Dialog cu prof. dr. Ioan Hațegan, istoric, cercetător științific I la Academia Română filiala Timișoara
Istoricul Ioan Hațegan nu mai are nevoie de nici o prezentare. Este cunoscut în întreg Banatul istoric, în țară, dar și în străinătate. Se poate spune, fără teama de a greși, că este „istoricul Banatului”, pentru că s-a aplecat, în întreaga lui carieră – pe departe de a fi încheiată –, studierii istoriei acestui loc binecuvântat. Vorbește, se putea altfel?, la superlativ de Banat și Timișoara, locuri cum nu a găsit nicăieri în Europa sau dincolo de ocean. Vremurile l-au supus și la încercări, a fost nevoit să facă poate și lucruri care nu i-au adus mari satisfacții, s-a izbit de mentalități abrupte, de gândiri opace, atât în vechiul regim, cât și după Revoluție, însă a trecut peste toate. Când privește în urmă, derulând povestea așa cum a fost, realizează că a făcut „ceva” și că acel „ceva” ar putea rămâne, peste timp, ca reper al istoriei multiseculare a Banatului.
- Să începem discuția, firesc, cu începutul...
- M-am născut în 17 decembrie 1949, la Cenad, dintr-o familie de bănățeni, cenăzeni încă din secolul XVIII. Atât bunicii, cât și tata și mama au fost țărani. În 1956 am început clasa I la școala din Cenad. Atunci am văzut soldații sovietici mergând să înăbușe revoluția din Ungaria și întorcându-se, în camioane, răniții și morții. Camioanele treceau prin fața școlii. Atunci am văzut primul tanc, am văzut cum îi puneau apă. Tata, care făcuse frontul, m-a învățat câteva cuvinte în rusește. Erau bucuroși puștii aceia care se duceau la moarte că un țânc zice ceva pe rusește.
Când eram în clasa a II-a, după ce părinții au dat pământul la CAP, s-au mutat la Sânnicolau Mare și s-au angajat. Tata a lucrat în diverse funcții, inclusiv administrator de internat de liceu, mama a fost bucătăreasă. Pe urmă, tata s-a reangajat la CFR, fusese fochist prin anii 1944-1945, dar s-a întors la țară pentru că i-a dat Petru Groza pământ.
Am avut o copilărie, să-i spun așa, pe sărăcie. Mai îmi vine și acum în minte cum stăteam în fața casei, toamna, când veneau colectiviștii cu căruțele încărcate și cu muzicanții în căruță, în timp ce noi trăiam din două salarii de la stat. Am trăit și reversul medaliei, după 1990, când foștii colectiviști aveau niște pensii de mizerie, iar mama avea o pensie, nu bunicică, dar onorabilă. Am avut o copilărie normală, dar rețin faptul că în 1961, când ne pregăteam să renovăm casa, eu și tata eram țigani. Tata făcuse o groapă în grădină, într-un loc cu pământ galben, la vreo doi metri adâncime. El arunca pământul, eu îl luam cu roaba, îl duceam în curte, iar după ce adunam o anumită cantitate aduceam pleavă de la colectiv și două veri la rând am călcat noroiul cu pleavă, pentru a face cărămizi din văiugă. Apoi, le puneam la uscat și astfel am reușit să facem fără costuri o parte din casă.
- A urmat liceul...
- Am făcut parte din ultima serie care a făcut șapte clase. Eu voiam la liceu. Tata s-a dus să-i întrebe pe dascăli: „Cum e cu copilul ăsta? Are minte?”. „Lasă-l la liceul”, i-au spus profesorii.
La liceu am avut câțiva profesori deosebiți – am urmat Liceul „Mihai Eminescu” din Sânnicolau Mare –, cum a fost doamna Munteanu, profesoară de franceză, Dumnezeu să-i dea odihnă, soția unui fost avocat, fiica nelegitimă a lui Emil Gârleanu, care ne-a învățat o franceză frumoasă. Și astăzi, după 50 de ani, încă pot vorbi normal franceza. A mai fost un profesor de fizică. Eu, care nu mă împăcam deloc cu fizica, rezolvam problemele între primii trei din clasă și luam chiar și nota 10.
