Alexander Buju Ternovits s-a născut la Lugoj, în 11 aprilie 1929. A absolvit Gimnaziul German din Lugoj în anul 1943, apoi a obţinut diploma de bacalaureat la Liceul Piarist din Timişoara, iar în anul 1954 devine inginer agronom având specialitatea viticultură. Din anul 1971 este atestat actor la Teatrul Naţional din Timişoara, în conformitate cu Decretul 2001/1971.
Este angajat în compartimentul artistic la Teatrul Naţional din Timişoara din anul 1961, fiind actor invitat la Teatrul German de Stat din Timişoara, la Teatrul Maghiar „Csiky Gergely” din Timişoara şi la Opera Română din Timişoara, până în anul 1982. Este cunoscut cu numele de scenă Buju Ternovits prin interpretarea a nenumărate roluri din piese celebre, şi în special prin rolul Franzi, creat şi pus în scenă chiar de el.
În perioada 1992-2005 este implicat într-un proiect cultural independent, spectacolul „One man show Franzi din Iosefinul Timişorii” în care pe lângă rolul principal, interpretat în limbile germană, maghiară şi română, semnează scenariul şi regia. Spectacolul itinerant este susţinut în localităţi din Germania, Austria, Ungaria şi România.
Din anul 1999 până în anul 2003 este actor la Teatrul German de Stat din Timişoara, iar până în anul 2006 este actor invitat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara. A apărut în peste 250 de emisiuni televizate de varietăţi, preponderent pe postul naţional, la emisiunile secţiunilor din limba română, germană şi maghiară. În domeniul cinematografiei a fost distribuit în mai multe producţii româneşti.
A publicat „Careul de aşi”, în anul 1994, „Încântătoarea viaţă a lui Buju Ternovits, actor şi fantezist” în anul 2001, „Campionii” în anul 2003 şi are în lucru volumul „50 de ani de râsul lumii”.
În decembrie 1989 a venit cu primele ajutoare umanitare (sânge şi plasmă) pentru răniţii în revoluţie. De asemenea, s-a implicat în demersurile pentru obţinerea în favoarea Timişoarei a unei donaţii de tramvaie din partea oraşului München. Este Cetățean de Onoare al Timișoarei și a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de comandor.
- Să ne întoarcem, pentru începutul acestui dialog, la copilărie, la origini...
- M-am născut, la Lugoj, din doi oameni minunați, sub auspicii biblice: tata - Iosif, mama - Maria. Cu toate că am avut o tinerețe feerică, minunată, de la 23 august 1944 încoace, totul s-a transformat aproape într-un infern. De aceea, eu și la ora actuală, cetățean german fiind, am rămas lipit sufletește de Timișoara, al cărei Cetățean de Onoare sunt. Mă fălesc cu această distincție. Mama a fost de origine austriacă, vieneză. Din partea tatălui ne tragem din Silezia, din raionul Ternowitz, cum se scria pe vremuri numele meu, de lângă orașul Katowice.
Am emigrat în 1987, iar din 1990 sunt pensionar german. Din cauza unei operații greșite și a trei stenturi la inimă, statul german m-a declarat invalid 80%, cu însoțitor, acesta fiind soția mea, frumoasa doamnă Mureșan. Și am vrut o soție româncă pentru că româncele fac pomeni nemaipomenite.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă bucur la ora actuală de îngrijirea medicală germană, care este unică în lume. Asigurarea medicală pentru bătrâni în România consider că este un genocid. Avem medici eminenți, dar sistemul medical e prost.
- Unde ați jucat în Timișoara?
- În Timișoara, ca actor am jucat la toate teatrele - român, german, maghiar. Am fost angajat la Teatrul Național și colaboram cu o jumătate de normă la Teatrul German și la Teatrul Maghiar. Am jucat și la Operă, Frosch din „Liliacul”.
Iar din momentul emigrării mele am devenit liber profesionist. Ca liber profesionist, l-am jucat pe Franzi din Iosefin, personaj creat de mine. L-am jucat în Germania, Austria, Ungaria și în România la Timișoara. Nu am mers cu spectacolul la București, pentru că, pentru mine, dincolo de Carpați este o altă țară.
Pentru faptul că am jucat în patru țări, în trei limbi, și am publicat patru cărți - trei în limba română și una în limba germană, statul român, președinția țării, m-a decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de comandor. Iar Timișoara, cum spuneam, m-a făcut Cetățean de Onoare.
- Când ați jucat ultimul spectacol?
