarea unei biserici unice în lumea creştină. Radu Preda a considerat că, în continuarea iconostasului  de la biseria „Schimbarea la Faţă”, cel mai bine s-ar completa cu un mozaic. Exista un mare artist, Marko Rupnik, erudit, călugăr şi profesor de dogmatică la Universitatea Gregoriană, cu zeci de cărţi, care realiza mozaicuri şi care a făcut Redemptoris Mater, în Capela Sixtină, la Vatican. Este capela comandată şi făcută cadou de către cardinali curiei romane Papei Ioan Paul al II-lea. Discutam noi atunci că ar fi extraordinar dacă am găsi un astfel de artist care să vină să lucreze la Cluj. Dar cum să-l aducem pe Rupnik la Cluj? În timp ce noi făceam aceste planuri, se pare că Rupnik era la New York. Aşa se face că vizitează Muzeul de Artă Catolică şi, evident, vede şi expoziţia mea, care îl marchează. Scrie numele meu pe un bilet de metrou să nu-l uite şi se tot uită cum îl cheamă pe acel artist. Atunci când Radu ajunge să vorbească cu Rupnik şi să-i spună că este la Cluj un artist Oravitzan, acesta exclamă: „Oravitzan? Îl cunosc pe acest artist!”. Aşa se face legătura dintre noi, iar Rupnik vine la Cluj, vede lucrarea parietală de la Nicula şi lucrurile se încheagă. De atunci ne leagă o prietenie. Am fost de multe ori la Vatican, la Centrul Aletti, centru creat în jurul cardinalului Thomas Spidlik, un nume de referinţă în toată lumea creştină. Acolo am văzut echipa lui Rupnik la lucru. Am făcut un proiect comun în spatele iconostasului meu, un mozaic cu Maica Domnului, înalt de 14 metri. Mai apoi, a continuat cu mari mozaicuri în lateral cu scene din viaţa cristică: botezul, răstignirea, Învierea, schimbarea la faţă. Biserica de la Cluj este unica din lume în care, după 1.000 de ani, s-au întâlnit lucrări de creştinătate răsăriteană şi apuseană. Ea se află în patrimoniul UNESCO.

- Domnule Oravitzan, ce înseamnă destin în artă?
- Să recurgem aici la mitologie. La cele trei ursitoare care se aşează la căpătâiul nou-născutului şi care îi predestinează paşii, firul Ariadnei din labirint. E vorba de o predeterminare a ce pecete porţi în tine şi cum această pecete îţi duce destinul. Sigur că de la destinul acesta general se include şi destinul în artă. Ca destinul artei în sine, el nu poate fi decât legat de faptul că arta este o expresie a creativităţii umane. Omul întotdeauna a fost un spirit creator în cadrul unui sistem teocentric, în care tu ai menirea de a te mişca în cadrul unei rânduieli. De aici pleacă şi semerenia creştină. Dacă orgoliile tale sunt prea mari, începi să te mişti necontrolat, începi să ai propria ta filosofie de buzunar, să perturbi destinul iniţial al ursitoarei şi începe o mişcare browniană. Astfel, golit de umori dăunătoare, trupul tău devine o cutie de rezonanţă pentru marea vibraţie cosmică. E drept însă că Dumnezeu ne-a lăsat însă şi liberul arbitru. Nu primim totul de-a gata.

- Aţi „semănat” multă lumină în lucrări. Ea dăinuie şi limpezeşte mintea şi sufletul. Vă simţiti mântuit?
- Orice drum sacru începe cu credinţa. Punctul terminus este mântuirea. Există multe moduri şi posibilităţi de a te mântui, dar o singură poartă: Iisus Hristos.

- Astăzi, în arta românească, noţiunea de „tradiţie” este, cel puţin, ocolită. Care-ar fi motivul?
- Motivul ar fi o tratare superficială a conceptului de „tradiţie”. În înţelesul diurn al cuvântului, cu „t” mic, înseamnă o înţelegere superficială, etnografică a obiceiurilor, a sărbătorilor. Abrupt spus, din sărbători am pierdut spiritul, esenţa  religioasă. Cred că din sărbători am pierdut şi memoria luminii celei dintâi. Tradiţia înseamnă mult mai mult. Există o Tradiţie, cu majusculă, cu adevărat importantă. Ea o regăsire permanentă a Centrului. Dar ea nu este doar o preluare mecanică şi mimetică a datului imemorial, ci o adăugire pesonală prin trăire şi participare afectivă. Semnele şi simbolurile din arta mea sunt cele dintotdeauna, dar expresia lor este cea a sensibilităţii omului contemporan.

- Dacă aţi fi astăzi la o catedră universitară, ce aţi vrea să reţină studenţii pentru totdeauna de la artistul Silviu Oravitzan?
- Întotdeauna m-am păzit să-i învăţ pe alţii ceea ce eu nu ştiu. E foarte greu să poţi să ai nişte certitudini. Dacă ar fi să reţină ceva de la mine ar fi să judece ce am făcut cu talantul primit, dacă am reuşit să leg cu el lucrurile, să leg omul de om, omul de natură, omul de Dumnezeu. Un artist trebuie să fie un pontifex maximus, adică să lege lucrurile aşa cum un pod leagă malurile în ele. Ceea ce am reuşit eu ar trebui să reţină imaginarii mei studenţi.

- Puteţi face un portret al artei româneşti de azi? Ce i se întâmplă bun şi ce o îndepărtează de realităţile artei de pretutindeni?
- Cred că arta din România face eforturi de aggiornamento după tragicul destin pe care l-a avut. După 50 de ani de îngrădire instituţională din comunism, face un efort pentru a reintra în sincronie cu arta de pretutindeni. Arta de pretutindeni nu înseamnă numai arta modernă, contemporană, ci, mai ales, înseamnă arta unor civilizaţii care au marcat milenii şi care ne adresează încă mari interogaţii. Referinţa pentru noi, europenii, este, desigur, creştinătatea suprapusă peste o serie de sensilbilităţi şi semne arhaice. Pe care marele Brâncuşi, paradoxal, le-a reintrodus în modernitate.
Aproape tot ce se întâmplă astăzi în artă răspunde unei psihologii accentuat existenţialiste, de unde au izvorât toate „-ismele”. Multora dintre întrebările acestor „-isme” nu li se găseşte niciun răspuns, pentru că, de fapt, nicio întrebare nu interoghează Cerul. Or, dintotdeauna, arta a stat în termenii acestei ecuaţii.

- Cum şi unde aţi proiecta un muzeu de Artă Modernă, de care este atâta nevoie în România?
- M-aş referi la întrebarea anterioară, în sensul că există semne ale timpului că arta, după un exil al modernităţii, s-ar întoarce la sacru, la biserică. Dar nu numai în biserica din afară, ci la cea dinăuntrul fiecăruia dintre noi. Atunci arta fi trăită şi lucrătoare, muzeul ar fi viu şi adevărat. Sunt câteva exemple în România de muzee ce leagă lucrurile, leagă timpurile, demonstrând că expresia poate să difere transmiţând însă acelaşi enunţ. Un Muzeu de Artă Modernă care nu reflectează şi nu trăieşte Tradiţia este un nonsens. E asemenea unui avion care a pierdut legătura cu pământul. Dacă vreţi un exemplu, vă îndemn să vedeţi muzeul viu de la Sângiorz Băi, de Artă Modernă şi Comparată, gândit şi îngrijit de Maxim Dumitraş, în care vechiul şi noul stau firesc împreună. După extraordinara lecţie Bernea de la Muzeul Ţăranului Român – continuată cu pricepere şi dăruire de Virgil Niţulescu –, Muzeul de la Sângiorz mi se pare un reper obligatoriu pentru înţelegerea faptului că Arta nu se referă doar la Frumos, ci la Zidirea Fiinţei noastre.

Iolanda MALAMEN
Titlul articolului aparține redacției