Oamenii cetății

Interviu cu prof. dr. ing. Ioan Gheorghe Carţiș, fost rector al Universităţii Politehnica Timișoara

Prof. dr. ing. Ioan Gheorghe Carțiș este una dintre personalitățile proeminente ale învățământului superior timișorean. De numele lui se leagă ascensiunea Universității Politehnica în anii dificili de după decembrie 1989 și revenirea acestei instituții în topul universităților din țară și nu numai. Iar pentru munca sa a fost și răsplătit, dovadă stând multitudinea de diplome și distincții pe care le-a primit de-a lungul carierei. La loc de cinste între acestea stau titlul de Cetățean de Onoare al Timișoarei și Ordinul Național Serviciul Credincios în Grad de Cavaler. De numele său se leagă multe realizări, o parte dintre ele fiind evocate în rândurile care urmează. Nu în ultimul rând, s-a implicat foarte mult - și cu succes - în activitatea sportivă, cea care, alături de educația de înaltă clasă, a dat o notă de distincție Universității Politehnica din Timișoara.

După o viață în slujba instituției pe care timișorenii o alintă „Poli”, prof. dr. ing. Ioan Gheorghe Carțiș se bucură de căldura familiei - soția Rodica, fiicele Anca și Ioana și nepoții -, cea care rămâne, așa cum ne spune, cea mai mare satisfacție a sa.

- Pentru început, domnule profesor, să vorbim despre copilărie...

- M-am născut la Oradea, în 8 noiembrie 1936 - zi de sărbătoare. Părinții mei provin din sate învecinate, din familii cu mulți copii. În familia mamei au fost opt copii, iar tata a mai avut trei frați. Eu sunt al treilea dintre cei cinci frați ai familiei. Tata a fost, mai întâi, intendent la Liceul „Emanoil Gojdu”. Și-a urmat apoi studiile - a făcut, până la vârsta de 14 ani, șapte clase primare. În anul 1940 ne-am refugiat, iar după un periplu prin țară ne-am stabilit la Timișoara, unde am fost repartizați. Aici a fost, la început, administrator la abator, apoi șef contabil la Institutul de Artă, iar pe urmă director administrativ la Teatrul Național. S-a stins de tânăr, iar noi, cei cinci copii, am rămas orfani de tată.

Despre copilăria mea ce pot spune? A fost perioadă de război, noi eram mulți copii. A fost o copilărie ca multe altele în acele vremuri, marcată de sărăcie. Acest lucru nu ne-a afectat foarte mult din punct de vedere psihic. Toți frații am înțeles că trebuie să învățăm, lucru pe care l-am făcut. Toți am urmat studii universitare.

- Unde ați urmat școala?

- La Timișoara am învățat la Școala de Aplicație de pe lângă Școala Pedagogică de Băieți. Era o școală foarte bună. Am continuat apoi - după o admitere severă - la Școala Medie Electrotehnică, cum se numea atunci. Și aici am avut parte de profesori de excepție.

- Vi-i mai aduceți aminte?

- Cum să nu? Majoritatea dintre ei erau cadre universitare. Îi amintesc aici, și cred că e suficient pentru a exemplifica, pe profesorii Brașovean, Aurel Nanu, Centea, academicianul Sălăjan, Nămoloiu. Pe unii dintre ei i-am avut mai apoi profesori la Politehnică. La Școala Medie Electrotehnică cei mai buni elevi - vârfurile - au primit repartizare pentru învățământul superior. La încheierea studiilor am avut o diplomă de tehnician și eram obligați să ne încadrăm în producție. Cei mai buni primeau o dublă repartiție, în baza căreia te puteai înscrie la un concurs de admitere. Am făcut acest lucru, devenind student la Facultatea de mecanică. Am fost bursier în toți cei cinci ani de facultate. La bursa normală se adăuga și bursa de merit - 50 de lei la vremea respectivă.

- Acești bani, bănuiesc, erau acordați mai mult ca să vă motiveze...

- Pe de-o parte. Atunci, cu 2 lei intrai la cinema, tot cu 2 lei îți puteai cumpăra o halbă de bere. Pentru un copil care nu avea alte venituri, banii aceia au contat. Veneam acasă, iar mama drămuia acești bani cum putea.