- În urmă cu zece ani, la vârsta de 80 de ani, am jucat ultimul meu spectacol - Franzi din Iosefin -, în sala Filarmonicii. Au fost atunci peste o mie de oameni în sală. De atunci nu am mai putut juca, dar nici nu mai vreau. Cu toate că nu e bine acest lucru. Plugul care stă ruginește.
- Ce a însemnat Germania pentru dumneavoastră?
- Mult. V-am amintit de serviciile medicale, atât de necesare de la o vreme... Vreau să vă spun că m-am integrat în Germania. Aceasta înseamnă ordine, punctualitate, muncă, corectitudine. N-am reușit, cu toate că sunt german, nici până astăzi, după treizeci și ceva de ani, să mă adaptez întru-totul. Sufletește am rămas acasă, în Timișoara, nu la Lugoj.
Am avut marea bucurie că ministrul președinte al Bavariei m-a felicitat de ziua mea. Domnul coleg Sabin Popescu a scris despre acest lucru în revista „Orizont”. De asemenea, am marea bucurie că Ștefan Popa Popa’S mi-a făcut un tablou. Am fost invitat la el. Eu îl consider ca fiind de profesie geniu.
- Pentru mine este extraordinar faptul că iată, deși aveți 90 de ani, vă găsesc totuși la teatru. Ce a însemnat teatrul pentru dumneavoastră? V-ați pensionat acum 30 de ani...
- Teatrul s-a amestecat cu viața mea, cu timpul meu, iar sufletește nu m-am pensionat din teatru. Știți că și criminalul se întoarce la locul crimei. Dar, cum am mai spus, nu mai vreau să joc. Ultimul spectacol a fost în urmă cu un deceniu...
- Venitul la teatru a intrat în obicei?
- E ca un fel de un hobby să vin la teatru, mă poartă oașii spre acest loc, mai cu seamă că mai nou, am încă un hobby: mă trezesc dimineața, dimineața devreme.
- Acesta vine cam la toți, odată cu vârsta.
- Frumos zice românul: cum ți-e scris în stele. În sensul acesta, eu am fost fatalist. Dar ce am vrut să fac în viața mea: am mers să înving, nu să fiu învins. Tot timpul am luptat ca un învingător.
- N-ați pus pușca jos niciodată...
- Nici când am avut probleme cu piciorul, cu inima, nici când am avut treabă cu Securitatea. N-am făcut pactul cu diavolul.
- Cum a fost episodul cu Securitatea?
- Urât. Nu s-au dat în lături de la nimic. Au fost de o ticăloșie fără limite. Vorbesc de anii ‘50-’60. S-au legat de absolut tot. Era foarte greu după 23 august 1944 să fii german. Brusc ai devenit „fascist”. Eu țin minte că mama austriacă zicea mereu: „Bată-l Dumnezeu pe führerul vostru!”.
Ea nu putea să ierte alipirea Austriei la Reichul german. A stat în lagăr la Târgu Jiu, la Slobozia, unde a făcut febră tifoidă. Și a stat în lagăre cu toate că tatăl meu a refuzat să treacă în armata germană. El a fost concentrat începând cu anul 1939. A construit podul „Mareșal Antonescu” Tighina - Tiraspol și a fost decorat cu Coroana României clasa I.
Tata era constructor de profesie, „exploatator care a supt sângele clasei muncitoare” cum era la modă atunci. Și tot din aceste motive nu am putut intra nici la facultate atunci.
Țin minte că tata și-a pus toate decorațiile la piept și s-a dus la ministrul de război, Sănătescu, parcă era atunci, și l-a rugat să-l deporteze și pe el alături de mama, iar atunci Sănătescu a dat ordin să o elibereze pe mama.
- La ce facultate nu v-au primit?
- Am fost triplu campion național de atletism. Atât am fugit de ruși până am ajuns campion român la 200 și 400 de metri și săritura în lungime. Cu toate acestea, nu am intrat în Academia Națională de Educație Fizică.
- La teatru cum ați ajuns?
- Cu ajutorul colegului meu de școală Iani Cojar, marele regizor de la București, care m-a băgat la Teatrul German. M-am calificat cum se spune „din mers”. Am avut trei dascăli minunați: artistul emerit Mauriziu Seclea, de la Teatrul Evreiesc, eminent dascăl, doamna Marieta Sadova - după ce a ieșit din închisoare (și ea a fost condamnată) - și meșterul, cum i se spunea, Emil Reus, regizorul. Doamna Sadova spunea: „Alexandre, voi, actorii, sunteți copiii favoriți ai lui Dumnezeu. Pe voi v-a creat Dumnezeu să aduceți bucurie oamenilor”. Meseria noastră, pentru că este meserie nu profesie, poate să fie prima sau ultima. „De ce bei, Alexandre?”, mă întreba. „Doamnă, pentru că mi-e sete!”, îi răspundeam. Eram berar. Șerban Foarță, un alt om de profesie geniu, spunea: „Noi nu suntem alcolici, noi suntem consumatori”.
