Interviu cu profesorul Ioan Munteanu, aflat pentru zeci de ani în slujba istoriei locale
A dedicat zeci de ani studiului, cercetării și predării istoriei, disciplină de care spune că s-a simțit atras încă din tinerețe. Pe parcursul îndelungatei cariere de profesor universitar a cunoscut situații mai mult sau mai puțin favorabile acesteia, dar a persistat necontenit în cercetările întreprinse, adaptându-se cerințelor vremurilor.
S-a ocupat în special de problemele de istorie locale, abordând teme de o importanță majoră, precum Unirea Banatului cu România, contribuția Banatului la Războiul de Independență sau Mișcarea Națională din Banat. Lucrările sale au adus o contribuție însemnată istoriei, așa cum ne este ea cunoscută astăzi.
Spune despre el că nu a fost „omul de suprafață”. „Problemele de istorie întotdeauna ridică probleme”, motiv pentru care în această meserie e nevoie de atenție și rigurozitate.
În dialog se poate observa un sentiment de satisfacție și mulțumire cu privire la viața profesională, lucru pe care îl și afirmă la finalul discuției. „Când privesc în urmă sunt mulțumit în sensul că mi-am făcut datoria pe deplin, că am lămurit o serie de probleme de istorie ale Banatului care practic nu au fost rezolvate până acum”, spune el.
Deoarece de curând profesorul Ioan Munteanu și-a sărbătorit ziua de naștere, îi urăm „La mulți ani!”.
- Cum a început totul?
- M-am născut în Igriș, județul Timiș, la 31 octombrie 1938. Școala elementară am făcut-o în comuna natală, liceul la „Constantin Diaconovici Loga”, pe care l-am terminat în 1956, iar Facultatea de Istorie-Filozofie la Cluj 1959-1964.
- De ce ați ales să vă îndreptați înspre Cluj și nu ați rămas la Timișoara? Aici nu era această specializare?
- La Timișoara era o facultate de trei ani. Atunci se înființase, în 1959, dar eu dădusem deja admitere la Facultatea de Istorie-Filozofie din Cluj și nu am mai schimbat. În plus facultatea de aici era de trei ani, pe când cea de la Cjul era facultate completă, de cinci ani.
- Părinții v-au sprijinit în alegerile făcute?
- Da. Părinții mei erau țărani. Tatăl meu era muncitor la zidărie, iar mama era colectivistă. M-au încurajat și m-au susținut foarte mult în timpul facultății, dar și după aceea.
- Povestiți-ne puțin despre perioada și orașul studenției. Cum au fost acei ani și cum era Clujul în acea perioadă?
- Au fost ani fructuoși din punct de vedere profesional în sensul că pretențiile erau foarte mari. Erau profesorii vechi ai universității din Cluj, Ştefan Pascu, David Prodan, Bujor Surdu. Viaţa de student a fost frumoasă, ne-am acomodat la viaţa studenţească din Cluj și ne-am împlinit profesional și social.
- Care a fost parcursul profesional după finalizarea universității?
- La terminarea facultății am fost repartizat de Ministerul Învățământului în învățământul universitar, la Facultatea de Istorie-Geografie de la Timișoara, unde am lucrat până la pensionare.
Am fost repartizat ca preparator, iar de-a lungul anilor am parcurs toate treptele universitare, de la preparator la profesor.
Principalul curs pe care l-am predat a fost istoria modernă a României. De la Supplex Libellus Valachorum, de la 1791, până în 1918. De fapt m-am și specializat în acest domeniu, și mișcarea națională, mai puțin istoria contemporană.
- Ați fost atras de istorie încă de la început, sau ați descoperit această pasiune odată cu studiul?
- Înainte de a mă duce la facultate am fost profesor suplinitor la Lovrin, unde am predat și istorie. Predând istorie, mi-am dat seama că e un domeniu care mă pasionează. M-a interesat și după un an de zile am luat decizia de a merge la Cluj. Am dat admiterea și am intrat de prima dată.
- După desființarea secției de istorie a universității din Timișoara, știu că ați avut un aport la reînființarea acesteia.
- A fost la Timișoara Facultatea de Istorie - Geografie, care a fost desființată. Atunci s-au desființat toate facultățile de trei ani. După câțiva ani am redactat împreună cu alți colegi un memoriu către Ministerul Învățământului prin care solicitam reînființarea Facultății de Istorie la Timișoara și am reușit să o reînființăm.
- Având în vedere lunga experiență, de peste trei decenii, cum este meseria de profesor universitar? Cum ați muncit cu studenții?
- Frumoasă. Este o pasiune frumoasă dacă o faci cu pasiune și cu înțelegere. Trebuie să te implici în exercitarea ei, să o faci nu cu patimă, dar cu pasiune.
Iar studenții… ca studenții. Erau unii foarte buni, buni și mai puțin buni. Fiecare judeca și se pregătea în funcție de interesul pe care îl acorda el personal problemelor de istorie. Studenții foarte buni erau mai puțini, puneau interes și se preocupau de aprofundarea cunoștințelor predate la cursuri din bibliografia de specialitate. Ceilalți, studenții mia puțin buni, erau preocupați mai mult de alte lucruri și acordau mai puțin interes istoriei. Dar în general am mers bine.
