Oamenii cetății

 Gheorghe Hleba, zis Iura, este preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România – filiala Timiş şi s-a născut în ziua de 15 martie 1954, la Becicherecu Mic. Familia sa a venit în comuna din apropierea Timişoarei în primăvara anului 1947, din localitatea Copăcele. Pentru că, aici, au primit cinci hectare de pământ, s-au stabilit în frumoasa comună timişeană.

Tatăl, Gheorghe, a fost primar al localităţii între anii 1958-1964, iar mama a lucrat o viaţă întreagă la CAP-ul din Becicherecu Mic. Familia Hleba are trei copii: Gheorghe zis Iura, Vasile şi Marica, actualmente profesoară universitară la Academia Militară din Sibiu.

Iura Gheorghe Hleba a făcut şcoala elementară de opt clase în satul natal, la Becicherecu Mic, după care a urmat şcoala profesională, specializarea sculer-matriţer, la Liceul Electromotor din Timişoara. A absolvit liceul, iar apoi Şcoala Tehnică, la actualul Liceu „Henri Coandă”.

Pe lângă funcţia de preşedinte al filialei judeţene a UUR, Iura Gheorghe Hleba face parte şi din Consiliul Consultativ al Minorităţilor, de pe lângă Primăria municipiului Timişoara.

- Cum a fost copilăria la Becicherecu Mic?

- Am avut o copilărie pe care aş dori să o aibă şi copiii din ziua de astăzi. Părinţii ne-au iubit, au fost părinţi extraordinari, dar, în acelaşi timp, ne-au educat în „cultul muncii” şi să fim cinstiţi. Iar pentru că şcoala era atunci „meseria” noastră de bază, ne-au educat să ne ţinem de şcoală. Am făcut în copilărie şi dansuri populare, la Căminul Cultural. L-am avut ca prim instructor pe profesorul Ciprian Cipu. Îmi aduc aminte că se ţineau toate sărbătorile: aveau nemţii Kerwei, sârbii – ruga, apoi ruga românească, plus celelalte sărbători de peste an.
Erau vremuri grele, dar părinţii noştri s-au descurcat şi nu am simţit lipsurile. Am avut, pot să spun, o copilărie fericită. Apoi în comună era şi o viaţă sportivă diversificată şi alertă: am jucat de mic fotbal la echipa şcolii, apoi la echipa comunei, la „Fortuna” Becicherecu Mic. Mai târziu am revenit ca antrenor al echipei din comună, după un periplu mai amplu la „Dinamo” Bucureşti, „Tehnometal” Timişoara, „13 Construcţii” Timişoara, apoi „Steaua Roşie” la Variaş. La Becicherecu Mic am jucat de când am fost junior până la pensie.

- Cum erau dascălii acelei vremi?

- Am avut profesori foarte buni. Dascălii erau foarte bine pregătiţi şi aproape de noi. Eu pot să spun că sunt născut, crescut şi educat la „Dimitrie Ţichindeal”. Ştiu toată istoria comunei. De când era ea sub deal, spre Satchinez, şi până a fost mutată unde se află astăzi, pe câmpie.

Vorbeam de viaţa sportivă. Păi, aici la Becicherecu Mic am organizat „Turneul celor 6 naţiuni” la minifotbal, în comună fiind români, nemţi, sârbi, ucrainieni, ţigani şi macedoneni. Turneul a fost prin anul 1985. Îmi amintesc că l-am făcut cu parada sportivilor, cu fanfară şi pancarte, dar şi reclame la wiskey, Marlboro şi blugi. După aceea ne-au pus să dăm cu subsemnatul la Securitate. Am avut noroc că la mijlocul terenului au pus şi reclama „Citiţi Drapelul Roşu” – ziarul local, al bănăţenilor, pe atunci. Asta ne-a salvat, că altfel...

- Ce lucru mai interesant vă amintiţi din acea vreme?