- Ce a urmat după facultate?

- La vremea respectivă se obișnuia să primim repartizarea în producție. La repartizare, pe lângă conducerea facultății, participa și un reprezentant al ministerului. Eu am urmat tehnologia construcțiilor de mașini - era proaspăt înființată, am făcut parte din prima promoție de absolvenți. La repartizare am refuzat ce ne-au oferit, spunându-i reprezentantului ministerului că acele posturi nu ne reprezintă.

Erau multe locuri în industria locală - panificație, tipografie, la fabrica de zahăr. Am motivat spunând că specializarea pe care am urmat-o nu se regăsește în acele posturi și nu pot să performez. Mi-a spus că îmi va da o repartiție la Ministerul Metalurgiei. Nu știam ce înseamnă acest lucru, credeam că mă voi duce în minister și voi lucra acolo. De fapt, am semnat o repartizare la Reșița. La câteva zile după această primă repartizare m-am întâlnit cu directorul de la Centrul Mecanic, Emil Moldovan, care mi-a fost asistent la o disciplină și care m-a întrebat unde sunt repartizat. I-am spus, iar el mi-a zis să merg la el, la centru. I-am replicat că am o repartiție pe care trebuie să o onorez, dar mi-a zis să uit de ea și să merg la el, că mă va face șef de secție. Nu împlinisem încă 23 de ani. M-am dus și m-a angajat imediat.

Nu știu nici până în ziua de astăzi cum a reușit să anuleze acea repartiție. Câteva luni am fost inginer tehnolog normator, după care am fost promovat șef de secție. Eram un puști care trebuia să coordoneze activitatea a peste 400 de muncitori, de la diferite secții. A fost o perioadă extraordinară, în care am putut să aplic cunoștințele pe care le-am acumulat, și nu oricum. Am realizat atunci câteva produse noi, printre care amintesc că am asimilat aparate de muls mecanic pe mai multe variante, am asigurat prize de putere. Pentru Politehnică am făcut primul mare vibrator, cu care se băteau stâlpii la construcțiile mari. Încă din primul an la Centrul Mecanic, regretatul profesor Gheorghe Savii - care mi-a fost conducător la proiectul de diplomă - m-a întrebat dacă nu vin, totuși, în școală. I-am spus că nu, pentru că erau salarii mici. Dincoace, aveam un salariu dublu față de cât aș fi luat la Politehnică.

În al doilea an, a insistat din nou. Mi-a spus că s-au făcut măriri de salarii în învățământ și că voi lua un salariu similar, plus o jumătate de normă. Am chibzuit, m-am sfătuit și cu mama și m-am decis. Au fost opreliști - mi s-a spus că s-a investit în mine și așa mai departe -, dar tot profesorul Savii a reușit să dezamorseze conflictul dintre mine și intreprindere. Până la urmă, am fost chemat la direcțiune unde, în prezența mai multor factori, mi s-a spus că nu se mai opun plecării mele, că sunt un tânăr de perspectivă și așa mai departe. De fapt, ei primiseră ordin de la partid – la insistența profesorului Savii - și așa am ajuns în Politehnică.

- Faptul că ați condus, de la vârstă tânără, un colectiv de 400 de oameni v-a folosit mai târziu...

- Chiar în permanență. Insist și repet să spun că noi am avut o pregătire foarte bună nu numai teoretică, ci și practică.

Am avut multe contre, la intreprindere, cu inginerul-șef și cu alții. Eu am insistat și le arătam de ce o anume tehnologie e mai bună decât ce am găsit acolo sau este mai rentabilă economic pentru a realiza un produs într-un timp mai scurt, fără să afectezi calitatea. Impunându-mă în acest fel, le-am câștigat și respectul și am fost regretat când am plecat. Asta mai ales că am jucat și fotbal la echipa intreprinderii.

- La ce nivel activa echipa?

- Eu am trecut de la echipa de tineret a Științei Timișoara la echipa intreprinderii, care era în campionatul orășenesc. Nu era o problemă să joci la acest nivel.

- Armata?