- Care au fost clipele cele mai grele și cele mai frumoase prin care ați trecut în viață?
- Au fost multe, pentru că întotdeauna am fost victorios, fie fizic, fie spiritual. Vreau să elimin ce a fost rău, încerc să uit, cu toate că, din când în când, mai revin și momentele acelea. Cele mai grele mi le-a făcut un ticălos care din vânzător de stofe a ajuns colonel de Securitate, comandant la Lugoj, Clinc pe numele său. A murit de cancer, că Dumnezeu nu bate cu bâta. Îmi mai amintesc de un moment sinistru: am primit rolul principal în filmul „S-a furat o bombă”, al lui Gopo. Iar fostul colonel de Securitate, director al Studiourilor Buftea, Paul Cornea, m-a dat afară din cinematografie.
În schimb, am avut multe momente în care am fost victorios. Cei mai frumoși ani ai vieții mele au fost cei trei ani la Liceul Piarist, între anii 1946-1948. În clasă am fost șapte etnii, cinci religii: români, germani, maghiari, sârbi, croați, francezi, italieni. Nu a existat niciodată vreo problemă. Am vorbit curent șase limbi. Am învățat și rusa și îmi amintesc, de când am fost în lagăr, pentru că am fost și acolo, că am avut un comisar rus.
Trebuie să mai amintesc și de popii negri de la Liceul Piarist care au fost dascăli eminenți. L-am avut dascăl pe prof. dr. Johann Wolf, care a ajuns la Universitate, preda germana și filosofia. Ora de filosofie era înainte de pauza mare, la ora 11, când mâncam ujina. Dracu’ m-a pus să bag capul pe sub masă și să mușc din ujină. Profesorul zice:
„Domnu’ elev, eu îți vorbesc de Anaxagoras și Democrit, iar dumneata mănânci?”. Cu impertinența adolescentului, îi spun: „Domnule profesor, primum vivere deinde philosophari”. M-a întrebat cine a spus acest lucru, iar eu i-am răspuns: Seneca! Mi-a spus să stau jos și mi-a dat nota 10. Cu profesorul Wolf am învățat să cântăm „Oda bucuriei”, actualul imn al Uniunii Europene.
- Care v-a fost cel mai drag rol în teatru?
- Am jucat două roluri mari. Într-o piesă englezească, în regia lui Magdi Klein, de la Teatrul Maghiar, „Genius zeița”, eu eram Einstein, iar colega mea Flaman a fost Marylin Monroe...
- Ce v-ați dorit să jucați, dar nu ați jucat?
- Ce am dorit să joc eu, nu am putut. Voiam să-l joc pe soldatul Șveik, fiindcă el nu este așa cum e creionat - tâmpit și gras. Dimpotrivă, oberleutnant Lukas îi spune: „Băi, Șveik, tu îți bați joc numai de domnii ofițeri”. Exact ca Hamlet, care făcea pe nebunul ca să se răzbune cu ajutorul actorilor. Am primit odată, când s-a jucat Șveik la Teatrul Național, rolul feldkuratorului Otto Katz, un evreu care a devenit popă catolic, bețiv, care joacă trei tablouri și ia toată smântâna, cum se spune. Am dat cu foarte multă bucurie telefon la Târgu Mureș, unde părinții mei au fost mutați cu domiciliu forțat, să-i anunț. M-a întrebat: „Cum tu, un băiat al unui ofițer al Împăratului, joci în piesa cu trădătorii ăia?
Spune-i regizorului că nu joci”. M-am dus la meșterul Reus și i-am spus: „Emile, a zis taică-meu, bătrânul lord, cum i se spunea, că n-am voie să joc”. „Are dreptate - mi-a zis -, faci figurație”.
Am avut marea bucurie să joc trei ani alături de directoarea Teatrului German, Ildiko Jarcsek-Zamfirescu, o mare artistă. Am jucat în două piese cu ea roluri de aur: „Romeo și Julieta după 30 de ani” și „Mutter courage”, în regia lui Victor Ioan Frunză.
În 80 de ani am avut cinci regizori. Restul au fost funcționari dramatici cu care am refuzat să colaborez. Pe lângă Reus, Sadova, Seclea, îi amintesc pe Frunză și Sabin Popescu...
- Cum vi se pare România de dinainte de 1989 față de cea de după?
- Nu mă amestec în „treburili” interne ale altor state. Eu sunt legat de Timișoara. Ce se întâmplă dincolo de munți nu mă interesează. Austriecii au cedat voluntar, după pacea de la Passarowitz, Oltenia și au luat Bucovina...
- Presupun că ați avut, de-a lungul vieții și carierei, întâmplări cu oameni deosebiți...
- Eu am o noțiune, care se numește „onoare de golan”. La ora actuală suntem șase inși la masa mea cu bere care au onoare de golan. Am fost 12. Într-un an au murit șase, din cauza asigurărilor medicale din România. Onoarea de golan de Timișoara se bazează pe câteva legi, cum ar fi: soția prietenului meu este tabu; nu înjura de mamă; nu ne batem în cârciumi; nu dai în cel căzut; dacă sunt trei la masă, unul trebuie buzărit.
- Ați avut o strânsă prietenie cu regretatul Oscar Berger, fostul patron al ziarului „Timișoara”...
- Îmi aduc aminte cu mare regret de Oscar. A fost unul dintre bunii mei prieteni; avea și el acea onoare de golan. Mama zicea că Dumnezeu îi ia pe cei buni. „Mai zicea: Dumnezeu nu trăznește în urzici, ci numai în stejari. Iar tu nu ești stejar”. De la ea am moștenit umorul. Bănățenii pogani mi-au dat diplomă de Doctor Humoris Causa.
- Nu v-a adus și necazuri umorul?
- Cum să nu? Era enorm de greu în vremuri de restriște să faci umor. Mai băgam șopârle, dar era riscant. Umor este când, totuși, râzi. Când mai poți să spui de ți-e mizeria până la buze: „Nu faceți valuri!”.
- V-a fost greu cu repetițiile, cu memorarea rolurilor?
- Nu! M-a ajutat memoria. Citeam de două ori o coală ministerială și rețineam.
- Ați fost și în lagărul de la Cârcea...
- Era un lagăr dintr-o comună lângă Craiova. Am stat acolo cinci luni, până când căpitanul Jack, comandantul, care știa că sunt băiat de ofițer român, mi-a spus să fug, pentru că trebuia să predea rușilor lagărul. I-am spus că nu plec singur și mi-a zis să iau cu mine câți vreau, numai să dispărem. Am fugit cu încă trei inși până în Valea Oltului, la Călimănești, unde tatăl meu lucra la lărgirea șoselei spre Sibiu pentru tancurile rusești. De acolo am plecat și ne-am ascuns la Mănăstirea Scărișoara. Am stat trei-patru luni la o stână, între ciobani. Am scăpat însă de ruși. Starețul mănăstirii era legionar. I-am cântat imnuri legionare și atunci ne-a trimis la stână. Ce viață: urdă, jintiță, caș. Am trăit ca-n paradis. Era cu mine un fost subofițer belgian, Jil Bartoul, din Divizia Viking, care a fost fotbalist profesionist la Olympic Charleroi. Mai era sergentul Recker, un sas de la Rucăr, și sergentul Nagy, de la Nădrag.
- Cum ați ajuns în lagăr?
- Făceam parte dintr-o unitate paramilitară și trebuia să ocupăm Timișoara. Regele Mihai a dat termen ca în 48 de ore trupele germane să părăsească România. Comandantul germanilor a aprobat acest lucru și a dat ordinul de trecere a Carpaților. Generalul de aviație Gerstenberg, comandantul aviației, a bombardat Bucureștiul. Atunci s-au revoltat românii.
Academicianul Berindei - care era ofițer la podul de la Giurgiu - i-a spus căpitanului german să plece, că a primit ordin să le permită trecerea în Bulgaria. După 24 de ore a fost obligat să-i aresteze, și-a călcat cuvântul.
Eu am făcut armata la Bucov, lângă Valea Călugărească, la termen redus. Era 3 lei burta de vin. Adică să bei cât poți... La fiecare după burtă...Mâncarea la popotă era foarte proastă, în afară de ziua în care se gătea fasole. Îmi amintesc că eram o dată santinelă. Pușca era rezemată de cușcă, eu de pușcă. A venit comandantul și i-am dat bună dimineața. El spune: Să trăiți!. Eu: Și dumneavoastră! Mi-a cerut să prezint arma, după care a chemat ofițerul de serviciu și i-a spus să mă bage la arest. Arestul era peste drum de Statul Major. Eram agățat de gratii și cântam: „Închis la Doftana, în gratii de fier”. Cred că am cântat vreo jumătate de oră, până mi-au dat drumul...
- Ce a însemnat familia pentru dumneavoastră?
- Tatăl meu și mama mea au avut una dintre puținele căsătorii fericite pe care le-am văzut. Tata când voia să o tachineze pe mama spunea: Alexander, căsnicia e de două feluri: rea și foarte rea.
Prima mea căsătorie a fost una ratată. Am stat apoi 47 de ani burlac. A fost paradisul pe pământ. Dar, fiind într-o patrie străină, a început să mă apese singurătatea. Atunci am spus că trebuie să-mi găsesc un partener de viață, măcar să am cu cine să mă cert. Am găsit-o pe frumoasa doamnă Ana Mureșan, care m-a îngrijit cum nici mama nu o făcea. Dădeam ortu’ popii de două ori dacă nu era ea.
- Să ne oprim puțin și asupra cărților pe care le-ați publicat.
- Cea de-a patra carte a mea am scris-o cu Iosif Bebe Costinaș, un alt eminent. Este o carte-interviu, „Încântătoarea viață a lui Buju Ternovits”. Apoi am scris „Campionii”, în germană am publicat „Timișoara râde și plânge cu Franzi din Iosefin”, iar în limba română - „Careul de ași”.
- Cum e viața după 90 de ani?
- Viața e frumoasă. Oamenii pot fi urâți. Vârsta e o stare, nu un număr de ani. În luna noiembrie, la München s-a întâmplat o minune: am primit locuință. Asta echivalează cu ghicirea celor șase numere de la loto. Pe lista pe care eram și eu erau 16.000 de cereri. Eu am locuit cu soția la etajul 3, dar nu era lift. Astfel, nu mai puteam urca și coborî din casă. Mi-au dat locuință într-un bloc cu șapte etaje.
Dar știți unde e cel mai bine? Acasă! Acasă e acolo unde a rămas leandrul și au rămas mormintele. Mama e îngropată în Austria, tata - la Lugoj, iar eu am un loc de veci în cimitirul din Calea Lipovei, vizavi de cel al lui Bebe Costinaș. M-am apucat să scriu a cincea carte, la care Ilie Stepan a replicat: Interesant, Buju a scris mai multe cărți decât a citit!
- Ce loc ocupă umorul în viața dumneavoastră?
- Râsul este dat numai oamenilor buni. Omul rău rânjește. Autoironia este umorul la superlativ, cel mai înalt grad de umor. Eu uzam de ea în „Franzi din Iosefin”. Într-un ziar din Linz, Austria, s-a scris că „Franzi din Iosefin” este un amestec ideal între „Lieber Augustine”, „Till Eulenspiegel” și, dacă trebuie, „Don Quijote”. Am jucat mult acolo. Eu nu vorbesc germana literară, ci „timișoreana”, care este o limbă uzuală. Prof. dr. Johann Wolf spunea că nu e argou, nu este dialect, nu jargon, pentru că întrebuințează toate cuvintele posibile din alte limbi, printre care și idiș (pe care o vorbesc cursiv). Este o germană de bucătărie. Chiar și cu această limbă, m-am făcut înțeles, în Austria în mod deosebit. În Ungaria vorbeam în limba maghiară. Cu toate că vorbesc cursiv limba, vorbeam cu greșeli, iar publicului îi plăcea. Ei aveau pe vremuri un mare umorist, Sigfried - probabil evreu -, care avea mare succes tocmai pentru că nu vorbea bine ungurește.
- Cum v-ați descurcat cu textele?
- În ceea ce privește textele, când o luam pe bere aveam bunul obicei de a porni reportofonul. A doua zi rămânea cam o treime din ce am vorbit.
Poetul meu favorit rămâne Romulus Vulpescu. Avea o poezie cu care se încheia one-man show-ul meu: „În fiecare zi ne batem joc / De păsări, de iubire și de mare, / Și nu băgăm de seamă că, în loc, / Rămâne un deșert de disperare...”.
Mai am una, a lui Arghezi, „Psalmul de taină”: „O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii! / Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii, / Femeie răspândită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure, / Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: săcure”.
- Din punct de vedere religios, cum ați trecut prin viață?
- Am fost crescut cu frica lui Dumnezeu, dar nu prea cred în preoți... Ce pot să spun este faptul că Dumnezeu a fost foarte darnic cu mine...
A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ
