Oamenii cetății

- 

Interviu cu conf. univ. dr. Claudiu T. Arieșan, Universitatea de Vest

- Să începem cu rădăcinile. V-ați născut la 1 iunie, de Ziua Copilului, în Timișoara...

- Da, așa este, și întotdeauna a fost o problemă de opţiune, pentru că aveam sărbătoarea oarecum înjumătăţită, nu dublată. Acum, la vârsta asta, e foarte bine să fie așa, mă amestec printre copii, dar atunci, practic, era un model de tipul doi într-unul: Ziua Copilului și ziua mea de naștere. Însă păstrez amintiri foarte frumoase cu fiecare aniversare. Fiindcă pe atunci bucuriile majore erau mai ales acele reuniri sociale, vesele şi sentimentale.

- Primele clase?

- Primele clase, într-una din cele mai bune instituţii de profil din Cetatea noastră, Școala Generală nr. 16 – „Take Ionescu”, cum i se spune acum. O școală cu profesori extraordinari, cu exigențe profesionale deosebite, o locație bună şi central plasată; în plus, pe lângă multa comoară educațională strânsă în anii aceia, și un minunat loc de joacă. Îmi aduc aminte de terenul de fotbal și cel de baschet, ba chiar improvizasem noi, băieţii, un teren de tenis, cu bănci în loc de fileu. Mi-au ocupat sute de ore în copilărie, și o bună parte din pregătirea mea sportivă, pe lângă orele de baschet profesionist, s-a petrecut acolo.

- Tata, mama?

- Tatăl și mama, amândoi umaniști. Unul ardelean, din Ocna Mureș sau Uioara, cum i se mai zice localităţii din Alba, binecunoscutul scriitor și gazetar bănățean Ion Arieșanu, de fapt, Ioan Arieșan, în acte, însă s-a ales cu pseudonimul acesta pentru că, foarte adesea, publicațiile din București îi „aranjau” numele, fără să-l mai întrebe, așa, după urechea lor. Și atunci a optat pentru pseudonimul, de fapt, Ion Arieșanu. Un autor de primă mână al romanului ardelenesc, în buna tradiție a lui Pavel Dan, Emil Isac, Liviu Rebreanu și Ioan Slavici, un om care și-a dedicat viața scrisului, promovării talentului din toate domeniile, mai ales ca redactor-şef în cadrul revistei „Orizont”, pe care a slujit-o atâția ani după ce o făcuse, mai înainte, ca responsabil cultural la publicația cotidiană „Drapelul Roșu”. Era o vorbă frumoasă aici, printre colegii săi: „Revista mică, mare, unu-o duce în spinare”, pentru că el era și la birou mereu, şi la tipar, până noaptea târziu, și la ședințele foarte dure de la Comitetul de Cultură, și cu fiecare scriitor în parte, și în taberele literare, și pe șantiere – marile șantiere ale țării de atunci – unde și-a redactat multe volume de reportaje, și pe la șezători culturale. Un om întreprinzător şi harnic care a iubit și media, chiar dacă era emotiv și se consuma enorm când trebuia să vorbească la televiziune sau la radio. A făcut-o totuşi cu pasiune de fiecare dată, și chiar foarte bine. 

Mama, Valeria-Ileana, născută Tomoiagă, o intelectuală de înalt rafinament, profesoară de limbi străine la „Nikolaus Lenau” și la Liceul Economic din Timișoara. A prins epoca dură de după război – ea fiind originară din Maramureș, din Sighetul Marmației – în care se făcea doar rusă ca limbă străină la Filologie, din păcate. A recuperat apoi și franceza, când s-a putut, după anii ʼ50. A fost o mare consumatoare de literatură bună, o parteneră onestă, devotată și foarte potrivită pentru tatăl meu. Practic, am avut drept părinţi doi filologi dedicați care, de dimineața până seara, asta făceau şi creau, asta discutau, asta mâncau pe pâine, cum se zice și, totuși, paradoxal, în vremurile acelea tulburi, au decis că pentru mine ar fi bună cariera de inginer.

- De unde au ajuns la această concluzie?

- Era o prejudecată comună că Politehnica, în anii aceia, este mult mai utilă în viaţă. Filologia avea un rol de cenușăreasă, trebuie să recunoaștem. Ei oricum trăiau din litere și nu trăiau deloc rău, asta e clar. Dar au zis că pentru un băiat, decât profesor sau mai știu eu, scriitor ori simplu umanist, e mai bine să fie matematician, inginer. Asta m-a ajutat în mare măsură să-mi organizez mintea pentru că, luându-i în serios, am dat admitere la Liceul „C. D. Loga”. Am luat media 10 la matematică, am participat la olimpiade naționale de profil chiar, cu un efort, însă, de măsurat, pentru că fibra mea, structural, era pur filologică. Așa că vă puteți imagina un munte de culegeri de matematică și fizică pe masă, iar romanul sau volumul de eseuri, pitit sub masă, pentru când termin cu primele. A fost o epocă destul de complicată pe care, din fericire, am întors-o în făgașul ei la treapta a doua (pe atunci erau examenele acelea aspre de treapta a doua, cu concurenţe de 10-15 elevi pe un loc), când am virat spre domeniul meu genetic aclimatizat, filologie.