Când s-a înființat facultatea nouă, s-au înființat două secții, istorie pură și istorie plus o limbă străină, pentru că era legată de facultatea de filologie iar acolo se punea accent pe limbile străine. Trebuia și noi să ne acomodăm la situația respectivă, să legăm istoria și de predarea limbilor străine. Aproximativ jumătate din numărul de ore dedicate predării erau de istorie, iar jumătate pentru predarea limbilor străine.
- Cum s-a modificat în timp metodologia de predare, dar și conținutul cursurilor de istorie?
- În prima parte a predării trebuia să ne conformăm pretențiilor Ministerului Învățământului. Erau discipline politizate, discipline în care vrând, nevrând, trebuia să introduci documentele de partid. Trebuia să predai așa cum se cerea pe vremea respectivă. După 1990 lucrurile s-au schimbat.
Dar modul de predare depindea de fiecare profesor în parte. Cei care s-au obișnuit să predea într-un anumit fel, așa predau și mai departe, și după 1989. Cei care erau interesați de perfecționarea activității, s-au schimbat în bine. Puneau accent pe problemele reale, de conținut. Nu se mai făcea așa-zisa educație patriotică, nu se mai foloseau documentele de partid, ci se preda pur și simplu conținutul perioadei respective.
- Se știe că cenzura era prezentă în toate domeniile în perioada regimului comunist. Ați întâmpinat dificultăți sau impedimente din acest punct de vedere?
- Eu nu m-am lovit de cenzură în sensul că predând istoria modernă a României am făcut cercetare în istoria Banatului, problemele legate de Banatul modern. Nu prea am avut tangență cu rigorile aparatului de partid.
Dar erau într-adevăr probleme pe care trebuia să le predai conform programului Partidului Comunist Român. Erau probleme care interveneau mai mult sau mai puțin în viața studenților, lucru care te deranja. Eram efectiv deranjat de aceste aspecte, dar nu aveai ce face. Trebuia să te conformezi planificării programei de învățământ, trebuia să predai așa cum cereau timpurile respective.
- Cum au evoluat scrierile istorice după încheierea acelei perioade?
- Au evoluat pozitiv. Putem spune că se pune accent pe realitatea istorică. Sunt puțini cei care mai scriu așa cum s-au obișnuit până în 1989, aproape că nu mai există. Majoritatea s-au conformat noilor cerințe ale învățământului universitar.
Problemele care se pun sunt specifice istoriei noastre naționale și istoriei universale, care se dezbat cu rigurozitate, care sunt prezentate pe larg și analizează în profunzime realitățile sociale, economice și politice din diferite perioade.
- Cum vedeți istoria, ca disciplină, predată azi tinerilor din România?
- Problemele de istorie întotdeauna ridică probleme. Depinde foarte mult de modul în care interpretează fiecare istoric un eveniment sau altul. Dacă ești atent și riguros în ceea ce privește analiza, o faci temeinic, o faci referindu-te la problemele specifice perioadei respective, evenimentului respectiv, situației date.
- Știu că ați publicat mai multe volume. Înspre ce s-au îndreptat cercetările dumneavoastră?
- Am publicat un număr de peste 145 de studii, de articole și 18 cărți, publicate singur sau în colaborare. Dintre toate, câteva sunt esențiale pentru istoria Banatului. Eu m-am ocupat în special în cercetare de istoria Banatului pentru că aici aveam arhiva, aveam presa pentru diferite perioade istorice. Aș menționa lucrarea „Mișcarea națională din Banat 1881-1918”, cele trei volume de „Banatul istoric”, partea de istorie economică, partea de istorie a populației și cea de istorie socială, care au apărut în ultimii ani.
Am pus accent mare pe cercetarea științifică și am publicat aproape în întregime numai istoria Banatului. Am mers la arhive, la Secția Documentar a Bibliotecii Județene, am cercetat presa vremii. Erau probleme importante pe care le tratam cu atenție și aș zice și cu răspundere profesională. Nu am fost omul de suprafață. Întotdeauna am mers la documentul de arhivă, la documentul de presă și mi-am structurat cercetarea pe problemele de conținut ale evenimentului sau ale perioadei la care mă refeream.
- Ce ar trebui să reprezinte istoria Banatului pentru locuitorii lui de astăzi?
- Istoria locală are importanța ei. Aduce la cunoștința oamenilor fapte, întâmplări, situații, realități din trecut și le potențează, eu zic, cu toată răspunderea, activitatea.
- Ați împlinit de curând 78 de ani. Ce au însemnat pentru dumneavoastră cele câteva decenii dedicate studiului și predării istoriei?
- A fost o perioadă bogată în realizări. Am predat și cursuri la universitate, am făcut și multă cercetare. Am rezolvat o serie de probleme importante precum Unirea Banatului cu România, contribuția Banatului la Războiul de Independență, Mișcarea Națională din Banat.
Când privesc în urmă sunt mulțumit în sensul că mi-am făcut datoria pe deplin, că am lămurit o serie de probleme de istorie a Banatului care practic nu au fost rezolvate până acum.
Ioana NICOLESCU
