„Academia, fiind cel mai înalt for științific și cultural al țării, evident că implică o mare responsabilitate. Este o onoare la care nu m-am așteptat niciodată și nu am făcut nimic în mod special ca să ajung la această onoare. Dar este și o responsabilitate, pentru că trebuie să mergem înainte, să fim un reper și să ne spunem poziția de fiecare dată. Este o imagine bună și pentru Universitatea Politehnica și, în particular, pentru Facultatea de Automatică și Calculatoare”.
Prof. dr. ing. dipl. mat. Radu-Emil Precup, Decanul Facultății de Automatică și Calculatoare Universitatea Politehnica Timișoara
- Să vorbim, pentru început, de locul în care v-ați născut...
- M-am născut la 22 martie 1963 în municipiul Lugoj, în capitala culturală a Banatului, cum îmi place să-i spun. Lucrul acesta cu capitala culturală a Banatului s-a și răsfrânt asupra mea, în sensul că în 1969 am început și Școala de Muzică și Arte Plastice, unde am studiat pianul.
- Părinții?
- Tata a fost inginer la Textila și de la el am moștenit dorința de a face cercetare, pentru că el a făcut multe inovații la vremea respectivă, când a fost tânăr inginer, și stilul acesta de lucru s-a imprimat și asupra mea. Mama a fost profesoară și directoare de școală, la Școala Generală nr. 3, o școală micuță în centru, lângă Primărie, care în 1970 a sărbătorit 200 de ani de existență. Dacă ne gândim, peste doi ani vor fi 250 de ani de învățământ la Lugoj. Sper că va fi o aniversare frumoasă. De la mama am moștenit abilitățile de comunicare.
- Bunicii?
- Bunicii din partea mamei erau de lângă Sebeș din județul Alba.
- Aveți un pic de sânge de ardelean.
- Am chiar mult. Deci, bunicul a fost învățător, a fost la Mânăstire (comuna Birda), apoi la Coșava, în județul Timiș.
Cei doi bunici din partea mamei au participat la 1 Decembrie 1918 la Marea Adunare de la Alba Iulia. Îmi amintesc că îmi spunea bunica cum s-a îmbrăcat frumos, și-a luat cizme noi, au fost pătrunși de importanța momentului. Erau pe vremea aceea lângă Sebeș și s-au dus cu căruța. Pe de altă parte, bunicii din partea tatălui erau din Gheorgheni, Harghita. Eu sunt o combinație: ortodox, din partea mamei, și greco-catolic, din partea tatălui. Bunicul din partea tatălui a fost notar în Gheorghieni și a fost și senator, trei legislaturi, în anii ʼ30. El a fost o excepție, pentru că majoritatea înaintașilor au fost preoți greco-catolici.
- Frați?
- Nu am frați, sunt singurul copil al familiei.
- Clasele primare la Școala Generală numărul trei?
- Nu. Bunicii și părinții au dorit să am pregătire multiculturală. Am început la Școala Generală nr. 6, o școală foarte bună. Acolo am făcut clasele I-III, în limba germană. Apoi am trecut la Școala Generală nr. 4, pentru că mama a considerat că e bine să fiu în alt mediu, nu la școala unde era directoare. Era o atmosferă foarte bună la această școală.
- Vă amințiți despre dascălii de atunci?
- De director îmi amintesc, domnul profesor Gheorghe Duncescu, apoi doamna Nicola la fizică, familia Mărgan, Ana și Nistor, profesori de română, am lucrat cu amândoi, și domnul profesor Nicolae Voin, dirigintele nostru, profesor de istorie. Au fost profesori care și-au pus amprenta asupra mea. Și îmi amintesc mediul acela; Școala nr. 4 era spre Buchini, o zonă din Lugoj unde sunt oameni harnici, gospodari, lucrau la fabrici, lucrau grădinile. Tot la Școala nr. 4 a fost și academicianul Ion Boldea, fratele cel mare al actualului primar.
