Cu poetul Eugen Dorcescu, despre cunoaștere și emoție
În spatelei întregii sale creații se află un avid interes față de lectură și o preocupare constantă pentru cunoaștere. Eugen Dorcescu afirmă că pentru a putea scrie e nevoie de mai mult decât de emoție, nu e suficient doar „să simți”. Primele poezii au fost publicate abia după parcurgerea unei astfel de etape, ca un rezultat al îmbinării pasiunii cu talent și cunoaștere.
La mai bine de cinci decenii de la sosirea sa în Timișoara, poetul își amintește cu claritate acea dimineață în care s-a lăsat cuprins de farmecul orașului.
Așezările natale, locul copilăriei, sunt viu întipărite în gândurile sale, însă poetul spune despre el cu convingere: „Eu, scriitorul român Eugen Dorcescu, sunt scriitor timişorean”.
Turnurile, parcurile, străzile și tramvaiele orașului de pe Bega l-au absorbit și adoptat instantaneu.
- Ne-ați putea spune pentru început despre locul în care v-ați născut și care sunt amintirile cele mai vii din perioada copilăriei?
- M-am născut la 18 martie 1942, în Târgu-Jiu, Calea Victoriei 93. Vacanţele copilăriei le-am petrecut într-un sat submontan, foarte pitoresc, aşezat în vecinătatea a trei râuri şi a nenumărate pâraie – Sohodol, Jaleş, Ibru, Rasova, Gomnuşa etc.
Aceste cursuri de apă, precum şi Poiana (un spaţiu mirific pe atunci, trivializat, distrus acum) au fost absorbite, mai târziu, în mitologia mea personală, aşa cum probează volumele de poezie şi de proză fantastică, apărute de-a lungul vremii.
- Unde ați urmat școala generală și apoi liceul?
- Mi-am făcut şi desăvârşit studiile adolescentine la celebrul liceu „Fraţii Buzeşti” din Craiova.
- Când v-ați descoperit pasiunea pentru scris?
- De timpuriu. Dar nu m-am grăbit să public. Am înţeles, foarte repede, că literatura nu începe cu mine, că e nevoie, pe lângă talent (a cărui prezenţă e decisivă, indiscutabilă), de cunoaşterea operei marilor scriitori români şi străini, de aprofundarea teoriei literare, a stilisticii, a diverselor discipline conexe, de o iniţiere în elanurile spirituale ale umanităţii.
De aceea m-am şi îndreptat spre filologie. În plus, am dorit intens, stăruitor, să parcurg literatura altor ţări în limba în care a fost scrisă.
Am citit, şi citesc mult, şi în mai multe idiomuri. Nu i-am priceput niciodată pe aceia care îşi închipuie că, pentru a fi scriitor, nu trebuie să faci nimic. Doar „să simţi”, să te emoţionezi.
- Care a fost prima lucrare/poezie pe care ați scris-o și prima pe care ați publicat-o?
- Am debutat în toamna lui 1970, în „Luceafărul”, cu două poezii, apoi, în vara lui 1971, prin iunie, cu un grupaj amplu, pe pagina a treia, sus, în dreapta.
Debutul meu absolut, acesta din revistă, a fost încurajat de Alexandru Philippide, Ştefan Bănulescu şi Cezar Baltag.
În 1972, am debutat editorial, cu volumul de poezie „Pax magna”, la Cartea Românească, sub girul lui Marin Preda, Mircea Ciobanu şi Mihai Gafiţa. De Mircea Ciobanu m-a legat o puternică, o nobilă prietenie, una din acele rarisime întâlniri în spirit, care ne îmbogăţesc şi ne înfrumuseţează viaţa.
- Ați avut parte de sprijinul părinților în această direcție?
- Da. Părinţii mei, ambii învăţători, erau iubitori de carte şi pasionaţi de lectură. În casa noastră se afla o bibliotecă bogată, pe care şi eu, şi fratele meu am îndrăgit-o, încă din primii ani de şcoală.
- Ce anume a influențat decizia venirii la Timișoara?
- Timişoara avea, în imaginaţia mea, o aură, care m-a atras, m-a fascinat. Şi nu m-am înşelat. Am îndrăgit această cetate discretă, civilizată, tolerantă, foarte potrivită cu temperamentul meu, empiric şi artistic, din prima clipă a întâlnirii noastre, în zori, la coborârea din tren. Ţin minte perfect atmosfera, farmecul acelei dimineţi. Strada Gării, tramvaiele, orizontul incendiat de un soare blând, prietenos, liric, turla Catedralei ortodoxe din Centru, turnurile Catedralei din Piaţa Bălcescu, parcurile. Şi multe altele încă, pe care le-am descoperit, treptat, în zilele, lunile şi anii ce au urmat. A trecut peste o jumătate de secol din acea toamnă a lui 1961, iar dragostea mea pentru Timişoara a sporit necontenit. Aşa cum am declarat, în repetate rânduri, în ţară şi în străinătate, prin viu grai sau în scris, titlul meu de glorie acesta este: Eu, scriitorul român Eugen Dorcescu, sunt scriitor timişorean.
- Cum era ca student în Timișoara în acea perioadă?
- Splendid. Studiam, n-am lipsit de la niciun curs, de la niciun seminar, petreceam mult timp în sălile de lectură ale bibliotecii, exploram oraşul şi împrejurimile, am avut profesori de neuitat (G. I. Tohăneanu, Eugen Todoran, G. Ivănescu, Ştefan Munteanu), colegi admirabili, erudiţi încă de pe atunci, personalităţi împlinte, strălucite astăzi: Cornel Ungureanu, Simion Dănilă, Dan Floriţa-Seracin, Şerban Foarţă, Marcel Turcu, Alexandru Ruja, Aurel Turcuş, Ion Marin Almăjan, Ion Jurca Rovina, Ildico Achimescu, Lucian Bureriu, Vasile Tudor Creţu, Simu Gelu, Cătălin Ciolca. Să mă ierte cei pe care i-am uitat în graba acestei înşiruiri.
- Care sunt profesorii care v-au marcat cel mai mult și care au reprezentat un model pentru dumneavoastră?
- Toţi. Mi-am iubit şi mi-am respectat profesorii. Nici nu se putea altfel. Aşa am fost educat. Să-i respect şi să-i iubesc pe cei care mă învaţă carte.
- Vorbiți-ne puțin despre volumele pe care le-ați publicat, despre sursele de inspirație și motivațiile în ceea ce privește lucrările create.
- Am publicat peste 30 de cărţi, poezie, proză fantastică, eseu. Dar, cum eu sunt, înainte de orice, poet (am mai spus-o: poeta doctus, nu artifex), mă voi referi, în acest context restrâns, la una singură, la Antologia „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”, Editura Eurostampa, Timişoara 2015. În acest volum (608 pagini) a fost reţinut ce s-a considerat durabil în cele 15 cărţi de poezie, tipărite din 1972 şi până în 2014, plus câteva inedite. „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie” este o ediţie critică, alcătuită, cu un profesionalism exemplar, de doamna conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin, de la Filologia timişoreană, care a realizat selecţia textelor (consultându-mă, desigur, pas cu pas), Schiţa biobibliografică, Nota asupra ediţiei şi un extraordinar „Eseu hermeneutic” (150 de pagini), cea mai extinsă, mai temeinică, mai originală exegeză de până acum a poeziei mele.
- Cu siguranță nu e ușor de răspuns la această întrebare, dar care sunt poeziile la care țineți în mod deosebit și de ce?
- Preferinţele se schimbă, cu vremea. Dar există anumite constante. Îmi stau „ca o pecete pe inimă” mai cu seamă
poeziile care exprimă abisalitatea eului, penumbra dintre subconştient şi conştiinţă. Ele mă definesc mai exact decât altele. Cei care doresc să mă cunoască, acolo mă pot găsi. Poezia mea explorează o atare adâncime, teritoriul vag unde negura subconştientului şi lumina conştiinţei se întrepătrund. Spre exemplu, ciclul „Avatarurilor”, apoi „Totem”, „Reminiscenţă”, „O arhi-amintire” (tradusă în engleză, franceză, castiliană), „Absenţa” (tălmăcită şi ea), sau chiar volume întregi, precum „Poemele Bătrânului”, „Moartea tatălui”, „Elegiile de la Bad Hofgastein”, „Nirvana”. Trei dintre cărţile mele au fost traduse şi publicate în limba spaniolă, bucurându-se de atenţia criticii de specialitate, ce activează în acea superioară cultură. Temele liricii? Nu e menirea mea să le analizez (să se vadă inegalabila analiză a doamnei Mirela-Ioana Borchin), dar, ca autor, sunt în măsură a le identifica, măcar în parte. Două arhiteme aş reţine, în formularea pe care eu însumi le-am consacrat-o, spontan, şi pe care am recuperat-o a posteriori: Fiinţa – sinteza de nepătruns dintre viaţă şi moarte; Eul – entitate antropocosmică.
- Știu că ați tradus mai multe volume, romane și poezie. Ce ne puteți spune despre această activitate? Cum ați defini munca de traducător?
- Da, am tradus şi traduc din limbile franceză şi spaniolă, scriitori clasici şi contemporani (Lamartine, Leconte de Lisle,
Baudelaire, Pierre Loti, Rosa Lentini, Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montañez, Fernando Sabido Sánchez, Ernesto Suárez, Elkin Restrepo, Goya Gutiérrez, M. Cinta Montagut). E o muncă utilă şi pasionantă. Dar, pentru a o duce cu bine la capăt, trebuie să ai anumite criterii. În ce mă priveşte, caut, mai întâi, afinităţi de mentalitate şi de viziune artistică, şi abia apoi mă încumet a tălmăci un text. Astfel, mă pot situa mai aproape de intenţiile autorului tradus şi, în consecinţă, versiunea românească rămâne, într-o mai mare măsură, fidelă sursei. E nevoie imperioasă de har şi aici, dar, de asemenea, e nevoie de stăpânirea celor două idiomuri, de muncă, de comunicare, pe paliere adânci, sufleteşti, cu acel confrate, a cărei operă o treci în limba ta. Şi, totuşi, echivalarea integrală nu e cu putinţă. O traducere are două semnături, prin ea vorbesc două glasuri – cel al autorului şi cel al traducătorului. Denotaţiile enunţului-bază ar fi de dorit, în principiu, să se păstreze în cvasi-totalitate în enunţul-ţintă. Conotaţiile, însă, infinitele nuanţe, analiza diferită a realităţii pe care o presupun cele două limbi pot fi preluate doar parţial, în funcţie de talentul şi de ştiinţa traducătorului.
- Ați putea aminti câteva din premiile și distincțiile care v-au încununat activitatea?
- Mi s-au decernat numeroase premii, majoritatea de către Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. Cel despre care se poate spune, la propriu, că îmi încununează activitatea este Premiul „Opera Omnia”, pentru întreaga creaţie literară, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Timişoara, însoţit de Premiul de Excelenţă al Municipiului Timişoara, ambele la 23 noiembrie 2012.
În ce priveşte distincţiile, mă simt onorat că Primăria, prin domnul primar, prof. univ. dr. ing. Nicolae Robu, la propunerea Filialei noastre, mi-a acordat, la 1 august 2014, titlul de Cetăţean de Onoare al Timişoarei. Cuvântul meu de gratitudine, rostit atunci şi intitulat „Mulţumesc, Timişoara!”, a fost publicat într-o revistă din capitală.
- V-aș ruga să ne spuneți câte ceva despre oamenii pe care i-ați întâlnit, cu care ați lucrat, prieteni, colegi, cunoscuți, care v-au influențat sau impresionat într-un anumit fel.
- În viaţa personală, fiinţa providenţială a fost soţia mea, Olimpia-Octavia Berca, stilistician, istoric şi critic literar, de care, din nefericire, m-am despărţit pentru totdeauna în toamna lui 2014. Olimpiei-Octavia îi este închinată „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”. Lansarea cărţii, în Aula Magna a Universităţii de Vest, la 23 octombrie 2015, a fost vegheată de autoarea ediţiei critice, minunata doamnă Mirela-Ioana Borchin. În plan profesional, i-am numit, mai înainte, pe cei care mi-au asistat primul zbor. Le sunt recunoscător şi astăzi. La fel, celor care au contribuit, peste ani şi decenii, fie la receptarea scrierilor mele, fie la difuzarea lor în alte spaţii culturale (Valeriu Anania, Virgil Nemoianu, Marian Popa, Adriana Iliescu, Cornel Ungureanu, Alexandru Ruja, Mirela-Ioana Borchin, Cezarina Adamescu, Ilinca Ilian, Iulian Chivu, Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montañez, Rosa Lentini, Jaime Siles, Mónica Delia Pereiras, Fernando Sabido Sánchez, M. Cinta Montagut ş.a.). Lui Andrés Sánchez Robayna îi datorez cea mai succintă, cea mai clară, cea mai exactă încadrare tipologică şi axiologică a poeziei mele, înainte de magistralul „Eseu” al Doamnei Mirela-Ioana Borchin, eseu care, la rându-i, se situează la acelaşi nivel european al viziunii şi interpretării. Iată ce spune renumitul critic, poet şi profesor de la Universitatea din La Laguna, Tenerife: „...Marea tradiţie a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi – o tradiţie pe care în Spania, sau în limba spaniolă, o cunoaştem, din nefericire, cu totul insuficient – , se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, şi se leagă cu unele dintre marile procupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul şi lumea celei mai vii poezii europene a modernităţii. Nu va fi inutil să se atragă atenţia asupra lui Eugen Dorcescu ca poet european, în ciuda faptului că împrejurările sociale şi culturale ale ţării sale, pe durata prea multor ani, l-au izolat, în mare măsură, în limitele propriei limbi, şi doar în vremea din urmă această operă a început a fi cunoscută în restul continentului.
Fiindcă important este că în creaţia lui Dorcescu sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernităţii poetice....” (Andrés Sánchez Robayna, „Eugen Dorcescu, între esenţă şi existenţă”, „Orizont”, 3, 2012).
- Ce planuri de viitor aveți? Atât din punct de vedere profesional, cât și personal.
- Ca scriitor, aş dori, eventual, să scriu. Să mai scriu. Ca persoană, să trăiesc. Să mai trăiesc. Deplin. Adică, să vieţuiesc, dar nu oricum, ci ştiind că totul e Spirit, că realitatea se află în Spirit şi că Spiritul (de ce, oare?) o ipostaziază, totuşi, în afara lui. Să-mi asum, altfel spus, zbuciumul Samsarei, nădăjduind, concomitent, că voi întrezări, fie şi din când în când, stingerea, eliberarea, liniştea, fericirea Nirvanei. Gustând, clipă de clipă, beatitudinea dureroasă, iluzorie, a existenţei.
Ioana NICOLESCU