Am dat la Liceul de Filologie Istorie, actualul Colegiu Bănățean și, de atunci, am fost unul dintre cei mai fericiți şi împliniţi umaniști ai zonei. Întotdeauna, înainte spuneam că voi ajunge, poate, inginer, dar voi fi cu siguranţă cel mai nefericit inginer din sud-estul Europei, pentru că nu asta mi-e vocația.

- Din liceu, care sunt dascălii de care vă aduceți aminte, niște întâmplări mai deosebite?

- Dascăli fabuloși!!! Am avut o șansă enormă de a întâlni personaje care chiar mi-au modelat, dacă nu structura, să-i spunem, științifică, atunci sigur caracterul, personalitatea.

Prima a fost o formidabilă profesoară de română, pe nume Veturia Costa, ce preda la Liceul „Loga”. Chiar dacă era un liceu de matematică-fizică, ea preda în condiții remarcabile și a fost o bucurie enormă să colaborez cu domnia sa. Ea m-a învățat să-mi scutur podoabele, cum recomandase Tudor Vianu, să nu scriu zece pagini, ci doar trei, dar concentrate, și tot ea m-a încurajat să îmi urmez talentul. Iarăşi la „Loga” am avut o șansă enormă ca, imediat după ce absolvise Facultatea de Filosofie de la Iași, să-l am ca prim diriginte pe regretatul George Șerban, venit atunci profesor, prima dată în Timișoara. Bineînțeles că a rezistat un singur an, pentru că era la fel de revoluționar și de dur împotriva regimului, chiar pe vremea comunismului, și a fost mutat disciplinar la un liceu pentru copii cu nevoi speciale. După un singur an la „Loga”! Era șef de promoție și, inițial, acolo fusese repartizat. Mi-a fost diriginte și ne-am îndrăgostit cu toții de el, de gazetele de perete pe care le lucram împreună, de revistele realizate, de orele strălucite. Am fost foarte apropiați de el, toată clasa, eu mai mult, fiindcă îl ajutam cu aptitudinile mele culturale. Ne vorbea deschis, fără limbajul de lemn al epocii, ca-n lumea bună, ca-n lumea dreaptă şi adevărată: „Acesta-i comunismul, ar putea şi ar trebui să fie așa, dar nu este, acela-i capitalismul cu scăderile lui dar şi cu avantaje, sperăm să ajungem la un moment dat acolo, chiar dacă pe calea noastră”. Deci, afirmaţiii foarte grave pentru anii aceia, anii ʼ80, însă care pe noi ne-au încurajat să vedem lucrurile altfel. La noi, oricum, știți bine, în Timișoara aveam posturile de televiziune sârbești, maghiare. Avem contact nemijlocit prin ele cu Occidentul, însă el ne-a deschis și o cale prin școală, foarte rară în România de atunci. A plătit scump, chiar și colegii mei au plătit scump, pentru că apoi a fost adus un diriginte complet opus, obedient și aspru, care a admis ca toată clasa, doar clasa aceasta, unde fusese diriginte George Șerban, întemeietorul, știm bine, al „Societății Timișoara” de mai încolo, să fie trimisă, în timpul verii, la Canalul Dunăre- Marea Neagră, ce nu se terminase încă. Deși erau elevi ai Liceul de vază „Loga”! Acolo, vă imaginați câți copii s-au îmbolnăvit, băieți, fete. Deci, acesta e un eveniment mai puţin cunoscut din istoria orașului, însă foarte greu de suportat. Eu am avut șansa de a nu mai face parte din colectivul respectiv, în clasa a XI-a eram la Colegiul Bănățean, dar colegii mei au pătimit în numele acelei prietenii, pentru că ei au protestat, au făcut memorii, au insistat să le fie dat înapoi profesorul de care se ataşaseră și pe care-l iubeau.

Iar apoi, la Liceul de Filologie-Istorie, am dat de cel mai bun profesor de română pe care l-am întâlnit vreodată. Un manager formidabil și un suflet extraordinar, domnul Mihai Gafencu, tatăl actualului manager al Spitalului de Copii. Din păcate, și ilustrul profesor de română ne-a părăsit prea devreme, așa cum a plecat și George Șerban, oameni a căror probitate și calitate intelectuală erau formidabile și care au ținut foarte mult la mine. Domnului director Gafencu îi datorez și revenirea, imediat după Revoluţia din 1989, în Timișoara, chiar la liceul pe care îl conducea, pentru că, între timp, se derulaseră alte episoade, facultatea și stagiul în secuime, la Miercurea Ciucului din Harghita.