- Cum era Lugojul copilăriei, cu Timișul, atât de prezent?
- Aveți dreptate, Timișul era pilonul pe care se sprijinea totul. Pe malul Timișului ne întâlneam toți tinerii. La 1 mai se deschidea sezonul și ținea până prin octombrie. Ne întâlneam, jucam fotbal, pescuiam. Era și activitate culturală, pentru că reușeau cei de la școala de muzică să aducă acolo Opera din Timișoara de câteva ori pe an. Era și un teatru bun, teatrul de amatori, care este și în continuare, și renumitul cor „Ion Vidu”. Cum v-am spus, în 1969 s-a înființat Școala de Muzică și Arte Plastice și eu am fost în prima promoție. Am studiat pianul opt ani cu doamna profesoară Mira Novacovici, din Timișoara, cu doamna Elena Spăriosu, din Lugoj, și am lucrat și cu maestrul Remus Tașcău, care a fost ani de zile dirijorul corului „Ion Vidu”, pe partea de teorie. Acest lucru mi-a deschis noi orizonturi. Aveam colegi care studiau pianul, alții studiau vioara și ne întâlneam la partea de teorie. Studiul pianului m-a ajutat la matematică, la calcule; cei care studiau vioara aveau însă o memorie fantastică. 
- Liceul unde l-ați făcut?
- Am făcut Liceul Industrial nr. 1, actualul Colegiu „Iulia Hașdeu”. Deci, nu am fost la „Brediceanu”, ca majoritatea lugojenilor, ci la Colegiul „Iulia Hașdeu”. De ce? Din simplul motiv că era clasă de matematică-fizică la acel liceu; în anul respectiv profesorul Mircea Dragoș, directorul adjunct de la acest colegiu, s-a luptat să obțină această clasă de matematică-fizică, unde am ajuns cei mai buni. Lucrul acesta a creat condițiile pentru a ne dezvolta, fiind concurență destul de mare. În același timp, cei mai buni profesori de matematică și fizică au fost la noi.
- Ați spus că ați cântat la pian. Ați urcat pe scenă?
- Când am fost în clasele I-VIII se făceau audiții, am cântat la serbările de sfârșit de an. Îmi amintesc de colegul Dorin Păcurar, care scrie la „Redeșteptarea”, el a organizat și un festival de canto la Lugoj, cu el am participat la spectacole. Am cântat pe scena vechii Case de Cultură a municipiului și la sfârșitul clasei a VIII-a am cântat pe scena Teatrului Municipal. Am fost și la cor. În rest, fotbalul era la ordinea zilei, pe malul Timișului.
- Facultatea ați făcut-o la Timișoara?
- Da, am venit la Timișoara. Am început facultatea în 1982. Am făcut și armata.
- Trebuie să-mi spuneți câteva vorbe și despre armată.
- Armata a fost bună sub un singur aspect. Aici am cunoscut o parte dintre viitorii colegi de facultate. S-au construit unele relații între noi care nu au mai fost modificate pe parcursul facultății, au durat în timp.
- Întâmplări deosebite din armată?
- Noi am fost destul de cuminți în armată. Eram înainte de facultate și aveau grijă să ne amintească faptul că orice „șotie” se scrie la dosar și are influență asupra facultății.
- Revenim la facultate.