- Am făcut armata în cadrul facultății. Începând din anul II și până în anul IV inclusiv aveam o zi pe săptămână de pregătire militară. În vara anului II am făcut concentrare la București timp de o lună, iar în anul IV la Roman, tot o lună, când am dat și examen, primind gradul de sublocotenent.

- Când v-ați întemeiat familia?

- M-am căsătorit târziu, la vârsta de 38 de ani. Au venit apoi copiii, două fete, cărora le-am dat o educație potrivită. Ambele au terminat facultatea, cea mare, chimia, la Politehnică, iar cea mică, la Universitatea de Vest, specializarea germană-engleză. Cea mică este acum lector, cu doctorat, în cadrul Politehnicii. Au și ele, la rândul lor, copii. Soția mea a fost asistentă medicală până la pensionare.

Acum e o bunică fericită. Se îngrijește de fetițele care sunt aici. Băieții de la fata cea mare s-au născut și trăiesc în Germania. Soția se îngrijește și de mine, de starea de sănătate și confortul meu.

- Revenind la activitatea didactică, ați parcurs toate etapele profesionale.

- Prin concurs, am trecut fiecare etapă. Am intrat în Politehnică, prin concurs, ca asistent, post pe care l-am ocupat până în 1968. Apoi am dat concurs pentru postul de șef de lucrări, devenind titularul disciplinei de tratamente termice, funcție pe care am avut-o până am ieșit la pensie. De atunci sunt profesor consultant, profesor onorific.

În anul 1977 am dat concursul pentru funcția de conferențiar, iar în 1990 am devenit, tot prin concurs, profesor, conducător de doctorate. Mai mult, am devenit și membru titular al Academiei de Științe Tehnice. Eu zic că, în baza activității pe care am depus-o, am fost apreciat. Am primit și câteva recompense, să le spun așa, constând în diplome, decorații...

- Care dintre ele vă este mai apropiată sufletește?

- N-aș putea să spun care dintre ele îmi este mai apropiată. Sigur, la un moment dat, am primit din mâna președintelui de atunci, la Palatul Cotroceni, o distincție care onorează pe oricine - Ordinul Național Serviciul Credincios în Grad de Cavaler. Un alt titlul pe care merită să-l subliniez este cel de Cetățean de Onoare al Timișoarei.

Prin votul unanim al consilierilor municipali și prin numărul participanților prezenți la ceremonie mi s-a confirmat că activitatea mea a fost apreciată și că ea a fost prolifică, consistentă, spre binele urbei și nu numai.

- Nu v-ați rezumat doar la activitatea didactică...

- În paralel cu activitatea didactică am avut și atribuții administrative. Încă de dinainte de Revoluție, am fost șef de catedră la catedra de tehnologia construcțiilor de mașini.

Am fost șef de catedră și pentru dascălii mei, lucru care la început mi-a creat un oarecare disconfort. Am onorat, însă, și această funcție. După Revoluție am fost prorector în două mandate, iar din 1996 și până în 2004 am deținut funcția de rector. Cred că și în aceste poziții am confirmat, pentru că și Senatul Politehnicii, și colegii mei au apreciat această activitate care se regăsește pe mai multe paliere.

În calitate de rector am prins o perioadă foarte tulbure. După Revoluție învățământul tehnic din România a avut un recul. Universitățile tehnice nu mai erau atractive pentru tineri, s-a produs un mare exod spre învățământul umanist.

De la 14.000 de studenți câți avea Politehnica în 1989, în anul 1996 am ajuns la 7.000. Trebuia făcut ceva. Printr-o strategie clară și cu multe insistențe, prin atragerea atenției mediului economic, părinților și elevilor să vină spre Politehnică am reușit ca, la capătul celui de-al doilea mandat, să avem peste 13.000 de studenți.

Apoi, cercetarea științitică, care era recunoscută prin valoarea inovării, muncii de cercetare, publicații și așa mai departe, a fost practic pulverizată. Dintr-un număr important de centre sau colective de cercetare n-am mai avut nici măcar unul. Cercetătorii au plecat fie în străinătate, fie spre alte zone de activitate. A trebuit să creăm condiții, să motivăm tinerii pe care i-am atras în Politehnică, foștii doctoranzi, să-și finalizeze doctoratele, să publice mult, să scrie mult. A fost extinsă și cooperarea internațională, astfel că, încet-încet, am reînființat și reconsolidat centre de cercetare care au devenit, în timp, viguroase și care și astăzi au o activitate meritorie prin proiectele pe care le-au inițiat. Au fost

atrase fonduri și, mai ales, dotări în Politehnică. Pentru foarte mulți tineri am creat condiții să meargă să-și facă o parte din programul experimental la universități din Europa, în principal. Am avut foarte multe contacte pe care le-am inițiat, care au funcționat - unele încă funcționează. Lor li s-au adăugat și altele, iar acest lucru a fost extraordinar.

A mai fost apoi partea de gestionare a patrimoniului Politehnicii. Universitatea Politehnica a moștenit un patrimoniu foarte mare - poate cel mai mare dintre universitățile timișorene -, dar care era într-o stare lamentabilă. Am reabilitat acest patrimoniu și nu numai că am cârpit sau am făcut reparații curente sau capitale, ci am făcut câteva investiții de răsunet. Am înființat casele Politehnicii, dar mai ales casa Poli II, fostul hotel al partidului, am adus-o, cu trudă la standarde moderne, cu spații de cazare și masă extraordinare. Nimeni în țară nu are așa ceva. Apoi, bazele sportive, cu terenuri de tenis, fotbal, handbal, bazine acoperite...

Am preluat sala Senatului în paragină, iar astăzi este una emblematică. Cea mai frumoasă realizare, cu care Timișoara - și nu numai - se mândrește, este Biblioteca UPT. Este una dintre cele mai funcționale, nu doar aspectuoase și frumoase, dintre bibliotecile mari din țară, dar și de afară. Am luptat mult ca această bibliotecă să prindă contur.

Au fost multe drumuri la autorități, pentru obținerea de fonduri, să primești acceptul, apoi studii de prefezabilitate și fezabilitate... Am provocat discuții la Consiliul interministerial, pentru a-i convinge pe membrii săi că această universitate merită o bibliotecă. Am fost în audiență la ministrul de finanțe de atunci și l-am convins să ne dea finanțarea și să fie de acord cu proiectul. A trebuit, după aceea, să fac lobby la Guvern pentru a emite o ordonanță pentru finanțarea proiectului și includerea finanțării în bugetul de stat. Iată că toate acestea au prins contur, iar pentru Politehnică înseamnă foarte mult. De bibliotecă beneficiază cadrele didactice, studenții și nu numai.

- V-a fost greu, dascăl fiind, să vă descurcați prin hățișul birocratic românesc?

- Ușor nu este. Dar atunci când accepți să candidezi pentru o funcție precum cea de rector, trebuie să-ți asumi și riscuri și să faci eforturi pentru a duce munca la bun sfârșit. Eu am avut o experiență bună din producție, apoi, treptat-treptat, de la catedră, când am devenit șef de catedră. Catedra avea 2.500 de studenți de gestionat. Nu mi-a fost deloc greu să devin prorector. Iar două mandate de prorector au însemnat enorm, pentru că am acumulat cunoștințe.

Vreau să subliniez un lucru: foarte mulți dintre colegi au fost promovați pe funcții deși nu au pregătire economică, să spunem. Eu, când am devenit prorector și apoi rector, m-am dus la universitate, la catedra de profil, am discutat cu unul dintre profesori și i-am cerut materiale, pe care apoi le-am studiat. Nu am mers după ureche, cum se spune.

Mi-am luat câteva repere pe care le-am urmat în permanență: ce înseamnă să ai viziune de ansamblu, ce înseamnă să deduci care este veriga cea mai slabă din unitate, ce înseamnă riscul, unde poți să riști și în ce condiții, cum trebuie să stimulezi personalul pentru a fi motivat să participe la programul pe care l-ai alcătuit. Nu în ultimul rând, am elaborat un program pe care, repet, l-am urmărit judicios pe toate segmentele pe care le-am amintit.

- Numele Politehnicii este legat, indisolubil, de sport, de fotbal în special. Ați traversat, ca rector, o perioadă foarte grea pentru Poli și pentru fotbalul timișorean...

- Nu doar pentru fotbal, ci pentru sportul din Banat, pot spune, pentru sportul din Timișoara. Practic, aproape că nu mai exista sport în Timișoara. Eu am prins clubul gol. Fostul Club Sportiv Politehnica a fost, printr-un ordin abuziv al ministrului din perioada în care eram la conducere, transferat la Universitatea de Vest. Cei de acolo au fost surprinși, pentru că nu erau angrenați în asemenea activități.

Fotbalul s-a privatizat, l-au scos din club și ați văzut ce s-a întâmplat. În aceste condiții, am decis să înființez, cu statut juridic, Asociația Sportivă Politehnica. Prima mișcare pe care am făcut-o, împreună cu regretatul mare handbalist și antrenor Constantin Jude, a fost aceea de a aduce la Timișoara echipa de handbal care juca atunci la Lugoj. În al doilea an am promovat, iar de atunci handbalul timișorean stă bine de tot în prima ligă. Am înființat apoi un centru pentru copii, pentru că doream să pornim de jos (de la minus, nu de la zero) și să facem fotbal juvenil. În doi ani, am crescut câțiva copii talentați. Mai apoi, la îndemnul unor foști fotbaliști, precum Spăriosu, Vișan și alții, am spus să facem și o echipă de seniori. Cu acea echipă am parcurs, treptat, eșaloanele și am ajuns chiar la un pas de promovare în liga a doua. Sistemul corupt din România ne-a pus piedică, deși am avut atunci cele mai multe goluri marcate, victorii frumoase. Când am promovat în liga a treia, foarte mulți fotbaliști importanți erau scoși pe tușă. I-am luat la noi pe frații Rotariu, pe Mihai Călin, Miculescu în atac, mai apoi pe Mugur Gușatu. Am avut în echipă foști divizionari. Țin minte că la un meci din deplasare cu Minerul Zlatna, contracandidații noștri la promovare - care au și promovat atunci - i-am invitat pe Nicolae Secoșan, care a și transmis de acolo câteva momente din joc, și pe marele arbitru Ioan Igna. I-am dus acolo doar pentru a-i vedea arbitrii, pentru a mă asigura că voi avea parte de un arbitraj corect. Am câștigat acel meci cu 3-2.

În anul următor mi-am dat seama că îmi este foarte greu să finanțez echipa. Erau deplasările, cazarea, masa, plus retribuirea jucătorilor. Mi-am spus că ori ne oprim, pentru că nu puteam să stăm în anonimat, ori vom încerca altceva. Mi s-au propus multe variante de asociere, inclusiv cu Primăria, dar știam că ea nu ne poate ajuta. Mi-am propus să ard etape și am făcut acea fuziune prin absorbție cu AEK București. Eu m-am retras imediat din Comitetul director, pentru că, fiind ordonator de credite la Politehnică, nu voiam să amestec lucrurile. Apoi, în fotbalul profesionist se învârt foarte mulți bani, iar eu am zis că susținem echipa în limitele permise de lege.

Mai târziu am devenit spectator. Am mai fost invitat să iau parte la conducerea echipei, dar le-am spus că fiecare trebuie să-și cunoască limitele, să știe când să se oprească și că este cazul ca foști sportivi sau conducători mult mai tineri să fie introduși în acest angrenaj, să-și asume răspunderi și să facă ceva pentru fotbalul timișorean.

Am mai avut și o echipă feminină de volei, pe care, practic, am luat-o de pe stradă, că așa erau vremurile, și cu care, până la un punct, am reușit să jucăm și în prima ligă. Sponsorul care susținea echipa a renunțat să o mai finanțeze, iar atunci s-a ales praful.

- Cine a înființat echipa de fotbal pe care suporterii timișoreni o susțin din anul 2012?

- Această echipă este un lăstar al Asociației Sportive Politehnica. În momentul în care noi am promovat, a mai rămas o echipă, studențească, ce juca în Campionatul Municipal. Îmi amintesc că atunci când a plecat echipa care a fuzionat cu AEK, m-am gândit că ne va fi greu să facem și una, și alta, adică să mai ținem o echipă. Dar actualul rector, profesorul Viorel Șerban, m-a întrebat dacă am ceva împotrivă să mai ținem echipa. L-am întrebat: Cum să ținem? Iar el mi-a răspuns: Mă ocup eu! Iar el a ținut echipa în viață. În 2012 galeria nu mai avea „obiectul muncii”. Au fost câțiva băieți inimoși și extraordinari de acolo, care fac lucruri de neimaginat, care au venit și au spus că se ocupă ei de susținerea echipei. Și ați văzut câte promovări s-au obținut. Dacă se va rămâne la o stare de echilibru și vor fi aceleași ambiții, nu va trece mult și veți vedea că acești copii din Druckeria vor duce echipa în prima ligă. E un lucru extraordinar. Sigur, și Universitatea Politehnica îi susține - punând baza sportivă la dispoziție și asigurând un sprijin în limitele legii. Sperăm să ajungem din nou unde am fost și mai mult decât atât.

- Fotbalul e singura dumneavoastră pasiune sau mai aveți și altele?

- A fost una dintre pasiuni. Am mai avut și altele. Într-o perioadă, înainte de Revoluție, am fost un important crescător de animale. Am avut nutrii, câteva sute de exemplare. După o vreme a trebuit să renunț la creșterea lor. De asemenea, dețin o bibliotecă mare. Mi-a plăcut de mic copil să citesc. Acum, din păcate, citesc foarte puțin, pentru că nu prea mă mai ajută ochii.

În activitățile pe care le desfășori, oricât ești de performant, oricâte satisfacții ai, oricâte titluri dobândești, cea mai mare satisfacție - în care am încercat să-mi canalizez toată energia - este familia. Dacă ai copii și încerci să le dai o educație, să le câștigi prețuirea și dragostea, fiecare succes al lor - o notă mare, o performanță în sport sau în alt domeniu - este o mare bucurie. Atunci te consideri împlinit, când ai dat societății și urmași.

- Ați avut și momente de cumpănă în viață?

- Au fost și dintre acestea. Prin anii ‘64-’65 am vrut să părăsesc învățământul. Mi s-a oferit un post bun în București, cu locuință și bine retribuit. Am stat și m-am gândit dacă nu e momentul să plec. Unul dintre prorectorii de atunci, profesorul Nanu, a auzit că vreau să plec. M-a chemat la Rectorat, era un început de toamnă, nu se reluaseră cursurile la universitate.

Auzise că mă bate gândul să plec. I-am spus: Tovarășe profesor, vreau să plec pentru că eu și încă doi frați stăm într-o cameră cu mama. Patru persoane, eu adult și așezat deja din punct de vedere financiar, locuim așa. Nu mai pot să accept. De câțiva ani v-am cerut o garsonieră și nu mi s-a dat. Mi s-a spus că sunt alții căsătoriți, ce să fac, să mă căsătoresc?

Apoi îmi veți spune că sunt alții care au copii. Trebuie să am și copii? El mi-a spus: Nu pleci! Mi-a dat un apartament cu trei camere. M-am gândit că dacă acest om a fost atât de generos și își asumă și niște riscuri, nu pot să-l refuz. Apoi m-a luat și la doctorat cu el.

Un alt moment a fost când am văzut că la promovare - deși vedeam că în grupul de asistenți din care făceam și eu parte stau mai bine din toate punctele de vedere, prezentări la sesiuni științifice, articole etc. - nu mi s-a creat condiția să promovez. Când am anunțat că plec, am fost chemat la Universitate. Le-am spus că dacă nu promovez plec, pentru că nu acesta este traseul pe care mi-l doresc. S-au anulat niște cumuluri la alte persoane care ocupau posturi, s-a organizat concurs, pe care l-am câștigat, iar de aici lucrurile au mers bine.

- Care a fost, până acum, cea mai mare bucurie a vieții dumneavoastră?

- Au fost foarte multe momente frumoase. Dar cred că atunci când s-a născut primul copil. Mi-am dorit enorm copii, provenind dintr-o familie numeroasă. Când s-a născut prima fată a fost o stare de euforie care s-a stins greu și care zi de zi a adus bucuria pe care orice copil le aduce în viața familiei. A venit apoi cea de-a doua fată. Le-am văzut crescând împreună, frumos, mergând în concedii și făcând alte activități pe care le faci într-o familie unită.

A consemnat Anton BORBELY