- Trecem la facultate...

- Facultatea a fost foarte frumoasă și foarte bogată, cu dascăli minunați precum Eugen Todoran, G.I. Tohăneanu, Ștefan Munteanu. Am făcut latină și română. Am iubit fiecare zi din această facultate. Trebuie să recunosc că am făcut din pasiune studiile, și colegii mei erau uneori geloși pe rezultatele mele de 10 pe linie. Întrebau, de ce doar el?

Simplu! Pentru că mergeam acolo învățând de drag, și plăcerea mea era să citesc lecturile suplimentare, bibliografia facultativă, pe lângă cea obligatorie, tocmai pentru a-mi rotunji cunoștințele și a ajunge la rădăcinile cursurilor pe care dascălii mei le propuneau. În același răgaz, am început să traduc din latină, să scriu eseuri, lucrări științifice. Am participat cu succes, zic eu, și cu teme foarte îndrăznețe pentru acea perioadă la Simpozionul Național „Mihai Eminescu” de la Iași, unde ne întâlneam toți filologii țării.

Era o întâlnire de suflet extraordinară, anuală, patronată de profesorul Dumitru Irimia, de pioasă amintire. Mi-aduc aminte că acolo am prezentat prima oară o lucrare despre comic, umor, ironie în opera lui Mihai Eminescu, în publicistica lui Eminescu, care știm cât era de rău văzută pe atunci, fiindcă era o publicistică caustică, naţionalistă, explicită, în anii aceia de dinainte de revoluție. A avut un succes teribil prezentarea, care mi-a creat premisele unei cercetări ce a durat apoi câteva decenii, nu s-a încheiat nici acum, privitoare la comicul românesc ca element al supravieţuirii noastre de obşte, la istoria prea puţin cunoscută a acestei categorii extraordinar de importante pentru durata noastră istorică și pentru sensibilitatea națională.

Facultatea, deci, a fost una remarcabilă și urmată, deși am fost șef de promoție pe țară – cu nota maximă, dar ne-membru de partid – de o repartiție naţională la Miercurea Ciuc, singurul oraș important şi ceva mai apropiat care se găsea pe listă. Mai erau Bârlad și Roman în perioada aceea.

Am ales Miercurea Ciuc pentru că era în Ardeal, pe de o parte, dar și pentru că, așa cum le-am zis celor uimiți că nu aleg ceva pe aici prin zonă – Oțelul Roșu sau Lugoj erau printre variante – am vrut, într-un fel, să scap de presiunea nemiloasă a sistemului și am zis în public: „Mă duc acolo pentru aer curat și apă curată”. N-am știut însă că este chiar așa de frig… a fost teribil să respiri iarna la minus 30 de grade dacă nu erai obişnuit cu aşa ceva de mic. Am slăbit vreo 12 kilograme în cei trei ani de stagiu, dar am întâlnit oameni extraordinari și copiii aceia de la clasele a V-a, a VII-a, a IX-a, a X-a, a XII-a la care am predat română și latină au fost niște învățăcei minunați și m-au ajutat foarte mult să înțeleg bazele învățământului românesc. Deci, să-l cunosc bine din interior, nu de pe băncile facultății să cazi direct cu hârzobul, cum se zice, înapoi în facultate ca universitar.

Știam maghiară absolut suficient cât să mă înțeleg cu ei. Nu am avut nicio problemă de coabitare, ba chiar, imediat după zilele din decembrie, ale revoluției, colegii m-au ales director al școlii numărul 12 din Miercurea Ciuc, unde funcționam atunci, lângă o mănăstire foarte frumoasă de la Șumuleu, asemănătoare cu cea de la Maria Radna a noastră. O mănăstire catolică, superbă și cunoscut loc de pelerinaj în zonă. O locație pe care am părăsit-o, însă, în ianuarie ʼ90 pentru a mă întoarce, așa cum spuneam, chemat de domnul director Mihai Gafencu, pentru câteva luni, la Colegiul Bănățean, ca profesor, alături de foștii mei profesori (o onoare extremă) și, apoi, ca tânăr Preparator la nou înființata secție de Filologie Clasică, latină-greacă, a Universității de Vest din Timișoara.

- Armata? Căsătoria?

- Armata a fost un episod pe care l-am prins pe viu, deși aveam un unchi general la Cluj. Am făcut armata ca terist (termen redus), la Constanța. Am prins niște gărzi memorabile pe crivăț. Era profilul cercetare-diversiune. O unitate cu toți filologii din țară și cu cei de IEFS, de la sport. Ziceau că trebuie să fie reunite mintea și trupul la un loc…

Amintirile sunt două cele care m-au marcat, pe lângă numeroasele aventuri cazone, deja cunoscute din proza unui Gh. Brăescu sau, mai știu eu, Bassarabescu.

Una a fost legată de faptul că abia atunci am înțeles de ce Marea Neagră a fost de fapt numită aşa. Într-adevăr, prin noiembrie, decembrie, februarie mai ales, când nu prea sunt valuri, când nu e furtună, ea devine neagră ca tuciul. E un peisaj extraordinar, aproape selenar să te plimbi pe plajele acelea goale și să visezi că se termină armata mai repede, cum făceam noi. Al doilea aspect memorabil: iernile ucigătoare, venite dinspre sud și, mai ales, dinspre est.

Spuneam noi că deschid rușii frigiderele și se lasă crivățul. Am avut gărzi îndurate la minus 25 de grade, cu ger ucigător şi vânturi violente. Gărzi de noapte care și-au lăsat amprenta și asupra sistemului nostru respirator, pe viață.

Am avut colegi care în uniforma aceea greoaie, cu armamentul și cu o pufoaică gigantică pe ei, cu pâslari în picioare, plus vântul atât de puternic, trebuiau să se lege de stâlpul cu telefon ca să nu fie răsturnați. Unul, mai neglijent, n-a făcut-o, a picat pe spate și nu s-a mai putut ridica. Până am venit noi să îl ajutăm, s-a zbătut ca un gândăcel, dând din picioare-n sus. Deci, asta a fost armata. Într-un fel a fost educativă, dar nu dezirabilă, hai să fim sinceri, până la urmă. Suportabilă, pasabilă doar. Mult mai frumoase au fost amintirile din stagiu. Spuneam de dăscălia din Miercurea Ciuc și, apoi, de experiența universitară care continuă cu folos şi succes până în ziua de azi.

Căsătoria s-a produs la un moment foarte potrivit din viață, când eram cu cariera deja stabilită, cu prioritățile în viață bine statornicite. Șansa enormă a fost să întâlnesc o doamnă încântătoare, Irina Teodorescu, absolventă și ea de filologie clasică și apoi de teologie, ca șefă de promoție la ambele facultăți, originară din Vâlcea, munteancă frumoasă, mândră şi aprigă, de mare calitate profesională şi umană, acum angajată plenar şi cu mult succes în media bisericească şi culturală, la trustul Patriarhiei Române Trinitas, Radio şi TV. O nouă familie umanistă s-a născut astfel. Avem o fetiță minunată, Claudia-Francesca, care învaţă acum la Liceul de Muzică. Este elevă în clasa a doua la Colegiul Național de Artă „Ion Vidu”, deci, îndrăgostită de arte și muzică, a început studiul pianului şi nu întâmplător, pentru că fratele tatălui meu, unchiul Eusebiu Arieșan, a cântat o viață în corul Operei din Timișoara și apoi la Filarmonică. Am un verișor apoi care e cu siguranţă unul dintre cei mai buni chitarişti rock din Banat şi din ţară, Horea Crișovan, și el tot cu rădăcini maramureșene. Avem gene, deci, muzicale berechet.

- Ce s-a întâmplat până ați ajuns aici? Cum v-ați dezvoltat, pentru că întreaga carieră ar fi putut să fie umbrită de personalitatea tatălui?

- Din fericire, am ales o arie literară complet diferită de cea al tatălui meu, care era prozator, cronicar, ziarist.

M-am oprit la un domeniu foarte strict, acela al filologiei clasice. N-am mai avut clasiciști în familie, deci latina, greaca, mai ales latina, m-au atras în chip deosebit prin farmecul şi misterul lor antic, iar marele meu har a fost acela al limbilor străine. Mă mândresc, fără să mă laud, că pot folosi zece limbi în mod curent, pe care le şi stăpânesc în diferite grade. Pe lângă cele clasice, greacă veche, latină, știu franceză, engleză, germană, italiană, niţică spaniolă, apoi limbile locului: sârba, maghiara, rusa (binișor) și româna, bineînțeles. Un filolog adevărat trebuie să spună că doar pe aceea a lui o cunoaşte și nici pe aceea prea bine.

N-ar trebui să se amestece cu alte limbi. Dar asta m-a făcut să fiu competitiv în domeniul meu, să reprezint astăzi România în multe societăți și asociații internaționale, fie de filologie, fie de patrologie și teologie, pentru că am mers foarte adânc în domeniul acesta al studierii Părinților Bisericii.

De educația creștină foarte solidă, din familie, pe care am luat-o odată cu laptele matern și pe care am știut s-o ascund ca elev (dedublându-mă oarecum, fapt de care nu sunt neapărat mândru) eram conștient de pe la șase ani, atunci când părinții mi-au spus că nu mă pot lăuda cu asta la școală. M-am uitat la ei cu destul reproș încât să le răspund că am înțeles asta, nu se pune problema să afle alţii ce facem noi acasă sau la biserică. Unde mergem noi, prin alte localități sau pe oriunde, nu-i treaba nimănui.

Am fost foarte aproape de o religiozitate, să-i spunem, naturală, înnăscută. N-am avut mari îndoieli privind sacrul, chiar dacă am avut multe lupte de organizare a credinței mele, foarte ecumenice (așa cum se poartă mai ales în Banat) și foarte deschise, dar îmbibate de cultură. Ritul mi se pare mai puțin important, mie personal, decât ritmul acesta lăuntric al inimii îmbibate de dragoste către creație și Creator.

De aceea, nu întâmplător am ales Părinții Bisericii ca subiect de studiu, pentru că era o literatură aproape necunoscută la noi, Augustin, Ambrozie, Ieronim, Tertulian, Lactanţiu, Toma de Aquino, Bonaventura. Erau nume aproape prohibite până în 1990. Primele mele traduceri și ediţii au fost către umplerea acestui gol, cu ajutorul binecuvântat al unui om providențial pentru mine, cel mai important din cariera mea, Părintele Mitropolit Nicolae Corneanu. Carisma sa personală, exemplul de clasicist şi teolog deopotrivă, întâlnirea directă cu Înaltpreasfinţia Sa mi-au schimbat radical viața, pentru că – după ce îngrijisem mici texte din Augustin, din Berdiaiev, din Spinoza, într-o colecție numită „Logos” la Editura de Vest, imediat după 1990, cu ajutorul lui Bazil Popovici care pe atunci conducea editura la care am ajuns colaborator de nădejde – am vrut să pornesc o serie dedicată doar scriitorilor bisericești, așa cum era la București „Părinți și Scriitori Bisericești”, PSB, o colecție celebră, și să obțin astfel un soi de imagine îmbunătățită a acestor scriitori și în mediul academic de la noi și printre autorii laici, să spunem aşa, nu doar în mediul teologic, unde erau foarte bine cunoscuți. Și, începând acest demers extraordinar, am avut șansa ca Mitropolitul Nicolae să aibă o încredere cum puțini oameni cred îţi acordă, la prima rugăminte. Noi ne știam de ceva vreme, îl știa și pe tatăl meu, colaboraseră în repetate rânduri, atunci când l-am rugat să-mi dăruiască orice, am zis: „Părinte Mitropolit, vreau să încep o colecție nouă aici la Timişoara! O să-i spun «Cum Patribus» («Cu Părinții Bisericii») și-mi trebuie un text major pentru început. Știu c-ați tradus multe scrieri patristice și din greacă veche, și din latină, dar aş vrea ceva ce n-ați mai publicat până acum”. Și s-a uitat la mine cu privirea aceea pe care n-o să o uit niciodată, blândă, înţeleaptă și care, totuși, te scruta și te citea, și a zis: „Poate ar fi ceva!”. Și-a mers la el în dormitor, parcă plutea așa când urca și cobora pe scări până la etaj unde era imensa lui bibliotecă, și a venit cu un manuscris de 2.000 de pagini scrise la maşină. Era cea mai mare operă a vieții lui, pe care o terminase prin 1945. Era traducerea integrală, din greacă, a „Scării Raiului” compuse de Sfântul Ioan Scărarul – una dintre cele mai însemnate scrieri de spiritualitate din cultura mondială. O traducere despre care părintele Dumitru Stăniloaie știa și i-a solicitat-o pentru a o insera în „Filocalia” sa (acolo intră și „Scara Raiului”), dar n-a avut timp și, probabil, nici dorința de a o reface, după 30 de ani, pentru că Filocalia a apărut prin anii ʼ70, el o terminase prin ʼ45, și în anii aceia nu mai putea să apară așa ceva în condiţii decente. Deci, un manuscris ținut la sertar până în anii ʼ90, 50 de ani aproape. Chiar o carte uriașă a culturii române, pe care, în următorii doi ani, am avut onoarea și bucuria enormă de a o rescrie pentru secolul XX și, iarăși, pentru secolul XXI, pentru că suntem deja la a XIV-a ediție. Este una dintre cele mai bine vândute, editate și tipărite cărți de spiritualitate în limba noastră, este „Scara lui Corneanu”, cum o știe lumea: o traducere eminentă de peste 600 de pagini, în care și-a pus toată priceperea, toată ştiinţa, viața, toată bucuria.

Toate edițiile se epuizează după câteva săptămâni și merg la mănăstiri, la pangare. Am scos-o iniţial la Amarcord, o editură foarte bună, unde am fost coordonator de colecţii şi editor o vreme. Seria acolo a început. Vreo zece volume, tipărite în peste 50.000 de exemplare. Apoi am mutat-o la Editura „Învierea”, a Mitropoliei Banatului, și am inclus traduceri din Ioan Gură de Aur, din Tertulian, din Lactanțiu, aproape toată opera am publicat-o aici, la Timișoara, în premieră națională. Am publicat texte din marii savanți, ca Albert Blaise, Peter Brown, Jean Danielou, care nu mai fuseseră traduși în română. Deci, vreo 17 volume în colecția „Cum Patribus”, cu tiraje, acum mi-e și ciudat să le invoc, de 3.000, 5.000 de exemplare, epuizate, în marea lor majoritate.

Am umplut țara de carte foarte bună și, printre ele, încet-încet, și-au făcut loc și ale mele. Pasiunea legată de comicologie, de care vorbeam, s-a întrupat într-un doctorat început cu profesorul Simion Mioc și terminat cu profesorul Eugen Todoran și o lucrare numită „Hermeneutica umorului simpatetic. Repere pentru o comicologie românească”, o carte care a născut alte trei urmări din ce în ce mai ample, din ce în ce mai populare și bine vândute, care m-au transformat, probabil, în cel mai activ comicolog al acestei țări, pentru că am încercat să reconstitui și tradiția națională a comicului.

E vorba de surâs, nu de hohotit. Trebuie să dobândeşti surâsul acela blând și constructiv și, mai ales, cum îi zic eu, simpatetic. Trebuie să ai capacitatea de a fi alături de omul de lângă tine, de a trăi în papucii lui, cum se zice și de a fi alături de el şi la greu şi la bine. A ieșit o carte, „Între surâs și rugăciune”, despre valențele acestea ale umorului de profunzime în cultura patristică, apoi o „Geneză a umorului în cultura română”, iar în ultimii ani o foarte masivă „Istorie a comicului românesc”, care acoperă fenomenul de la începuturile sale, din folclor și până în secolul XX. Fără a-l aduce la zi, dar lăsând loc pentru o muncă de făcut în continuare. Ecourile au fost extraordinare. Recenzii multe, reeditări, studii. Așa se face că, în multe locuri ale lumii, nu doar ale Europei, am ținut conferințe legate de comicologie, de legătura ei, adeseori insesizabilă, cu sacrul. Am ținut conferințe la Oxford, la Freiburg, la Vilnius, la Orléans, la Brixen (în Italia), la Louvain, la Strasbourg, în domeniul meu de excelență, zic eu. Apoi, traduceri, bineînțeles, din latină, care sunt o hrană pentru mine. În curând o să apară în seria nouă PSB a Patriarhiei, de care vorbeam, al doilea și al treilea volum din „Scrisorile Fericitului Ieronim”, din care multe au fost traduse de mine. Și, pe lângă toate acestea, numeroase proiecte media.

- Să vorbim despre aceste proiecte.

- Mi-a plăcut enorm şi dintotdeauna, ca și tatălui meu, filmul. A fost o pasiune. Și de aici s-au născut două preocupări, care îmi umplu în momentul de față și mi-au bucurat ultimii ani.

Prima este aceea a realizării săptămânale a unei emisiuni de televiziune, o emisiune culturală numită „Dialog spiritual”, pentru TVR Timișoara, care se difuzează selectiv și pe TVR 3, în care mi-au fost oaspeți sute de oameni de cultură, de spiritualitate, mai mult sau mai puțin notorii, din țară și de peste hotare, o arenă, zic eu, de discuții constructive, aproape niciodată polemice și impulsive, în care încercăm să (re)construim cultura locului și s-o prezentăm lumii sub cele mai frumoase aspecte ale ei. Această emisiune s-a transmis și în numeroase ediții speciale, cuprinzând Sfânta Liturghie de duminică de la Catedrala Mitropolitană. Pe TVR 3 era o emisiune de mare audienţă, „Axios”, într-o vreme.

Apoi, transmisii în direct de la evenimente majore, cum au fost venirile Regelui în țară sau sfințirile unor ierarhi sau plecarea la cele veșnice a altora. De la toate am transmis în direct pentru întreaga țară, pentru TVR.

În paralel, vocația mea academică s-a cuplat pe această propensiune spre imagine și spre vizual, aşa că, de câțiva ani, am șansa, foarte importantă pentru mine, de a susţine la toți anii de la Facultatea de Arte și Design cursul de Istoria Cinematografiei Universale și Istoria Fotografiei.

Avem la sediul UVT de pe strada Oituz, la mansarda facultății, un loc ideal pentru susținerea unui curs profesionist și profesional în acest domeniu.

Este o zonă de impact care ne aduce multă bucurie și văd că și studenților le place, pentru că după ce au încercat un număr de dascăli, iată s-au oprit cei de acolo la mine, de ani buni deja, și le sunt extrem de recunoscător pentru asta.

- Ce le puteți spune astăzi, când suntem o planetă de fotografi?

- Fotografia și filmarea sunt ale tuturor. Le avem în aparatul de fotografiat portabil și, cum spuneau niște savanți francezi, totul s-a tradus într-un ecran din ce în ce mai mic, iar viața noastră se concentrează în ecrane din ce în ce mai mici. De la cinematograf, apoi prin televizor, am ajuns la laptop-uri și acum la telefoane.

Probabil că și ceasurile vor deveni în curând asemenea device-uri. Sfatul meu este să nu se lase stăpâniți, ca să nu zic posedați, de imagini. Sunt un companion de drum onorabil, posibili prieteni. În niciun caz media, televiziunea, computerul nu trebuie să devină stăpâni autoritari sau despotici.

Cum spunea așa de tranşant Heidegger, când îi compătimea pe oamenii care se lasă trăiți de propria existenţă, „Viața trebuie să o trăiești tu, să nu te lași dus de valurile ei”, și asta înseamnă să-ți pui, cum zicea de data asta Noica, întotdeauna marile întrebări. Acesta este sensul cel mai adânc al vieții.

Răspunsurile nu sunt întotdeauna perfecte și nici nu contează neapărat sau decisiv formularea lor. Dacă îți pui însă mari întrebări, profunde, neliniştitoare și adânci, viața ta va dobândi un curs întotdeauna ascendent și constant în autoșlefuirea ta și în ajutorarea celor din jur.

- Între toate câte le faceți, ați spus să-ţi trăiești viața, nu să te lași trăit. Unde este omul Claudiu Teodor Arieșan?

- Când mă întreabă fetița mea, căreia încerc să-i dedic cât mai mult timp, chiar dacă pare greu de crezut la câte profesii am, spune: „Tati are o mulțime de joburi, însă meseria lui favorită este cea de tată”. Așa este, nu e o glumă. Ne-am crescut fetița, eu şi minunata mea soţie, foarte autonom, fără a o încredinţa altora, dezvoltându-i foarte strânse legături între noi, ducând-o peste tot (a văzut peste zece capitale până acum), educând-o clasic, dar în respectul modernităţii competitive – și asta se simte. Este, cred, cea mai bună școală pentru un om matur: să fie părinte. Pentru copilul său, dar şi pentru copiii altora ce îi sunt încredinţaţi, dacă e dascăl sau pedagog la orice nivel.

- E greu să fii tată?

- Este spectaculos. Nu aș putea spune că este în primul rând greu. Este dificil, adevărat, de foarte multe ori, însă rămâne una dintre cele mai frumoase experiențe umane posibile și trebuie împlinită cât mai bine, ca tot ce încerc să fac eu, sper.

Cu toate consecințele și sub toate aspectele, nu admit compromisuri la capitolul acesta. Vreau să fie un copil fericit, împlinit, mândru de părinții lui și de vocațiile sale, politicos şi cumpătat, dar care să nu uite nicio clipă să se joace, să se bucure și să înțeleagă că fericirea vine din interior, în primul rând, și din mediul tău imediat, nu dinspre alții ori de prin aparaturi sau „tehnicării”.

- Trăim vremuri destul de curioase, în care foarte mulți părinți de profesii foarte diferite, de la medic, la cântăreț de muzică populară, vor cu tot dinadinsul ca urmașii lor să urmeze aceeași profesie, fie că au vocație, fie că nu au, fie că au talent, fie că nu. Îl cunosc de multă vreme pe tatăl dumneavoastră, mi-a fost mentor, dar niciodată nu l-am auzit să vorbească despre dumneavoastră ca despre cineva de care cu tot dinadinsul trebuie să știe lumea. Avea siguranța că vă vedeți de drum, că a pus ce trebuie acolo, când a trebuit și restul trebuie să aștepți să crească.

- Da, să crească după legile proprii, nu după cele impuse de altcineva. Este foarte adevărat ce spuneți.

- Despre școala de astăzi... Cum o vedeți, cum o percepeți?

- Primul meu articol publicat vreodată, deci debutul absolut în literatură și cultură, s-a numit „Paideia umanioarelor”, poate părea destul de pretențios pentru cine nu stăpânește limba greacă, însă paideia înseamnă lecție de viață și educație într-un sens foarte larg, vine din cuvântul ce desemna copilul grecilor și îl regăsim în pedagogos, în acel slujitor al casei care mergea alături de copil, pedagogul de acum, și îl instruia, îl păzea, îl învăța tot ce trebuie sau măcar îl conducea până la școala unde își desfășura cursurile.

Iar umanioarele sunt pentru mine toate științele care hrănesc și educă spiritul, nu doar trupul. Acel „Mens sana in corpore sano”, evocat de romani, aceea kalokagathia, legătura dintre bine și frumos de care vorbeau cu aprindere grecii, sunt pentru mine idealuri perene şi realităţi de redescoperit mereu.

Orice dascăl ar trebui să se gândească doar la aceste elemente prin care să îmbunătățești nu doar substanța intelectuală, morală și inclusiv fizică a elevului sau studentului tău, ci să-i dăruieşti niște repere de autoeducație care să-l ajute toată viața, să-i dai metode, să-i oferi tehnici concrete care să-l ajute să iubească învățătura și tot ceea ce însemnă cultură, să se descurce în acest vacarm cultural destul de haotic în ultima perioadă și cel mai important, zic eu, să aibă o scară clară de valori.

Un bun dascăl cred că asta trebuie să facă, să învețe cât mai multe metode, modalități de identificare a valorii și de ruptură de non-valoare. Într-o lume în care știrile false, pseudo-adevărurile au ajuns la rang de lege, în care facebook-ul și toate mijloacele media practic pot să-i deruteze enorm pe cei care le utilizează și să le creeze impresia că lucrurile sunt confuze și amestecate, dascălul trebuie în ziua de azi să țină această măsură dreaptă. Cât se face asta la noi? Nu foarte mult, din păcate. Școala românească nu e centrată pe elev, în continuare este concentrată pe dascăl și pe produsul elev, deci pe finalizarea concretă, cantitativă a educaţiei sale. Nu intensitatea educației este rea, nici cultura enciclopedică, chiar cred că ne evidențiază pozitiv în sistemul european, ceea ce ne face rău este lipsa de pregătire practică, lipsa deprinderii unor abilități rapide instituționale și de adaptare la societate, pe care să le producă școala.

E misiunea noastră azi să ne îmbogățim noi, să ne „upgradăm”, cum se zice, să urcăm nivelurile cunoașterii pentru a-i ajuta cât mai mult pe tinerii noștri învățăcei, care de multe ori vin destul de vag și neconvingător pregătiți din școala generală sau din liceu, unii chiar din familie. Iar facultatea nu poate reprezenta unica formă de educație majoră din această țară; e un rol care trebuie să revină la fel de mult și liceului și școlii generale. Dacă vin cu prea mari goluri, primul an, din cei trei pe care-i fac acum, e pierdut pentru adaptare, în al doilea se descurcă cât de cât, și al treilea este deja unul de încheiere, cu licențe sau dizertații, dacă este masterat și așa mai departe. Lipsa patului procustian este de aceea capitală. Profesorul nu mai are voie să impună criteriile sale: „Trebuie să ajungi aici pentru că așa vreau sau zic eu”; fiecare învățăcel trebuie să ajungă mai degrabă cât poate el de sus.

Eu obișnuiesc să încurajez special studenții să le zicem medii sau bunicei, care după un an sau doi ani au rezultate simțitor îmbunătățite datorită muncii: acestora le dau note chiar mai mari cu puţin decât cele pe care le-ar merita în mod firesc, pentru că efortul este evident și ei și-au depășit limitele.

Alții, care sunt bine dotați și rămân la același nivel, practic nu merită să primească nici măcar nota dinainte, în opinia mea, pentru că nu au evoluat, nu au făcut nimic ca să crească.

Au regresat și dau și exemplu prost celor din jur, care îi văd valoroși și apoi îi remarcă rămânând în același punct, nemaicrescând și nemaiajutând pe nimeni în jurul lor.

Școala este o provocare și, mai ales, trebuie să fie o vocație. Trebuie să ai chemare de pedagog în momentul în care intri în sistemul acesta, nu te poți juca cu el și nu poți să-l fușărești, trebuie să știi că te consumă, dar și tu îl consumi pe el într-un oarecare fel, trăind într-o coeziune unde, vorba lui Platon, „nu se știe niciodată cine de la cine învață”, magistrul de la discipol sau discipolul de la magistru.

Biserica, în altă ordine de idei, este o altă mamă socială, culturală, morală a omenirii. Ea trebuie să crească în noi disciplina spirituală, duhovnicească, să ne ajute să evoluăm în raport cu semenii, să deţinem valori clare etice, morale și evident culturale, să fim mereu mai buni, mai toleranți, mai îngăduitori cu ceilalți și totuși mai necruțători, la modul bun, ca exigenţe cu noi înșine.

Trebuie să ne ajute să creștem, să ne șlefuim mereu, să ne transformăm în cel mai bun prototip al nostru, ca individ în societate și în școală. Sunt mulți preoți care fac asta, sunt mulți teologi de calitate și, repet ceea ce am zis și despre învățământ, consider că preoția nu este nici ea o simplă meserie, în primul rând trebuie să reprezinte iarăși o vocație, ca să fii convingător.

Cum spunea poetul roman pe care îl parafrazez liber: „Dacă vrei să sufăr eu când te citesc sau te ascult, trebuie întâi să te doară pe tine”!

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