- Pentru că făceam foarte mulţi naveta Becicherecu Mic – Timişoara, când veneam de la lucru, în zilele în care aveam antrenament la fotbal, trenul oprea şi la terenul de fotbal. Asta se întâmpla marţea şi joia, când aveam antrenament.
Terenul era cu tribune, cu pistă de atletism şi pistă de motocros, pe care se antrenau cei cu motocicletele. Îmi aduc aminte de Fredy, care venea şi făcea turul stadionului pe o roată cu motocicleta lui. Ce vremuri! Tot ca o curiozitate a acelor vremi, pe lângă cursele de motocicletă, îmi aduc aminte de cursele de ogari, pe care îi puneam să alerge după „iepure”.

Apoi erau nesfârşitele zile de vacanţă cu jocurile la cazemate. Ele au fost făcute prin ‘54, iar noi ne jucam acolo de-a nemţii în luptă cu românii. Eram de toate etniile, şi români, şi nemţi, şi sârbi, şi ucrainieni, şi ţigani... Important era că ne înţelegeam foarte bine şi vorbeam la nimereală cele patru limbi. N-a rămas nici o cazemată care să nu fie explorată  de mine împreună cu prietenii copilăriei: cu Bata, Jodi, Franţi, Dorel, Stanco, Jivco şi alţii... Trăiam toate scenariile posibile: de la lupte cu tancuri, tunuri, mitraliere, la atacuri fulger singuri ori în grup...

Pe vremea când tatăl meu a fost primar, adică preşedintele Sfatului Popular, la Becicherecu Mic era şi un ştrand la marginea comunei, din care astăzi au mai rămas doar ruine... Ştrandul era pe malul vechiului Ier, la „Fântâna Vacilor”, o fântână cu un foraj de vreo 170 de metri adâncime şi cu bazin de beton lung de peste 20 de metri. Locul era cunoscut ca „Fântâna Vacilor” pentru că acolo se adăpau vacile oamenilor şi cireada CAP-ului. Într-o vară, eram la bazinul de înot şi nu intram în apă pentru că nu ştiam să înot şi îmi era frică... Iar directorul şcolii de atunci, Dumitru Bârgoanu, m-a luat cu binişorul, m-a dus în apă şi m-a învăţat să înot şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc, ca şi pentru multe altele.

- Cum se înţelegeau etniile între ele?

- După cum am mai spus, noi copiii nu făceam nici o deosebire. Aveam prieteni de toate naţiile: români, sârbi, nemţi, ţigani, unguri... Nu avea nici un fel de importanţă. Mai mult, îmi aduc aminte cum, copii fiind, părinţii ne învăţau să salutăm pe fiecare în limba lui, pe nemţi, pe sârbi, pe români, iar la sărbători învăţam colindele şi pluguşorul tot în cele trei limbi, spunându-l la fiecare la uşă după cum îi era naţia.

- Şcoala?

- La şcoală, prin clasele V-VIII, se organizau concursuri de cine ştie răspunde sau cine ştie câştigă, pe teme de istorie, de geografie, de circulaţie... Am câştigat câte un rucsac, un termos etc. Dar erau şi numeroase concursuri sportive al căror mentor era profesorul Bamfi Iosif, un longilin care avea peste doi metri, cu alură sportivă, dar şi un dascăl extraordinar.

De asemenea, erau numeroase campionate de fotbal între cartierele comunei: Capătul nemţesc, Capătul românesc, Capătul sârbesc şi Chertizul, locul unde trăiau ţiganii. Fiecare cartier avea un loc unde se antrenau, iar concursurile erau cu tur-retur şi dispute foarte aprinse.

Tot cu directorul şcolii, Dumitru Bârgoanu, mergeam vara la cules de plante medicinale. De la el am deprins  pentru prima dată importanţa plantelor medicinale, a „leacurilor băbeşti”, cum le mai spun unii. Numeroasele concursuri de săniuş la cazemata mare, în spatele Gostat-ului, și concursurile de pescuit le făceam cu dirigintele clasei, Miloș Giurici.

- Aveaţi gospodărie mare acasă?