Culmea e că de mic îmi plăcea istoria și voiam să fac istorie, însă am avut un singur 10 în patru ani de liceu. Nici acum nu știu de ce am luat numai o notă maximă. Am terminat clasa a XI-a cu media 7,66. Ce se întâmplase? Profesorul de istorie era un tip interesant, jumătate maghiar, jumătate român, secretar al organizației de bază a partidului, dar mă certasem cu el prin clasa a IX-a: eram cu harta României pe tablă și vorbeam despre rolul pozitiv al bisericii ortodoxe române în lupta împotriva turcilor. Era prin 1965. Profesorul, nu și nu!, o ținea pe a lui. După vreo jumătate de oră m-a lăsat în pace, văzând că nu are ce să-mi facă. Putea, eventual, să mă pună în discuție, dar nu știa unde.
- De la liceu, la facultate...
- Am dat la facultate și, foarte convins că intru, am picat al patrulea sub linie. În aceste condiții, m-am dus la „fără frecvență”. În 15 august 1967 m-am angajat ca funcționar la Întreprinderea de Morărit „Aranca” din Sânnicolau Mare. Acolo am învățat să bat la mașina de scris. Am făcut șase ani la „fără frecvență”. Apoi am fost timp de patru ani profesor de școală generală și doi ani profesor de liceu, la Gătaia și Recaș.
- Ce a urmat, din punct de vedere profesional?
- În ultimele zile ale lunii iulie 1973, directorul de atunci al Muzeului Banatului, Moga, împreună cu Bejan, un alt muzeograf, și cu fostul meu coleg de bancă din liceu, Teodor Bulza, ziarist la „Drapelul roșu”, s-au dus la Jdioara. La întoarcere, Moga se plângea că nu are un ghid. La care Teo le-a spus că are un coleg, stăteam atunci deasupra florăriei de pe surogat, lipit de muzeu. M-au chemat, m-am dus pentru o lună și am rămas... 12 ani. Acolo am învățat meserie, acolo am învățat și să vorbesc, pentru că un an și jumătate, de marțea până duminica inclusiv, timp de câte opt ore, am făcut ghidaj în muzeu. Am început să fac ghidaj și prin oraș.
Am fost dat afară, disciplinar, de la muzeu în 22 august 1984, de către directorul muzeului, coloneul de securitate Făt Mihaiu. Motivul a fost că nu am vrut să-i devin informator personal. În toamna anului 1980, când el a venit director, din întâmplare, o nepoată a unei profesoare de filosofie, colegă cu mine la un liceu, a devenit nașa băiatului meu. Fata a venit la mine și mi-a spus că unchiul său vrea să-i „ciripesc”. I-am spus că am scăpat eu de „băieții normali” de la „secu”, așa că am refuzat „oferta”. Urmarea a fost că au început să mă penalizeze la salariu, 5%, 10%, 15%, 20%, timp de patru ani. După care, pretextând o inundație, m-a dat afară.
Până la urmă, după cinci luni și o săptămână de șomaj, am fost reintegrat, fără nici un drept acordat din urmă. Singurul loc de muncă din județul Timiș pentru mine a fost impresar la Teatrul de Păpuși. Acolo am dat peste un director extraordinar, Ilie Gyurcsik, profesor universitar mazilit și el la teatru. Era o perioadă foarte dură, de autofinanțare, când trebuia să faci bani. Fiind profesor, știam să vorbesc. Dădeam câte 100-150 de telefoane pe zi. Sala avea 200 de locuri, cam puțin pentru ceea ce trebuia atunci. Mi-a venit ideea să organizez spectacole de teatru de păpuși în cartiere, în toate cinematografele. Erau vreo zece pe vremea aceea. Așa se face că în anul 1985 am început peripețiile cu cele două trupe ale teatrului, una zisă a bătrânilor, a maturilor, și una a tinerilor. Cel mai vândut spectacol a fost „Noua poveste a Scufiței Roșii”, o adaptare, cu text de Iulia Cacuci și muzică de Rodica Giurgiu, un spectacol extraordinar pentru copii, cu actori la vedere, cu păpuși mari, plus trupa tânără care se dădea în spectacol și improviza. Erau niște reprezentații mai mult decât plăcute. Am început apoi să fac turnee prin țară. Din 1985 și până la începutul anului 1986, am văzut România așa cum era, România reală, nu cea pe care o vedeam eu din turnul de fildeș al muzeului. A fost o perioadă dificilă, dar profitabilă pentru teatru. Nu mă întreba nimeni ce fac, din moment ce aduceam excedent de bani. Prin luna martie a anului 1986, directorul de atunci al Bibliotecii Județene mă cheamă: „Domnule, te vreau pe tine la Bastion, la sectorul de carte veche și periodice”. Începusem să fiu recunoscut oarecum prin ceea ce începusem să scriu și să vorbesc ca medievist. Ca o paranteză, eu nu am vrut altceva niciodată decât să fiu medievist. De la 1 aprilie 1986, am mers la Bastion. Un an și jumătate am făcut inventarul de predare-primire. Până în ianuarie 1990 am fost un fel de coordonator de secție; nu spun șef de secție că sună prea pompos.
În ianuarie 1990, după schimbarea directorului, într-o regie anume făcută, am ajuns director adjunct. Eram foarte bun prieten cu directorul, fostul meu coleg de la Bastion, un om extrem de inteligent, dar destul de ponderat în acțiuni.
În februarie 1990 am devenit redactorul-șef al unui săptămânal numit „Contact”, care a apărut până în luna iunie 1990. Era atunci o năvală de doritori să scoată ziare. Conducerea de la „Helicon” ne-a spus să facem un ONG, o organizație, iar unul dintre noi urma să semneze cine, în ce zi și între ce ore face ziarul. Am dat dreptul tuturor să publice, însă am zis că acest lucru nu va ține mult, ceea ce s-a și întâmplat.
- A fost o emulație în acest domeniu nou, al presei libere, după Revoluție...
- Era normală, după perioada socialistă. Am și acum toate publicațiile care au apărut în Timișoara din 1990, până în 1998, inclusiv din 23 decembrie 1989 încoace. Am devenit președintele primului cartel de presă din România, cel de la Timișoara, numit „Unipress”. Am vrut să-i zic „Timpress”, dar cei de la „Renașterea bănățeană” luaseră denumirea.
În septembrie 1990 m-am întors la muzeu, iar în februarie 1991 m-am dus la Academia Română, unde sunt și acum, la Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”. Am promovat profesional toate gradele, sunt cercetător științific I, grad echivalent cu cel de profesor universitar.
- Ați condus, pentru o vreme, destinele culturii timișene...
- În 1991, un prieten m-a întrebat de ce nu mă duc șef la Inspectoratul pentru Cultură al Județului Timiș. Anterior, au mai fost doi, însă, din diverse motive, și-au dat demisia. M-am dus, erau cinci concurenți. Pe baza proiectului managerial, am intrat eu. În septembrie-octombrie 1992, FDSN-ul m-a chemat să devin ministru adjunct al culturii în Guvernul Văcăroiu. Aveam două variante: să fiu neamț sau evreu. Și am ales să fiu neamț, să le spun că, pe lângă fișa postului, mai vreau trei lucruri. Ei însă le-au refuzat. Mai mult, mi-au spus că voi fi dat afară...
În anul și jumătate petrecut aici am făcut două sesiuni științifice internaționale împreună cu Universitatea de Vest, am schimbat șase directori (nu de nebun ce eram, ci pentru că nu erau buni manageri). Dilema mea a fost pe cine pun în loc. Am ales varianta să pun pe cel sau pe cea care putea să facă cel mai puțin rău instituției respective. Nu erau cursuri de manager și așa mai departe. În schimb, doritori erau pentru posturile de conducere. Aveam și organigrama, și bugetul pentru întreg județul.
Am reușit câteva lucruri. Am sprijinit primul Festival al Inimilor. În 14 mai 1993 am fost schimbat din funcție. Știam cu câteva luni înainte că așa se va întâmpla. Tocmai mă întorsesem de la prima întâlnire a orașelor culturale europene cu Capitalele Culturale Europene, de la Graz, din Austria.
M-am întors la Academie, iar în 1994 m-am întâlnit cu niște bănățeni. Fac o paranteză: nu știam ce să fac, eu eram obișnuit cu activitatea... Astfel, am înființat Societatea Culturală „Banatul”. Am organizat în luna mai a anului 1995, la București, Ruga Bănățeană. Tot la București, în anul 2000, am mai organizat o Rugă Bănățeană. În 1995, 1996, 1997 am organizat Ruga Bănățeană la Timișoara, cu Timișul, Aradul și Caraș Severinul. Au fost două zile de Rugă. Timișoara nu a avut până atunci o Rugă. Apoi am predat-o Primăriei, care voia să o organizeze. O organizează și astăzi, însă nu o face când trebuie. Ruga Timișoarei, a Parohiei Ortodoxe Române I, este hramul bisericii din Piața Küttl, în zilele de 8-9 septembrie. Or, ei o fac în 14-15 septembrie, când e Hramul Catedralei, care e a Banatului, nu a Timișoarei.
