Oamenii cetății

Emeric Dembroschi s-a născut în ziua de 6 octombrie a anului 1945, în localitatea Câmpulung la Tisa, judeţul Maramureş.

A început să joace fotbal organizat la clubul Foresta Sighet, tot aici debutând şi la nivel de seniori. Timp de trei ani, între 1962 şi 1965, Emeric Dembroschi a jucat pentru clubul maramureşean.

Între anii 1965 şi 1966 a evoluat pentru Victoria Roman, după care a trecut la FCM Bacău, echipă ale cărei culori le-a îmbrăcat până în anul 1974.

A venit la Poli Timişoara în anul 1974, jucând pentru clubul alb-violet până în 1981. A câştigat cu Poli, în anul 1980, Cupa României.

Emeric Dembroschi a îmbrăcat de 27 de ori tricoul echipei naţionale a României, pentru care a marcat nouă goluri. A făcut parte din naţionala care a evoluat la Campionatul Mondial din Mexic 1970, fiind desemnat, de către antrenorii reprezentativelor prezente la turneu şi presa sportivă, cel mai bun jucător român. 

A marcat un gol împotriva Braziliei lui Pele, cea care avea să câştige trofeul suprem în acel an 1970.

După retragerea din activitatea competiţională, a fost, în două mandate, antrenor la Poli Timişoara.

De peste 40 de ani, nea Imi, cum îi spun iubitorii fotbalului, este timişorean. Oraşul l-a acceptat şi l-a iubit necondiţionat, aşa cum şi Emeric Dembroschi îl iubeşte. Şi acum, după ce a devenit pensionar, continuă să se implice în fotbalul timişean, activând pentru descoperirea copiilor şi tinerilor talentaţi care ar putea să readucă, în viitor, Timişoara fotbalistică acolo unde a fost până nu demult. 

Eroul de la Guadalajara, cum a fost numit de presa sportivă din România, se confundă practic cu sportul căruia i s-a dedicat pe deplin. 

Rememorează primii paşi în fotbal cu o precizie de ceasornic elveţian, semn că amintirile sunt încă vii. 

Îşi poartă interlocutorul prin locuri pe care acesta nu le-a vizitat niciodată, dar care, prezente în povestirile lui nea Imi, par, deodată, familiare...

Copilăria şi adolescenţa

Emeric Dembroschi s-a născut într-o familie de oameni harnici şi gospodari. Tatăl său a fost rotar, avea şi un magazin mixt, iar familia deţinea o livadă şi pământ. Au fost şapte fraţi, însă astăzi doar nea Imi mai trăieşte. Mai târziu, după ce fraţii şi-au căutat un trai mai bun în alte părţi, familia a vândut ce mai avea prin sat şi s-a mutat la Sighet.

Copilăria lui Emeric Dembroschi a avut şi momente mai puţin fericite. Îşi aminteşte de anul 1952, când familia sa a fost forţată să intre la CAP. Au rămas fără pământ, livadă, magazin. Tatăl său a fost foarte afectat, iar confiscarea agoniselii de-o viaţă l-a îmbolnăvit pur şi simplu. „A apucat să mă vadă jucând în câteva meciuri, şapte sau opt, în prima divizie, înainte de a muri. Mama a murit în timpul revoluţiei din 1989, chiar în perioada Crăciunului. Din această pricină, pentru că nu se mai putea merge prin ţară, nu am ajuns nici la înmormântare. Abia după vreo două luni am putut să merg la mormântul ei”, îşi aminteşte nea Imi.

Copilul Emeric Dembroschi a fost o fire activă. I-a plăcut sportul, mişcarea, drept pentru care era mereu primul în 

întrecerile sportive organizate la şcoală, indiferent dacă era vorba despre fotbal sau altceva. Însă, s-a îndrăgostit de mic de minge, pe care o bătea singur, prin curte. „Era o minge de cârpă. Apoi, unul dintre fraţii mei mi-a adus mingi de cauciuc. Nu erau însă foarte bune, pentru că le şutam pe casă, prin curte, şi mereu se spărgeau în vreo ţiglă sau vreun cui. Tata nu a fost de acord ca eu să joc fotbal. Auzea mereu că la fotbal poţi să-ţi rupi picioarele şi nu i-a plăcut. Însă, când a văzut cât de hotărât sunt să merg pe acest drum, s-a mai domolit, iar la final a ajuns să fie chiar mândru de mine”, povesteşte nea Imi.

Începuturile fotbalistice ale viitorului erou de la Guadalajara, povestite chiar de acesta, nu aveau darul să dezvăluie calităţile pe care Emeric Dembroschi le-a arătat pe terenul de joc. A fost mai întâi portar, poate şi graţie înălţimii sale. Însă, îşi aduce aminte cu umor, a început să se plictisească în poartă. În timpul unui meci de juniori, portarul Dembroschi a interceptat o minge în preajma propriului careu de 16 metri, a driblat toţi adversarii pe care i-a întâlnit şi a marcat. Antrenorul a decis: „Rămâi pe teren, nu mai joci în poartă!”. „A fost primul meu gol într-un meci oficial”, spune, zâmbind nostalgic.

De la juniorii republicani, a fost promovat în echipa mare a Sighetului, cu care a reuşit să promoveze în Divizia C. „Am câştigat Campionatul Regional, iar apoi am disputat două meciuri de baraj cu Dinamo Oradea. La Oradea am învins cu 3-1, am dat două goluri, iar la Sighet, cu 1-0, gol marcat tot de mine. Am fost golgheterul echipei până am fost luat în armată”.

Primii paşi spre afirmare...

„Am fost amânat o dată de la armată – continuă povestea – însă a doua oară nu s-a mai putut. Comisarul-şef de la comisariatul din Sighet era prieten cu fratele meu. I-a spus că o să mă trimită la Steaua, iar fratele meu a fost de acord. Aşa am ajuns la Bucureşti, la Unitatea Militară 01305, de pe Şoseaua Olteniţei. Acolo, vreo 60 de fotbalişti, din ligile a doua şi a treia, aduşi special pentru a fi testaţi de Steaua. Numai că, la meciurile ce se organizau, antrenorii stelişti făceau cu totul altceva decât să se uite la meci, mai beau o vodcă, mai fumau o ţigară... Nu ne băga nimeni în seamă. Am avut noroc, însă, şi am fost primul dintre cei 60 care am plecat. Am fost chemat la Victoria Roman din... greşeală. Cei de acolo m-au confundat cu vărul meu, Otto Dembroschi, care juca la Sibiu, în Divizia B. Când am ajuns la Roman, cei de la club m-au întrebat ce mai e pe la Sibiu... Le-am spus că eu sunt de la Sighet... Au rămas uimiţi... Ceva de genul, cine l-a adus pe ăsta aici? A intervenit căpitanul de echipă, Vasile Ianul, cel care a fost apoi şi conducător la Dinamo Bucureşti, şi i-a spus generalului care comanda unitatea şi clubul că mă cunoaşte şi că mă ştie ca fotbalist. Numai că cei de la Sighet n-au vrut să-mi dea dezlegare să joc pentru Victoria Roman. M-au condiţionat de un meci important cu Avântul Reghin. Aşa că, m-am dus să joc acest meci la Sighet. Am învins, eu am dat trei goluri, şi am primit dezlegarea. M-am urcat în tren şi m-am dus la Roman. Cum am coborât din tren, cum m-au luat să joc. Eu nu dormisem de vreo două zile, în tren am stat în picioare, că aşa era atunci – soldatul trebuie să se aşeze ultimul, să-i lase pe ceilalţi. Aşa că, eram frânt de oboseală. Mă încerca o oboseală cronică, ce nu mai trecea. Am jucat vreo două meciuri prost şi am fost scos din echipă şi din lot şi trimis la unitate. Curierul generalului a venit să mă anunţe să mă prezint la el. M-am dus, mi-a tras o înjurătură şi m-a întrebat ce-i cu mine. Generalul m-a văzut jucând şi i-a plăcut. I-am spus că sunt foarte obosit şi i-am cerut să mă lase să dorm. Am dormit trei zile încontinuu. Ianul şi Fülop, un fotbalist care a trecut şi pe la Poli, îmi aduceau mâncarea la pat. Apoi, am reînceput să alerg, mă antrenam, mai jucam între noi, însă la meciuri eram ignorat. «Ăsta n-are nici o treabă cu fotbalul», spunea antrenorul. Până a venit meciul cu Negreşti. Corifeii din echipă, printre care şi atacantul Traian Popescu, s-au dat loviţi. Vremea era urâtă, era toamnă, terenul mocirlos şi n-au avut chef să joace. Cum antrenorul nu a strâns 11 jucători, m-a luat pe mine, iar generalul i-a spus să mă bage să joc. Am jucat extremă stângă, deşi nu jucasem niciodată acolo. Important pentru mine era să fiu pe teren. Am câştigat cu 6-2, iar eu am dat patru goluri”. Aşa că antrenorul n-a mai avut încotro, iar Emeric Dembroschi nu a mai putut fi scos din echipă. A jucat vârf şi vârf retras şi a devenit, într-o jumătate de sezon, golgheterul echipei, cu 28 de goluri. Jocurile bune ale maramureşeanului i-au stârnit interesul cunoscutului antrenor Titi Teaşcă, cel care atunci antrena la Dinamo Bacău. Cum între Roman şi Bacău sunt 40 de kilometri, s-au organizat două meciuri amicale, câştigate ambele de Victoria. În primul meci, Dembroschi a marcat un gol, iar în cel de-al doilea, de la Bacău, două. Antrenorul Teaşcă l-a cerut insistent la echipa sa. A fost lăsat în cele din urmă, chiar dacă, la despărţire, generalul a plâns şi a încercat să-l facă să se răzgândească, promiţându-i un ceas de aur. Despre general, nea Imi are amintiri frumoase. Îşi aduce aminte că nu 

lipsea de la meciuri, iar în deplasări venea cu Moskvich-ul. „Am plecat la Bacău, fără ceas, şi tot militar”, spunea nea Imi.

Începutul marii aventuri...

„În 7 ianuarie 1967 am ajuns la Bacău. Era într-o sâmbătă, iar a doua zi, duminică, aveam meci cu Petrolul Moineşti. Am bătut 5-3, iar eu am marcat de trei ori. «Ăsta vă bagă în Divizia A», le-a spus Titi Teaşcă colegilor mei. Am jucat tot timpul, am ajuns şi golgheter. În turul campionatului Diviziei B eram pe locul 4, iar la final, după retur, am promovat. Meciul decisiv l-am jucat acasă, cu Siderurgistul Galaţi. Ei aveau nevoie de o victorie cu 5-0 pentru a promova, însă 

i-am bătut noi cu 5-0. Am dat trei goluri, dintre care unul rămas până astăzi în amintirea celor care au fost la meci. După joc, au intrat oamenii pe teren, m-au purtat pe braţe, chiar şi prin oraş. Ca urmare, am fost convocat la lotul naţional de tineret, unde am fost coleg cu Oblemenco, Dinu, Dumitrache, Dumitriu, scheletul echipei naţionale din Mexic 1970. În campionat, primul meci de Divizia A l-am jucat contra Stelei. Aşa era pe atunci, echipele mari îşi mai aranjau programul. Pentru a lua avânt, se programau pe la echipele nou promovate. Era mai uşor, credeau ei. Însă, după ce Steaua a condus cu 1-0, prin golul lui Voinea, Daniel Ene a egalat, iar eu am marcat golul victoriei. Îmi amintesc că tata a fost foarte mândru şi mulţumit de mine. 

Oamenii defilau în Bacău, după meciuri, cu poza mea, parcă eram Ceauşescu”, spune, hâtru, nea Imi.

În vara anului 1968, Emeric Dembroschi a fost convocat la Snagov, în lotul lărgit al echipei naţionale. Rememorare scurtă: „Într-un an, din Divizia C am ajuns la naţională!”.

Mexic 1970

Povestea participării României la Campionatului Mondial din Mexic 1970 o cunosc nu doar microbiştii. Emeric Dembroschi a reuşit să marcheze al doilea gol al României în poarta Braziliei lui Pele, viitoarea campioană a lumii. Mai mult, a fost desemnat, de presa de specialitate şi antrenorii prezenţi la turneul final, drept cel mai bun jucător român. Şi cum organizatorii intenţionau să le facă statui celor mai buni jucători prezenţi la competiţie, pe care să le aşeze pe o alee a personalităţilor, Emeric 

Dembroschi a fost trecut pe listă. Numai că proiectul nu s-a materializat şi, după ce a rămas fără ceasul de aur al generalului, nea Imi a rămas şi fără statuie... Asta nu i-a împiedicat însă pe colegi, suporteri, oameni de fotbal, să nu-i spună 

„fotbalistul cu statuie”. Nea Imi revine cu o întâmplare de dinaintea participării la Campionatul Mondial din Mexic. România a jucat meciul decisiv cu Grecia, iar el a marcat golul calificării. „La Sighet, era pelerinaj la casa mamei mele. Săraca, nu înţelegea, pentru că nu prea era la curent cu sportul şi cu fotbalul, de ce vin oamenii la ea să o felicite”.

Timişoara

Ca fotbalist, Emeric Dembroschi a avut contact cu Timişoara înainte de a se transfera la Poli. „La un meci, pe care noi l-am abordat cu juniorii şi cu doi-trei titulari obişnuiţi, restul fiind suspendați după un scandal la un meci Bacău-Dinamo, pe Stadionul 1 Mai, i-am marcat lui Jivan un gol de la vreo 35 de metri. Tot stadionul 

s-a ridicat în picioare şi m-a aplaudat. Am pierdut cu 3-1, însă am putut vedea ce înseamnă publicul de fotbal din Timişoara. Am ajuns la Poli datorită... reumatismului pe care îl resimţeam la un umăr. Am venit la doctorul Boici, renumit pe vremea aceea, pentru nişte injecţii. Am stat două săptămâni la Timişoara, timp suficient să fiu depistat... Aşa se face că, fix în momentul în care voiam să plec, aveam bagajele făcute, să le duc la maşină, am fost abordat de Eugen Seracin şi mai unul dintre băieţii din galerie şi dus la un birou din Piaţa Unirii, unde mă aşteptau reprezenţii clubului, profesorii Pop, Silaş, Maier, Ciurea, De Sabata. Am discutat, am luat în considerare şi faptul că, după acel scandal, Bacăul a retrogradat, şi am bătut palma. Am rămas la Timişoara. Îmi aduc aminte că la primul meu antrenament la Poli au asistat 10.000 de oameni. A fost o perioadă frumoasă la Poli, însă eram spre final de carieră. Când am câştigat Cupa şi mai apoi am jucat cu Celtic aveam deja 36 de ani. Pot spune că doar ajutam echipa cu experienţa şi ştiinţa mea. Am trăit vremuri frumoase şi ca antrenor al lui Poli. Ţin minte că în 1984 când am promovat, după meciul cu Universitatea Cluj, principala contracandidată, vreo 5.000 de suporteri au venit şi au cântat în faţa casei noastre”.

Secretul reuşitei...

Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes stă o femeie puternică. Nimic mai adevărat, dacă este să ne uităm la familia Dembroschi. Nea Imi s-a căsătorit cu doamna 

Veronica în anul 1972, la Bacău. De atunci, i-a fost mereu alături, l-a susţinut şi, chiar mai mult, l-a ajutat efectiv să nu se abată de la un stil de viaţă ce poate duce la performanţa în sport. Nea Imi îşi aminteşte că antrenorul Titi Teaşcă chiar a lăudat-o, iar presa vremii i-a luat un interviu în care doamna Veronica dezvăluia secretele vieţii unei soţii de fotbalist. Pe vremea când era antrenor la Poli, profesorul Ion V. Ionescu, „Jackie”, cum îl ştiu foştii lui elevi, antrenorii şi drukerii bănăţeni, a numit-o chiar preşedinta nevestelor fotbaliştilor de la Poli. Doamna Veronica este cunoscută timişorenilor şi pentru faptul că a fost, multă vreme, directoarea Regiei 

Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor RomâniaFilm (RADEF).

Soţii Dembroschi au un fiu, Emeric Armand, inginer analist la o companie multinaţională. „Îi place sportul, însă îl priveşte doar la televizor. A practicat tenisul, atletismul, însă i-a plăcut şi şcoala. Mulţi antrenori îl vedeau un posibil campion. S-a supărat când mama sa i-a spus că sportul şi şcoala se pot împăca foarte bine. A predat 

echipamentul de atletism şi ne-a spus: «Eu mă duc la şcoală»”.

Drumul continuă

De 15 ani, Emeric Dembroschi este pensionar. A rămas însă aproape de terenul de fotbal. „E mai greu să stai acasă, mai ales că şi pensia e mică”, face haz de necaz. Ar fi putut avea o pensie frumuşică, mai ales că, în timpul petrecut la Victoria Roman şi Dinamo Bacău, a fost încadrat, mai întâi, la Ministerul Forţelor Armate, apoi la Ministerul de Interne, ajungând până la gradul de locotenent. Însă, în momentul în care clubul băcăuan s-a transformat în Sport Club Bacău, a fost angajat la primărie. „Când am venit la Timişoara, şeful miliţiei, care era şi vecin de-al meu, a vrut să mă angajeze. Am refuzat. Abia ce scăpasem de armată... Cine ştie, astăzi poate eram vreun colonel şi aveam şi pensie mai mare...”.

Însă viaţa lui nea Imi s-a învârtit mereu în jurul fotbalului. Astăzi, împreună cu Gheorghe Chimiuc, antrenor federal zonal, caută tinere talente. Merge în şcoli din oraş şi judeţ şi face preselecţii. Unii dintre copii au ajuns chiar şi la ACS Poli, acolo unde Emeric Dembroschi ocupă funcţia de scouter...

Despre fotbalul timişorean

O discuţie cu Emeric Dembroschi nu se poate încheia fără a atinge subiectul „fotbalul timişorean astăzi”. „La Timişoara, fotbalul duce lipsă de finanţare. Nu se găsesc 

soluţii pentru a se crea o echipă competitivă măcar de nivelul Europa League, deşi oameni sufletişti în jurul fotbalului există. Timişoara merită o echipă de cupe europene, însă, iată, investitorii nu mai vin la fotbal. Se tem toţi de DNA. Aşa că, Timişoara se scaldă în fotbalul românesc precum Chiajna sau Voluntari, deşi, sincer vă spun, am văzut la cele două cluburi amintite nişte condiţii de club european. Eu un singur lucru ştiu: Timişoara trebuie să aibă fotbal, iar oamenii trebuie să iubească echipa. Avem nevoie de o echipă cu calitate, care să facă performanţă şi să atragă lumea la stadion”.

Anton BORBELY