- Am început facultatea în 1982 și am absolvit în 1987. La facultate m-am apucat de automatică, tot ca urmare a celor întâmplate în timpul liceului; profesorii de acolo mi-au spus că dacă tot îmi place matematica să merg la automatică, secție nou înființată. Eu voiam să merg la mecanică, dar în ultimul an domnul profesor Aurel Doboșan, profesor de matematică, și vecina noastră, doamna Mioara Dragoș, profesoară la Liceul „Brediceanu”, mi-au spus să încerc la automatică, pentru că este tot inginerie, cu multă matematică, este nou înființată și ar trebui să fie interesant. Zis și făcut. M-am înscris la Automatică și Calculatoare, am intrat și nu-mi pare rău. Din anul trei am ales specializarea Automatică. Tot atunci am început și activitatea de cercetare, un rol important având academicianul Ion Boldea, care era prodecan. După sesiunea de iarnă din anul III, în februarie 1985, dumnealui i-a adunat pe cei mai buni studenți și pe secretarii științifici de la catedre și ne-a spus: „Trebuie să vă apucați de cercetare. Eu am început când eram student și ar fi bine să vă apucați și voi. Discutați cu secretarii științifici de la catedre și în două săptămâni să vedem ce se întâmplă”. Pe vremea respectivă la Catedra de Automatică și Calculatoare secretar științific era domnul profesor Boraci; întrucât automatica este legată de robotică, dumnealui mi-a făcut legătura cu domnul profesor Toma-Leonida Dragomir, cu care ulterior am realizat și lucrarea de diplomă. Am rămas impresionat de faptul că profesorul Dragomir își făcea timp să se întâlnească cu noi, cu mine și un coleg, Daniel Minoiu, care acum este în Râmnicu-Vâlcea. Ne întâlneam seara cel puțin o oră sau două pe săptămână; dumnealui ne-a inițiat în partea de automatică aplicată în robotică. Era greu pe vremea respectivă, pentru că nu aveai acces la literatură de specialitate, făceam rost de copii ale cărților. Domnul profesor Voicu, membru corespondent al Academiei, care era profesor la Iași, i-a trimis o carte profesorului Dragomir și am avut acces la ea. Domnul profesor Boldea avea abonament la reviste puternice, pentru că mergea des în Statele Unite. Prin domnul Dragomir am avut acces la acele reviste și astfel am reușit să ne informăm și să facem pași înainte. Apoi mi-am susținut lucrarea de diplomă în 1987. Între timp am participat la concursuri profesionale; l-am cunoscut la unul dintre concursuri pe cel care mi-a devenit cel mai apropiat coleg și colaborator domnul profesor Ștefan Preitl. Era o sesiune de comunicări științifice studențești, eram în anul IV, iar dumnealui mi-a pus o întrebare critică. De la dumnealui am învățat stilul acesta critic și mai ales autocritic. Atunci l-am cunoscut, și după aceea ne-am reîntâlnit peste câțiva ani. 
- Prima invenție?
- Nu avem invenții, doar publicăm lucrări științifice verificate la noi în laboratoare, unele aplicate la firme dar nu am propus invenții.
- Prima recunoaștere a acestor lucrări de specialitate?
- Când am venit la facultate, în 1991. După ce am terminat facultatea am lucrat patru ani ca inginer în depanarea echipamentelor de calcul și automatizări la firma Sireca, care apoi s-a numit Infoservice. Am lucrat în facultate din 1990 la plata cu ora, apoi în 1991 am dat concurs pentru un post de asistent. Atunci am început colaborarea de peste 25 de ani cu domnul profesor Ștefan Preitl. De la dumnealui am învățat cum trebuie construit, cărămidă cu cărămidă, zidul. În cercetare este ca în sport, ca să ajungi în Liga Campionilor trebuie să parcurgi toate etapele, liga a treia, liga a doua, prima ligă. Trebuie lucrat pas cu pas ani de zile, cu răbdare. 
- Aici ce intervine... Mult har sau multă muncă?
- În primul rând munca. Și contează în același timp echipa. Eu sunt adeptul muncii în echipă. Prefer să fiu un cățeluș într-o haită de câini decât să fiu un lup singuratic. Deci, contează echipa, să ai cu cine să discuți, cu cine să schimbi idei, cu cine să confrunți idei. Și, nu în ultimul rând, colaborările; avem colaborări internaționale, și toate astea duc la rezultate. Avem aici o echipă foarte bună, cu mulți tineri – Mircea-Bogdan Rădac, Claudia-Adina Bojan-Dragoș, Alexandra-Iulia Szedlak-Stînean, Radu-Codruț David, Raul-Cristian Roman, Elena-Lorena Hedrea. Și, bineînțeles, domnul profesor Ștefan Preitl, care este mentorul nostru și cel care a creat echipa. Alături de dumnealui avem și membri cu experiență în echipă, Florin Drăgan, Adriana Albu, Emil Voișan, Daniel Iercan și alții. Este o echipă puternică.