- Tata avea cai şi platformă.  Avea doi cai mari de câmpie, patru tăuraşi, porci, păsări, porumbei şi iepuri. Creştea porci de aproape 200 de kilograme pe care îi cumpăra din târg de la Lovrin. Avea mână bună la porci. Nu dădea greş niciodată. Pe la şase ani m-am apropiat de caii care mâncau din fân, iar calul m-a luat cu dinţii de bretelele de la pantaloni şi m-a zvârlit într-o parte. Teta Olga Pomorişaţ a văzut scena şi a început să strige că m-a omorât calul. Dar nu am avut nimic. Iubeam animalele şi le hrăneam şi noi, copiii, după puterile noastre.

- Căsătoria?

- Fiind ucraineni, am fost botezat la Biserica Ortodoxă Sârbă din localitate, acolo m-am şi căsătorit şi tot acolo, cred, când voi închide ochii, mi se vor face cele trebuincioase pentru a fi înmormântat. Tocmai de aceea am ajutat şi biserica, după puterile noastre, prin diferite donaţii şi voi continua să o ajut.

Să revin. M-am căsătorit cu Alexandrina (Sanda) din Fălticeni – Suceava, în anul 1979. Ne-am cunoscut la o nuntă la Becicherec. A fost o dragoste la prima vedere şi i-am spus: „Următoarea nuntă va fi a noastră”, şi aşa a fost. Nunta la care am fost era prin noiembrie 1978, iar nunta noastră s-a săvârşit în februarie 1979. Avem un băiat, Boris, născut în 1980, care locuieşte la Becicherecu Mic, unde şi-a făcut casă pe locul casei părinteşti. Este inginer şi are două fete, pe Ana-Alesia şi Daria-Eliza.

- Armata?

- Armata am făcut-o la Bucureşti. A trecut cu multe peripeţii, din care îmi amintesc că într-o seară, când ne-au avansat sergenţi, am ieşit în oraş să sărbătorim, în Drumul Taberei. Acolo au venit suporterii „stelişti” de la un meci la o bere, iar noi fiind 17 timişoreni şi „polişti” ne-am încăierat, iar dimineaţa, la unitate, din 17 sergenţi am devenit din nou 17 simpli soldaţi. Am fost gradaţi pentru o zi.

După armată am lucrat la Tehnometal, unde am fost şef de atelier la sculărie. Făceam încontinuu naveta şi mă ocupam de sport. Acasă ajutam la muncile gospodăreşti, deoarece aşa am fost crescuţi.

- Unde v-a prins Revoluţia?

- Revoluţia m-a prins la Tehnometal Timişoara. Din prima zi până prin 25-26, de Crăciun; ziua eram la demonstraţii, iar noaptea apăram fabrica cu ZB-ul în mână de terorişti. Am participat la dărâmarea tancului cu apă, în faţa Prefecturii, la 17 decembrie, dar nu m-am înscris pentru a primi drepturi de revoluţionar. Imediat după Revoluţie mi-am deschis o firmă care a rezistat timp de 23 de ani...

- Când v-aţi înscris la Uniunea Ucrainenilor?

- În anul 1990 s-a înfiinţat la Timişoara  Uniunea Ucrainenilor, iar un an mai târziu, prin 1991, m-am înscris şi eu în Uniune fiind convins de fraţii Ţimbota: Ivan şi Vasile. La început, fiind om de afaceri, am ajutat financiar Uniunea Ucrainenilor, neimplicându-mă decât financiar şi ajutând la diferite transporturi. La transportul grupurilor de artişti, al diferitelor oficialităţi etc. În 1996 am fost ales vicepreşedinte al Organizaţiei Timişoara, preşedinte fiind Ştefan Buciuta. În această perioadă, mai precis în 1997, am participat decisiv la realizarea unei emisiuni în limba ucraineană la Radio Timişoara, emisiune care mai este şi astăzi în fiecare duminică de la ora 18 la ora 19. Au trecut deja 19 ani de la această realizare. În anul 2000 am fost ales preşedinte al Uniunii Ucrainenilor din România – Filiala Timiş.

- Cu ce aţi început?

- Primul lucru pe care l-am făcut a fost o reorganizare a filialei. Am conlucrat cu toate organizaţiilor locale ale ucrainenilor în zonele populate de aceştia. Tot cu acest prilej am trecut de la fosta Regiune Banat la Filiala Timiş, vechea organizaţie scindându-se, la iniţiativa mea, în Filiala Caraş-Severin şi Filiala Timiş. Odată cu înfiinţarea Filialei Timiş am încercat să întăresc organizaţiile locale şi să le ajut în diferite domenii. La capitolul învăţământ am ajutat la înfiinţarea mai multor grădiniţe în satele în care locuiesc compact ucraineni, clase I-IV şi clase V-VIII. Avem grădiniţe şi şcoli în localităţile Ştiuca, Dragomireşti, Pietroasa Mare, Remetea Mică, Bârna-Pogăneşti, Soca, Variaş, Lugoj. La Lugoj, la Liceul „Iulia Haşdeu”, avem şi clase de liceu în limba ucraineană, deja de nouă ani.

- Ce îmi puteţi spune despre viaţa religioasă?

- Sunt ctitor a trei biserici. Am obţinut terenuri pentru construirea lăcaşelor de cult, pe stil vechi, în limba ucraineană, în localităţile: Sânnicolau Mare, Soca şi Timişoara. Fără falsă modestie, dar cu o mare mulţumire sufletească, pot să vă spun că, pentru aceste fapte, am primit „Diploma Omagială Sfinţii Martiri Brâncoveni”, semnată de către Patriarhul României, Preafericitul Daniel, şi un „Act de Recunoştinţă” cu ocazia aniversării a 25 de ani de la înfiinţarea Vicariatului Ortodox Ucrainean din România, semnat de Vicarul General al Bisericii Ortodoxe Ucrainene din România, preot vicar Ioan Piţura.

- Care este „pulsul” Uniunii Ucrainenilor – Filiala Timiş?

- De când am ajuns preşedinte al Uniunii am încercat să continui şi să întăresc obiceiurile şi tradiţiile ucrainenilor pe aceste meleaguri; încurajăm formaţiile artistice existente şi creăm altele noi. Astăzi avem formaţii artistice ucrainene în majoritatea localităţilor pe care le-am amintit. Nu pot să nu amintesc că aceste formaţii au participat cu mult succes atât pe scene din judeţul nostru, din ţară, cât şi peste hotare.

Formaţiile ne-au reprezentat cu succes la Festivalul „Lada cu zestre” sau „Vetre Folclorice”, dar şi la toate proiectele culturale ale Uniunii Ucrainenilor, dintre care amintesc: Zilele „Taras Șevcenko” – 4 martie Lugoj; Dezvelirea bustului poetului Taras Șevcenko – 4 martie; Creator de artă ucrineană – poezie, sculptură, pictură – Muzeul Satului Bănăţean – Casa Ucraineană – aprilie; Caravana Ucraineană la Gottlob şi Remetea Mică – 25 de ani de la înfiinţarea formaţiei artistice „Remeţeanca” din Remetea Mică; Festivalul Internaţional de Colinde în Banat – decembrie, ediţia 17, la Casa de Cultură a Ucrainenilor din Timişoara. La ediţia din 2015 a acestui prestigios festival au fost prezenţi peste 200 de colindători.

În acelaşi timp am încurajat şi sprijinit şi sportul, având echipă de fotbal în localităţile Soca, Ştiuca, Pietroasa Mare, Remetea Mică, Timişoara, Giarmata şi Pădureni. În fiecare an organizăm turneul de fotbal al tinerilor ucraineni, care anul acesta se va desfăşura la Giarmata. Echipele au fost dotate cu echipament şi mingi de fotbal, iar la Pietroasa Mare am îngrădit terenul de sport.

Ne putem mândri că antrenor federal îl avem pe celebrul fotbalist Gheorghe Chimiuc, care se ocupă de antrenamentele tinerilor jucători.

- Ce ne puteţi spune despre patrimoniul Uniunii Ucrainenilor – Filiala Timiş?

- În anul 2000 am cumpărat pe strada Negoiu un apartament de trei camere, care ne-a fost timp de mai mulţi ani sediu al Uniunii de la Timişoara.

În anul 2005 la Muzeul Satului Bănpţean, pe Aleea Minorităţilor, am adus o casă de lemn din comuna Repedea – județul Maramureş. Casa este una reprezentativă pentru modul ucrainean de viaţă, datând de peste 200 de ani, şi a fost utilată cu mobilier şi ustensile specifice ucrainenilor din cele mai vechi timpuri. Casa este în circuitul turistic al muzeului şi poate fi vizitată. Anul trecut am fost naşul celei mai importante manifestări de la Muzeul Satului, „Festivalul Etniilor”.

Dar în anul 2009 am marcat cel mai important eveniment al Uniunii Ucrainene din România - Filiala Timiş şi poate unic în ţară, construind din temelie o casă multifuncţională a Uniunii Ucrainene din Timiş. Ea dispune de o sală de spectacole cu aproximativ 150 de locuri, birouri, un minihotel, sală de conferinţe, bibliotecă, o mică sală de sport, bucătărie, grupuri sanitare etc.

În anul 2015 am finalizat „Centrul de Educare şi Perfecţionare a Tineretului Ucrainean”, o clădire cu etaj care funcţionează lângă Casa de Cultură. Pe cei 3.000 de metri patraţi, pe care i-am obţinut de la Primăria Municipiului Timişoara, am reuşit să clădim Casa de Cultură, Centrul pentru Tineret, o biserică ortodoxă ucraineană din lemn, iar acum se află în construcţie şi o biserică trainică din cărămidă. Dacă vom fi ajutaţi de bunul Dumnezeu, anul acesta îi vom înălţa crucea.

Mai amintesc faptul că şi în Lugoj avem un frumos sediu compus din subsol, parter şi mansardă, dar mai avem sedii în localităţile Ştiuca, Remetea Mică, Soca şi Criciova.

- Cum vă faceţi cunoscuţi în lume?

- Avem la TVR 3 o emisiune lunară în limba ucraineană, redactor Mihaela Bumbuc. De asemenea, avem ziarele la nivel naţional „Curierul ucrainean”, „Cuvântul liber” şi „Veştile ucrainenilor”, la care şi eu sunt corespondent.
Avem o foarte bună relaţie cu Ambasada Ucrainei la Bucureşti, care ne-a ajutat împreună cu fostul primar al Timişoarei, Gheorghe Ciuhandu, să înfrăţim oraşele Timişoara şi Cernăuţi. De asemenea avem foarte bune relaţii atât cu ucrainenii din Serbia, cât şi cu ucrainenii din Ungaria, cu care avem parteneriate culturale şi sportive atât la noi, cât şi la ei. În anul 2014 am dezvelit bustul lui Taras Șevcenko la Casa de Cultură a Ucrainenilor din Timişoara în prezenţa Preşedintelui Congresului European al Ucrainenilor, doamna Iaroslava Hortnyany. Cu acest prilej domnia sa mi-a acordat medalia internaţională „Taras Șevcenko”.

În urma bunelor relaţii pe care le avem cu Ucraina şi în urma înfrăţirii cu oraşul Cernăuţi, am donat peste 500 de volume în limba română şcolilor româneşti din Cernăuţi. Mai avem întâlniri culturale cu ucrainenii din Kiev şi Lvov.
Iar ca proiecte de viitor am dori înfrăţirea municipiului Lugoj din România cu oraşul Ujhorod din Ucraina.

- Despre câţi ucraineni putem vorbi astăzi în judeţul Timiş?

- Pot să spun că astăzi, în judeţul Timiş, mai trăiesc aproximativ 8.000 de ucraineni, în 33 de organizaţii ale Uniunii Ucrainenilor din România – Filiala Timiş.

Nu vreau să închei discuţia noastră fără să amintesc că, în tot ceea ce am realizat în această perioadă, am fost ajutat de Comitetul Filialei Timiş a UUR şi de conducerea Uniunii Ucrainenilor din România, în special de domnul deputat Ivan Marocico.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