Cu Societatea Culturală Banatul am făcut, printre altele, o stagiune folclorică estivală la Muzeul Satului, „Jocul bănățean”, în 1996, cu două-trei mii de oameni în fiecare duminică și, culmea, în 2009 am făcut Ruga Bănățeană la Paris.
- Cum a ajuns Ruga Bănățeană în capitala Franței?
- Preotul de acolo, parohul Catedralei, era tot un bănățean.
Ne-am întâlnit la Timișoara, în primăvara acelui an, și doi Neluțu nebuni s-au apucat să viseze. Și am reușit să duc la Paris câteva sute de oameni: cu autocare, cu mașini personale, cu avionul. Două zile a fost o Rugă ca-n povești. La Paris, eu fiind și un dansator bun, am văzut pe margine, lângă zid, o negresă care se mișca în ritmul muzicii. Cum vorbesc franceza, am întrebat-o: „Dansați?”. „Da”. Ea dansa în stil african. Am pus mâna pe ea și... doi la stânga, doi la dreapta. A fost un spectacol incredibil. Toți imortalizau momentul cu aparatele de fotografiat, cu camerele de filmat... Femeia a priceput ritmul, a dansat corect, spre deliciul și al ei, dar și al celorlalți spectatori.
Conceptul de rugă e vechi în Banat. E cea mai mare sărbătoare laico-religioasă a comunității. În 1995, când am făcut Ruga Bănățeană la București, Lorin Fortuna voia să pună mâna pe eveniment. I-am spus: „Florine, tu faci fuga din Banat, Ruga o fac eu!”. Și am înregistrat-o la OSIM și, de atunci, e marcă culturală protejată.
- Ați publicat intens în presa locală, în special, atât înainte, cât și după Revoluție.
- Am avut rubrici și seriale la „Drapelul roșu”, „Banatske novine”, „Szabad szo”, „Neue Banater Zeitung”. Am avut în jur de trei-patru sute de episoade. După 1990 am continuat să public. Astăzi, cred că am în jur de trei mii de articole.
- La care se adaugă și cărțile proprii...
- Da, până acum sunt numai 66. Anul acesta vor mai apărea trei. Sper să depășesc cifra de 70. Mi-a plăcut să scriu. Majoritatea lucrărilor sunt de istorie medievală a Banatului. Doctoratul meu, luat la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca, în 1994, în istorie medievală, pe această temă a fost.
Între timp, am mai scris niște monografii de fabrici, care au fost considerate, de către economiști, foarte bune. În 1998 am făcut monografia fabricii de țigarete, în 2000 pe cea a Camerei de Comerț, am mai făcut monografia Retim.
Am început să trec, astfel, și la istoria modernă și chiar contemporană.
- Ați avut și alte activități, însă, și acestea, strâns legate de istorie...
- În anul 1998 am devenit, oficial, ghid de turism. Am făcut vreo 1.500 de ghidaje prin Timișoara, și mai fac și astăzi, plus Budapesta, Viena, Praga, la sfârșit de săptămână. Mă duceam acolo, de fapt, pentru a-mi aduce tutun pentru pipă. Am făcut ghidaje și prin țară. Ghidaje fac în română, franceză și germană, dar am făcut și în italiană.
În 1995, împreună cu Dușan Baiski am făcut prima revistă media pe internet din România, „Banat media”.
Anul acesta, în 14-15 octombrie, toate instituțiile științifice din Timișoara s-au aliat, sub egida Academiei, iar pălăria a căzut pe mine pentru a organiza sesiunea științitică omagială „1716-2016 - Timișoara, o istorie europeană”, la care vor participa germani, austrieci și turci, plus ambasadorii Austriei și Turciei. Evenimentul va avea loc în Aula Academiei.
- Aș vrea să revenim puțin și să vorbim despre familia dumneavoastră...
- Tata a murit în anul 1986, mama în anul 2009. Ultimii 11 ani a stat la mine, am adus-o de la Sânnicolau Mare.
Prima oară m-am căsătorit în anul 1970, cu o profesoară. Avem împreună un băiat, care astăzi este stomatolog la Rotterdam, în Olanda. Are cabinetul lui, făcut din bani proprii, are casă tot cumpărată de el.
A doua oară m-am căsătorit cu o doctoriță psihiatru, cu care avem două fete. Cea mare are 28 de ani, este doctor în arte plastice și grafic designer, iar cea mică are 27 de ani, medic rezident hematolog.
Copiii se înțeleg foarte bine între ei. Zeci de ani am făcut Ajunul Crăciunului cu toți trei. Băiatul stătea la trei blocuri distanță.
În schimb, nu am nepoți încă. Fiul nu s-a căsătorit, fata cea mare se căsătorește anul viitor, iar cea mică încă se... gândește.
- Printre atâtea activități în care sunteți angrenat, mai aveți timp și de hobby-uri? Aveți o pasiune anume, vă place ceva să faceți pentru a vă relaxa?
- Zeci de ani am făcut sport. În liceu am făcut baschet și lupte, iar apoi, când eram la muzeu, am făcut arte marțiale. Cât am fost dascăl, dar și după aceea, am practicat tot felul de sporturi. Prin anii ‘70-’80 erau meciuri de fotbal între cei din cultură și ziariști. După meci mergeam toți la o bere. În timpul unui meci, eu fiind fundaș, la o minge, arbitrul a zis că am făcut henț. I-am arătat unde mă lovise mingea... El a ținut-o că a fost henț și 11 metri. Mi-am scos șortul și l-am trântit pe umărul arbitrului. I-am spus: „Joacă tu atunci”. Bebe Costinaș filma. Ne-a adus în sala unde este astăzi Banca Transilvania, a adus și filmul, pe care îl derula înainte și înapoi... A fost un hai de zile mari...
La muzeu am învățat și să developez, nu numai să fac poze. Am făcut, în 1978, expoziția de ev mediu. Am fost chemat atunci din concediu. Oficial, nu eram medievist. Am pregătit, de asemenea, expoziția care s-a realizat în 1985-1986, însă n-am mai apucat să o pun pe picioare, a făcut-o un coleg de-al meu.
Sunt foarte multe lucruri, dar nici nu-mi dau seama care sunt importante și care nu. Toate au făcut parte din viața mea. Bună, rea, cum a fost.
- Ce v-a călăuzit în viață?
- Am fost un om care a ținut seama de sfatul tatălui său: banii pe care îi câștigi cinstit sunt ai tăi, banii pe care îi câștigi necinstit, se duc cum vin... M-am ferit să mă las cumpărat de cineva. Înainte de ‘89 nu era cazul, dar după ‘90 încoace au fost asemenea situații: cât coști? Le-am explicat tuturor celor care au vrut să mă „cumpere”, asta era la începutul anilor ‘90, că prețul meu este un milion de dolari cash în mână. Mă întrebau: „Ești nebun?”. „Nu sunt nebun - le răspundeam - dar voi nu știți ce știu eu să fac...”. Ceea ce în timp s-a dovedit că știu... Și m-au lăsat în pace...
- A fost greu, în celălalt regim, să vă păstrați verticalitatea, mai ales că ați semnat articole și în ziarul partidului?
- Convenția mea, cu toate ziarele din acea vreme, a fost să scriu istoria evului mediu. Între 1987-1989, la „Drapelul roșu”, aveam o rubrică, pe pagina 7 a ziarului, sâmbăta. Înțelegerea cu fostul meu coleg de liceu Teodor Bulza, ajuns redactor-șef al ziarului, a fost să nu scriu despre socialism. Pasămite, nu mă pricepeam, însă nu-mi plăcea... Nu pot să zic că am avut conflicte. În 1979 am convins doi muncitori de la muzeu să intre în partid, pentru că era o proporție mică de muncitori. Ca să ajung și eu membru de partid, pentru a mă putea înscrie la doctorat - pentru că acesta era scopul - am făcut un asemenea lucru.
Unde este acum Camera de Comerț funcționa un birou al secției de propagandă a partidului. M-au înscris la Universitatea Marxist-Leninistă. Cum nu m-am dus, m-au dat afară. Bineînțeles, nu am avut nici o problemă cu această decizie. Însă, în al doilea an, m-au pus lector acolo.
Eram cunoscut oarecum ca medievist. Le-am spus: „Eu atât cunosc, atât pricep, la restul nu mă pricep, nu fac”. Am fost tentat să-mi dau carnetul de partid înapoi, dar nu vedeam rostul unei asemenea dizidențe.