- Pe unde ați fost în afara țării, cu ce lucrări?
- Prima conferință a fost cam târziu, să zic așa, în 1993 am fost la o conferință în Germania, un congres important. Bineînțeles că participasem la diverse conferințe importante în țară, după care am fost și în afara țării. De ce spun că a fost târziu? Pentru că am observat că erau participanți mai tineri decât mine, dar din Vest.
- V-au deranjat diferențele?
- Nu, nu m-au deranjat și am reușit atunci să-i cunosc pe unii cu care am colaborat și colaborez și acum.
- În ce constau diferențele... Erau mai bine informați?
- Da. Erau mai bine informați. Dar la ora actuală avem acces la informații și nu mai sunt diferențe. Atunci, la momentul respectiv, am simțit acest lucru. Și asta e discutabil, unii erau mai buni decât noi, alții mai puțin buni, dar în timp lucrurile s-au schimbat, în sensul că am făcut și noi pași înainte; și cei din Vest au făcut pași înainte, unii mai mici alții mai mari.
- Primele lucrări recunoscute?
- Am publicat multe lucrări, am participat la multe conferințe în Europa. Am trimis lucrări și pe alte continente, dar nu m-am deplasat eu să le susțin, au mers coautorii. Și a urmat pasul următor: publicarea în reviste puternice. În 1996 am finalizat doctoratul, la nouă ani după terminarea facultății. Acum tinerii termină mai repede.
- Dar se pare că mai puțin temeinic.
- Cam așa este. Oricum, noi în echipă păstrăm exigența și nivelul. Ștacheta este ridicată cât mai sus. Ce facem, facem bine.
- Puteți să faceți o paralelă între învățământul anilor ʼ90 și cel de acum?
- Din punct de vedere al profesorilor, situația este constantă, sunt foarte bine pregătiți. Noi în particular suferim aici la facultate, căci fiind așa multe firme de IT în zonă îi atrag pe cei mai buni studenți și este greu să-i atragem înapoi în Universitate. Și asta afectează procesul didactic, pentru că se simte un oarecare grad de îmbătrânire a corpului didactic. Noi suntem mulțumiți de echipa pe care o avem acum, dar mă refer în general. Nu poți să te compari cu ofertele marilor firme din Timișoara, și atunci vin oameni care doresc neapărat să facă învățământ, doresc să facă cercetare și nu neapărat se gândesc la partea financiară. Dar și în învățământ pot fi oportunități foarte mari, pot fi câștigate contracte de cercetare, nu este nici o restricție și sunt condiții de dezvoltare foarte bune.
- Dar aici este nevoie de mai mult timp să te realizezi. Și cum banul este tentant...
- Aveți dreptate. Tineretul se grăbește. În ceea ce privește studenții, sunt studenți de diverse categorii; sunt studenți foarte buni, studenți buni și studenți slabi. Ce pot să spun? Cei care sunt studenți slabi sunt din ce în ce mai slabi, dar și cei care sunt buni sunt din ce în ce mai buni, sunt bine informați și bine pregătiți. Numărul de studenți a crescut și nu poți să ai doar studenți foarte buni, mai sunt și care nu sunt așa buni. Dar suntem mulțumiți că și cei slabi au abilități, au competențe și își găsesc locuri de muncă.
- Legăturile cu Academia Română?