La ședințele organizației de bază, de la muzeu și până la bibliotecă, am descoperit două modalități de a le bulversa. În primul rând, mă înscriam la cuvânt printre primii și puneam o problemă care ținea de muncă, nu de partid. Bineînțeles că erau discuții și se ducea dracului ședința... La urmă, secretarul organizației de bază zicea: „Tovarăși, vom face” și așa mai departe și astfel se încheia ședința. Sau, la urmă, după ce stăteam cuminte, când simțeam că lumea e plictisită bine, iar trăzneam cu o chestie. Mai erau discuții și iarăși era sfârșită ședința. Culmea, în 1988 sau 1989, la un 1 mai... Se defila pe bulevardul Republicii. Unde e stația de benzină acum era tribuna oficialităților. Fiecare secretar de organizație de bază a primit indicații despre ce lozinci să se scandeze în dreptul tribunei. Eram la bibliotecă, secretara de partid, conștiincioasă, ne-a spus: „Așa trebuie să strigăm când ajungem la tribună”. Când am ajuns în dreptul tribunei, singura care a strigat a fost ea...
- Nu s-a lăsat cu sancțiuni după acest episod?
- Toată lumea știa ce și cum, dar s-a mers pe principiul „hai să ne facem că facem”.
- Ați prefațat numeroase monografii ale unor localități din județul Timiș și nu doar...
- Este o altă fațetă a preocupărilor mele. Am acasă peste 600 de monografii de sate. M-am apucat și am scris un ghid monografic pentru cei care vor să scrie o monografie. L-am publicat în două ediții, se găsește și pe internet, pe Banaterra, acolo unde a fost pus de Dușan Baiski, și a fost luat ca model la nivel național. M-au contactat mulți dintre cei care fac monografii plecând de la acest ghid. Mi-au cerut să scriu cuvântul înainte, dar i-am avertizat că doar după ce voi citi și doar dacă îmi va plăcea voi scrie pentru acea monografie. Pentru majoritatea am scris. Le-am mai dat și indicații, pe unde să mai schimbe, unde era de completat... Am ajuns la vreo 30 de prefețe la monografii, nu numai din Banat, chiar și din Argeș sau din zona Hălmagiului.
Am fost la mai multe consfătuiri ale monografiștilor din Arad, Timiș și Caraș Severin, dar acum am predat ștafeta profesorului Ion Traia, muzeograf la Muzeul Satului Bănățean, pentru că e mai tânăr...
Am scris monografia satului meu, Cenad, anul acesta a fost publicată...
Dacă stau și mă uit, văd că am făcut destul de multe.
- Ce vă leagă cel mai mult de Banat?
- Ca pentru orice bănățean, iubirea mea cea mare este Timișoara. De mic copil, n-am vrut să trăiesc decât în Timișoara. Am „emigrat” de la Cenad, Sânnicolau Mare spre est, nu spre vest, spre Timișoara. Puteam să mă duc la Cluj, au fost și niște variante cu Bucureștiul, dar am rămas aici. Foarte interesant: născut la Cenad, puteam trece, înainte de 1989, Mureșul sau fâșia. Mai erau variante prin zona Naidăș, Caraș Severin. Le știam, însă n-am vrut să trec. Nu am vrut să plec, pentru că eu voiam să fac evul mediu al Banatului, nu altceva. Iar dacă mă duceam dincolo, ar fi trebuit să spurc țara. Că l-aș fi spurcat pe Ceaușescu, de care nu îmi plăcea, ar fi fost altceva. Dar nu voiam să fiu obligat să zic ceva rău despre România. Mi-s bănățan, dar și istoric, și român. Așa că am refuzat. Unii mi-au spus că sunt comunist, pentru că nu am vrut să fug.
- Am văzut, recent, o serie de fotografii realizate în satul natal al lui Stan Vidrighin, primul primar român al Timișoarei de după Unirea de la 1918. Ne pregătiți ceva în acest sens?
- Am un contract cu Aquatim, pentru un film și o carte despre Stan Vidrighin. Proiectul îl realizez împreună cu directorul companiei. Am fost la Rășinari, un sat extraordinar, și apoi la Sibiu, unde a făcut liceul. Vom mai merge la Budapesta, acolo unde a urmat cursurile Politehnicii. Am mai filmat prin Timișoara, mai avem ceva de filmat, iar în toamnă va ieși filmul.
Asemenea contracte am mai avut, pentru că lumea, citindu-mi cărțile, a văzut că în ceea ce scriu încerc să fiu foarte corect. Deviza mea ca istoric a fost să nu mă prostituez, să fiu corect, să scriu cât de mult mă duce pe mine mintea despre adevărul istoric medieval sau alte lucruri. Asta a făcut să primesc diverse comenzi, din care au ieșit și ceva bani, pentru că din 66 de cărți nu știu dacă am câștigat vreo 10.000 de lei. Majoritatea fiind subvenție publică, nu am putut să le vând, s-au difuzat gratuit. Am și fost întrebat: „De ce scrii, dacă nu câștigi bani?”. „Nu știu, am răspuns, oi fi eu demodat”. Scriu pentru că cred că am ceva de spus. Sunt convins că majoritatea cărților mele vor rămâne, pentru că n-au fost scrise la comandă politică, au ca subiect istoria Banatului, istoria Timișoarei. Împreună cu profesorul Cornel Petroman am scos două ediții ale „Istoriei Timișoarei pentru elevi” și sperăm ca anul acesta să mai scoatem o ediție.
Unele dintre cărți au fost citate serios în diverse lucrări de istorie și mă bucură acest lucru, pentru că toate au fost apreciate ca și corecte.
- În spatele acestor cărți se află și o muncă asiduă de cercetare...
- Ca să fii istoric bănățean trebuie să vorbești corect limba română, să vorbești sau să înțelegi germana, maghiara și sârba, italiana, franceza, să faci diferența dintre sârbă, bulgară și rusă.
Făcând rusă pe vremuri, pot să citesc și în alfabetul chirilic, ceea ce este important pentru limbile sârbă și bulgară. Trebuie să cunoști pentru a-ți putea traduce din limbile respective, pentru că în România despre evul mediu bănățean s-a scris puțin. A început Costin Feneșan și după el am apărut, tiptil-tiptil, și eu.
Revenind la munca de cercetare, am un perete de fișe despre Timișoara, pe cartiere, pe străzi, pe numere de case. Iubind eu Timișoara, acum mai bine de zece ani, am vrut să fac o istorie a străzilor și caselor timișorene. Și am fișat. Până când mi-am dat seama de un lucru și am întrebat și eu pe cineva, un bătrân, ce să fac. Am văzut că multe case timișorene au patru-cinci-șase numere topografice și CF diferite. Și bătrânul mi-a zis: „Ori dai toată documentația mafiei țigănești a caselor și iei bani, ori uiți!”. Și am uitat... Mai există cam tot atât cât am la sediul Asociației Culturale Banatul, acasă. Și mai am o grămadă de documente din care am scos un dicționar istoric al așezărilor din Banatul secolelor XI-XX pe atestări documentare, 420 de pagini, o lucrare pentru care am adunat informații timp de 40 de ani și care în 2013 a fost tipărită. Între 1893 și 1907, Ludwig Grün, șvab din Periam, a publicat rezumatul tuturor documentelor administrației habsburgice, 1716-1753, în revista muzeului. Revista era în maghiară, le-a scris în germană. Cei care cât de cât știm germana, ne-am folosit în timp de aceste informații. Mi-am dat seama că sunt o sursă fantastică de informații pentru orice bănățean, le-am tradus, au ieșit vreo 460 de pagini scrise pe calculator și sper ca într-un timp relativ scurt (eu voi lucra la Academie până la 70 de ani) să le public, pentru ca și cei care nu cunosc limba germană să cunoască niște realități fantastice, dure, dar motivante în timp.
Am mai scris un fel de cronologie a Banatului, în două volume, unul până la turci, altul sub turci, care au fost chiar apreciate. Despre turci, cu excepția impresiilor de călătorie ale lui Evlia Celebi și studiile și lucrările lui Costin Feneșan, altele referințe n-au existat. Am luat, pentru perioada turcească, documente publicate în diverse limbi europene, le-am tradus și le-am pus cap la cap. Mă simt dator să fac și partea aceasta de istorie premodernă, și îi spun astfel pentru că, din punctul meu de vedere, evul mediu bănățean se încheie în 1716. Pe la 1730 în Banat a avut loc prima grevă muncitorească. Nu mai era ev mediu...
Așa, fără să-mi dau seama, trece viața. Sper să las ceva în urmă, care să și rămână, nu doar să fie tipărit... Sunt liniștit din acest punct de vedere.
- Ați făcut și un altfel de oră de istorie, să-i spun așa, prin intermediul televiziunii...
- Am făcut niște mini-seriale de televiziune, am avut diverse emisiuni de istorie și chiar de turism, și îmi place să văd Banatul, în special. Cred că sunt vreo cinci sau șapte sate în Banat în care n-am fost. Vorbesc de Banatul românesc și o bună parte din satele Banatului sârbesc. Mi-a plăcut să umblu, să cunosc realitatea, nu poveștile. Iar această realitate nu este întotdeauna frumoasă, pentru că depopularea satelor în timpul procesului industrializării socialite lasă urme uneori dure...
- Lucrurile nu au mers întodeauna foarte bine în Banat, trebuie să recunoaștem…
- Banatul și Transilvania au cam fost, după 1918, exploatate de toate guvernele de la București, chiar și în ziua de astăzi, pentru că erau cele mai dezvoltate regiuni. În anul 1919, Timișoara era cel mai industrializat oraș al României. În perioada luptei pentru unire au fost două variante: să ne unim cu pretenții sau fără pretenții. Pretenția era să-i ajutăm și pe ei să ajungă ca și noi, iar acest lucru să fie stipulat clar. Cel mai dur partizan al acestei opinii era Traian Vuia. Până la urmă, ne-am unit fără condiții. În perioada interbelică și chiar și acum, firmele bănățene și transilvane au fost dublu impozitate de guvernele de la București. Chiar și astăzi Timișul nu primește decât 25-30% din fondurile trimise la București. Pe principiul comunist „să uniformizăm țara”. Dar, pentru a-i aduce pe unii la nivelul tău nu înseamnă să cobori tu la nivelul lor.
Din păcate, după unire bănățenii n-au prea avut reprezentanți marcanți nici în guverne, sau chiar dacă au fost n-au făcut nimic, iar acest lucru s-a întâmplat și după 1990. Culmea e că mulți dintre politicienii așa-ziși bănățeni nu sunt născuți în Banat. A avut loc o fugă în occident foarte mare a bănățenilor, în special a elitelor. Au venit oameni din diverse părți ale țării, foarte buni meseriași, dintre care doar o parte s-au asimilat mentalității bănățene. Restul au păstrat legăturile cu ținuturile lor, un lucru normal, dar ei nu pot să reprezinte interesele Banatului pentru că nu simt mare lucru.
Partea proastă este că bănățenii, dintre cei care au ce dovedi, nu se prea înfig la funcții. A mai fost și perioada socialistă, care a cam liniștit temperamentul mai vulcanic sau cel patriotic local, plus că, cel puțin aici, a funcționat principiul stalinist „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. Nu poți fi tu însuți dacă nu ești, într-o formă sau alta, aliatul unui partid politic. Pe când eram la cultură, aici eram văzut, să zicem, de dreapta, iar la București, de stânga. Iar eu nu eram nici de dreapta, nici de stânga, pentru că nu făceam politică. La fiecare patru ani se schimbă conducerile... Care-i gheșeftul? Odată că 95% sunt numiți politic, fără să aibă un minim de competență. Iar după patru ani se vaietă că i-au schimbat din funcție...
- Ați colindat și lumea. Ați găsit undeva un loc care să vă amintească de Banat, un loc care să intre în sufletul dumneavoastră așa cum au făcut-o Timișoara și Banatul?
- Am vizitat câteva regiuni din sudul Germaniei, landurile Bavaria și Baden Württenberg, am mai fost în câteva regiuni italiene. Am fost în Suedia de două ori, am fost în Canada, am fost de mai multe ori în Olanda, la fiul meu. Olandezii m-au impresionat de-a dreptul. Sunt foarte deschiși, îi admir pentru ceea ce au făcut, Olanda e o țară fantastică ce depășește cu mult celelalte țări vest-europene, deși e o țară mică. Sunt foarte buni negustori, foarte buni ingineri, foarte silitori, chiar modești, pot să spun. Dar o zonă pe care să o compar cu Banatul nu am găsit. Nu am găsit un loc în lume, în afară de Banat, în care să-mi zic: „Aici mă simt acasă!”. Cunoscând bine
Banatul, pot să spun că sunt puține regiuni în lumea asta care să aibă bogăția spirituală și materială a Banatului.
Sunt multe locuri frumoase în lumea asta, dar după două sute și ceva de ani de bănățenism, născut și crescut aici, „îndoctrinat” în bănățenism, aici e acasă pentru mine. Nu neg frumusețile celorlalte regiuni ale României, dimpotrivă, avem cu ce să ne mândrim, avem pentru ce să ne bucurăm, dacă știm să ne bucurăm de ele.
Anton BORBELY