- Pe de o parte, am publicat în câteva reviste ale Academiei, pe de altă parte, am primit Premiul „Grigore Moisil” al Academiei de două ori. Acest premiu se acordă cel mult o dată, a doua oară nu mai ai voie să-l primești. Prima dată am primit premiul în 2005, cu domnul profesor Preitl, pentru lucrări publicate în 2003 și a doua oară în 2016 pentru lucrări publicate în 2014, cu Mircea-Bogdan Rădac și Radu-Codruț David - care este unul din foștii doctoranzi cei mai buni ai noștri - și cu domnul profesor Preitl. O altă legătură cu Academia a fost când aceasta a lansat acel proiect mare de dezvoltare strategică a României pentru perioada 2016 – 2035. În cadrul proiectului sunt 11 subproiecte și am lucrat la unul dintre acestea, tema zece, „România, societate a cunoașterii și a valorii adăugate la ceea ce este”. Am organizat, la Timișoara, un work-shop în noiembrie 2014, la care au participat oameni din universități, din firme, din institute de cercetare din zonă, pentru a ne exprima părerile privind dezvoltarea României în următorii ani. Acesta este un proiect important. Lumea de regulă spune că nu știm ce să facem în România, că nu avem direcție. Nu au decât să se uite oamenii pe pagina de web a Academiei Române și să vadă părerea Academiei despre cum să se dezvolte România până în 2035. Proiectul Academiei a fost următorul: să facă lobby la partide, la președinție, ca măcar la 1 Decembrie anul acesta să avem un proiect de țară, să-l lansăm. Sunt niște volume mari în care efectiv este analizată situația actuală pe diverse teme: independență energetică, alimentară, securitate cibernetică, învățământ și multe altele. Se analizează critic unde suntem acum și ce trebuie să facem și cum să facem pentru ca în 2035 să fim acolo unde ne este locul, unul din primele șase, șapte state din Europa, atât ca populație, cât și ca suprafață. Practic acestea au fost legăturile cu Academia.
- Și relația de acum cu Academia Română?
- Acum sunt de abia la început. Fac parte din secția de Știința și Tehnologia Informației, care este condusă de academicianul Florin Gheorghe Filip, pe care îl cunosc de mulți ani. Aceasta este secția cea mai nouă din Academie, apărută în 1992. A fost propusă la vremea respectivă și a fost creată din inițiativa academicianului Mihai Drăgănescu, fost Ministru al Cercetării. Din anul 2012 am colaborat îndeaproape cu academicianul Filip, acum voi lărgi colaborarea cu Secția de Știința și Tehnologia Informației. Aceasta este implicată în diverse proiecte, sper să mă implic și eu în unul dintre ele. Bineînțeles, la Filiala Timișoara am ținut legătura cu președintele acesteia, domnul academician Păun Ioan Otiman. Academicienii Filip și Otiman mi-au fost cei mai apropiați până la alegerea ca membru al Academiei, în iunie 2018.
- Aceasta implică o responsabilitate mai mare?
- Da, fiind cel mai înalt for științific și cultural al țării, evident că implică o mare responsabilitate. Este o onoare la care nu m-am așteptat niciodată și nu am făcut nimic în mod special ca să ajung la această onoare. Dar este și o responsabilitate, pentru că trebuie să mergem înainte și să fim un reper și să ne spunem poziția de fiecare dată. Este o imagine bună și pentru Universitatea Politehnica și, în particular, pentru Facultatea de Automatică și Calculatoare.
- Ce ați mai dori să faceți în continuare?
- În continuare totul se leagă de echipă. Pentru echipă, proiecte, să avem proiecte.
- Mi-ați vorbit tot timpul de echipă. Uite că echipa nu te împiedică să ajungi undeva la vârf. Mulți ocolesc echipa crezând că echipa îi trage în jos...
- Te trage în jos dacă ești marcat de egoism. Dacă ești dedicat ei, unui scop înalt, munca în echipă devine benefică. Eu sunt aici un reprezentant al echipei. O tot spun. Și tot timpul am recunoscut și voi recunoaște contribuția echipei la toate rezultatele mele de până acum. Sper că acest lucru e reciproc, și membrii echipei recunosc contribuția mea la rezultatele noastre. Sper să fie în continuare o colaborare bună, și în acest context vrem să obținem proiecte mai multe, să continuăm colaborări internaționale. Cu proiectele este mai greu, pentru că finanțarea în România pentru cercetare este așa cum este, din păcate. Vreau să-i sprijin pe cei tineri din jurul meu să crească frumos, să obțină rezultate.
- Ce proiecte aveți acum?
- Noi lucrăm în domeniul sistemelor automate, proiectăm sisteme care să funcționeze fără intervenția omului. Și aici introducem diverse grade de inteligență artificială pentru a se comporta la nivelul așteptărilor celor care se confruntă cu aceste sisteme. De aici încercăm să mergem spre diverse aplicații ale acestor sisteme. Acum suntem chiar în perioada în care dorim să abordăm aplicații noi. Pentru că aceasta a fost la mine, permanent, nevoia de provocare. Și în echipă sunt două abordări în cercetare: una, cauți de regulă ceva ce nu merge și încerci să faci să meargă, și cealaltă, există ceva ce funcționază și vrei să faci să funcționeze mai bine. Eu am mers pe prima, dar am colegi care merg pe cea de a doua și încercăm să le combinăm. Acum suntem într-o perioadă în care încercăm să ne redefinim, vrem să achiziționăm alte echipamente. Acum avem echipamente în laborator de peste 300.000 de EUR. La nivel de laboratoare de reglare automată, ce studiem noi, stăm foarte bine, în Europa cred că suntem printre cei mai buni, am tot achiziționat de-a lungul anilor. Dar acum vrem să achiziționăm și altele, să putem ataca proiecte noi. Este competiție mare de proiecte și încercăm să ținem pasul. Mai avem un obiectiv: vrem să îmbunătățim legăturile cu firmele din domeniu. Aici am cam suferit, nu am avut relații așa bune cu firmele, vom încerca.
- V-ar putea ajuta și material la un moment dat, să vă dotați și mai bine.
- Da.
- Ați tot vorbit despre provocări. Care va fi viitorul?
- Discuția aceasta poate fi lungă. Sunt domenii în care eu apreciez că inteligența artificială va fi aplicată din ce în ce mai mult și vor fi rezultate. Unul este domeniul medical, aici deja se aplică, se operează cu roboți, iar altul este domeniul transporturilor, toate transporturile, unde inteligența artificială va fi utilizată tot mai mult. La transporturi este puțin mai greu, sunt situații în care și omului îi este dificil să ia decizii și cu atât mai mult îi este dificil unei mașini care are inteligență artificială. Am văzut un exemplu undeva: o mașină autonomă trebuie să depășească un autobuz parcat. Din față vin 30 de cicliști, îți dai seama că nu poți să pui frână. Pe trotuar este o femeie cu un cărucior. Ce decizie să iei? Eu nu știu ce decizie să iau. Ori intri acolo, ori dincolo. Acestea sunt situații în care este greu de luat decizii. Mașina va lua decizia impusă de om, până la urmă.
- Omul va lua decizia instinctiv. Robotul o va face pe bază de calcule.
- Exact. Deci, în aceste domenii, medicină și transporturi, văd eu că este teren pentru aceste lucruri. Medicină înseamnă inclusiv îngrijire la domiciliu și așa mai departe. La noi, din păcate, încă nu este un subiect de așa mare interes, acesta al îngrijirii persoanelor în vârstă.
- La noi sunt probleme de medicamente, de hrană, nu de ajutat.
- Exact! Dar acolo știința poate juca un rol foarte mare. Deci aici, în transporturi și medicină.
- Despre familie ce îmi puteți spune?
- Căsătorit. N-am copii. Sunt căsătorit cu Adriana, care mi-a fost sprijin tot timpul. De altfel întreaga familie și cei apropiați m-au sprijinit mereu și le sunt recunoscător.
A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ
