Pictorul peregrin Valeriu Sepi rămâne cu adevărat, așa cum l-am numit în urmă cu mai mulți ani, un adevărat cetățean al Universului. O viață întreagă a colindat lumea, străbătând țările din patru continente și așternând pe pânză istoria unor locuri așa cum le-a înțeles și cum acestea l-au impresionat. Între penel și pânză, culorile meșteșugite de Valeriu Sepi au făcut să izbucnească lumina, altfel de cum o știam, strălucitoare.
- Ce a mai făcut Valeriu Sepi în ultima perioadă, de când nu a mai venit în România?
- Păi a făcut ce a știut cel mai bine, a pictat și a băut.
- Care e ordinea? Sau nu există o ordine?
- Bineînțeles că există. Pictura a fost, este și va rămâne întotdeauna pe primul loc. Aici nu se fac concesii. În altă ordine de idei, nu prea merg una fără alta și atunci când pictezi și vrei să faci o expoziție, o deschidere, chestiunea cu băutul nu e o chestiune de alcolism, este una de sărbătorire, de artă, văzută din alt unghi. Deci, noi nu am băut niciodată ca să ne îmbătăm, am băut ca să avem o discuție mai frumoasă.
- Să ne înveselim...
- Da, să ne înveselim, să ne deschidem. Deci, revenind la întrebare, în ultimii doi sau trei ani am făcut vreo trei sau patru expoziții, în Dubai, în Nepal, în Coreea și în Singapore.
- Deci sunt patru expoziții. Cu aceeași expoziție ai fost în mai multe locuri sau de fiecare dată a fost alta?
- Nu, nu, nu, de fiecare dată a fost alta. Dar chestiunea este alta, că eu am participat la niște proiecte împreună cu soția, care este șefă la șantierul naval din Singapore... Deci, noi construim platforme petroliere pentru lumea mare, ultimele modele în standarde norvegiene. Dar eu fac doar partea de grafică, partea artistică, atunci când este nevoie.
- Să revenim la expozițiile despre care vorbeam. Fiecare a fost unică în felul ei. Ai încercat să te adaptezi specificului țării respective sau a fost Valeriu Sepi același peste tot? Ți-ai impus stilul propriu?
- Întotdeauna stilul propriu. Oricum ai face, tot acolo te întorci. La propriul eu. La ceea ce știi tu să faci. Dar pentru unele expoziții țin cont de istoria locului. Deci, am respectat întotdeauna cultura locului, întotdeauna am încercat să înțeleg unde sunt, am studiat oamenii și locul. Dacă mergem în toată Asia, oriunde ai merge cu mine, o să spui „pictura asta e făcută de Sepi”. Și sunt unii cu care nici nu vorbesc, deci nu le vorbesc limba, dar pictura și caracterul de bănățean, întinzi o mână, primești o mână, funcționează oriunde în lume. Și asta nu e un joc, asta înseamnă să fii disponibil. Să pui un pic de efort, să înțelegi în ce țară ai intrat, în ce cultură ești.
- Trebuie înțeles spiritul locului…
- Bineînțeles. Dar, în același timp, noi avem un spirit universal. Noi am crescut aici știind din toate câte un pic și puțin, puțin, despre toți.
- Fiind Banatul multietnic, multicultural, multiconfesional, aici întotdeauna au fost sârbi, nemți, unguri, țigani, bulgari, cehi, slovaci…
- Așa este Singapore. Eu m-am mutat de aici într-o Timișoară asiatică. Acolo sunt zeci de confesiuni și toate culorile din lume, sunt toate națiile din lume, care trăiesc toți pe baza unei funcționalități. Dacă ești un profesionist, funcționezi. Dacă încerci să minți sau să înșeli, nu merge. Or, eu am învățat de la pictură că nu pot să mint. În pictură nu poți să minți, căci nu corespunzi cu structura ta. Dacă nu se ridică părul pe mână, poți să pictezi până mori, nu are rost. Adică, eu nu pictez ca să fiu estetic-valoric. Deși estetic-valoric este ca o încununare a cunoștiințelor tale. Tu trebuie să treci o graniță în care oricât de multe ai știi, întotdeauna când începi să pictezi, să ai o bătălie cu tine, pe de o parte, cu pictura, pe de altă parte. Eu am 70 de ani, iar ceea ce e foarte important este că și la această vârstă, cu tot ce știu, cu tot ce fac, cu încredere, căci mie nu îmi mai e frică de nimic, eu încep cu pictura și am o bătălie cu pictura aia până când o înțeleg, până o fac să vină la mine și până ea înțelege că nu are încotro. Până când înțelege că trebuie să fie una cu mine. Sau, dacă nu are încotro, nu vine la mine și nu o fac, și stau picturi doi ani de zile în studio, iar apoi vin înapoi din România și dau două pensule peste ea și aia e. Așa se câștigă o bătălie cu pictura. E ca și cum ai avea o relație de dragoste în care nu contează cine sunt eu, contează cine e ea. În viața mea, în relațiile cu femeile, niciodată nu am fost un macho sau da, am fost macho, am spus „da, dragă, cum vrei tu”. Așa e și cu pictura.
- Să ne oprim puțin la frică. Ai spus că ,,nu îmi e frică în pictură de nimic, că pictura vine înspre mine”. Frică nu a fost niciodată că ai luat lumea în coarne, douăzeci de ani ai bătut Brazilia, Columbia, Singapore… Deci frica, elementul ca atare, nu a existat în pictorul Valeriu Sepi. Dar ai avut vreodată senzația de frică, de teamă de ceva în lume?
- Da, mi-a fost foarte frică să nu fiu prost. Bunicul meu, în vie, la Valcani, mi-a zis: „Mă, bea, că te trezești dimineață, dar din prostie nu te trezești niciodată”. În rest nu are cum și de ce să îmi fie frică, atât timp cât eu am cunoscut în mine ce pot să devin. E după mine cât de mult pot să investesc în a recunoaște că ceea ce fac e bine. Dacă mie îmi spui de Darwin, mai bine nu îmi spui. Adică, dacă eu vin din ceva, vin din pasăre, nu din maimuță și nu mă interesează evoluția speciilor fără spirit. Asta e ca și când am avea douăzeci de feluri de piele, pentru mine nu înseamnă nimic. Dacă am spirit cu asta comunic, iar din cauza spiritului pot să fac ceea ce fac.
- Deci, devenirea noastră merge până la stadiul de spirit.
- Exact, căci fără spirit nu e nimic. Noi materie suntem cum e cuibul în care se naște pasărea Phoenix.
- Între materie și spirit, culoarea ce loc ocupă?
- Asta depinde de ce spirit ești. Dacă ești un spirit negru, ești negru. Dacă ești alb, ești alb. Dacă ești un spirit vesel și care întinde o mână, ești o culoare caldă, ești un curcubeu, de care toți se bucură. Dacă nu ești asta, ești alb-negru.
- Dar au fost pictori, de exemplu Picasso, care a avut perioada albastră. A avut diferite perioade. În funcție de perioada vieții, a avut și perioada culorii, deschiderii spre lume, spre înțelegerea ei.
- Cine nu știe să se schimbe în sensul în care înțelege un fenomen în dezvoltarea lui, pentru mine e un om care e un pic ciung. Adică eu recunosc oameni care au pictat la fel toată viața lor și știu oameni care s-au schimbat între timp. Deci Picasso, pentru mine, care a reușit să fie maestru în patru curente esențiale, este un fenomen extraordinar. Mie mi se pare că asta este reprezentantul modernismului. Noi ne mișcăm mai repede. Nu mai există, așa că am schimbat de la tempera la ulei și ne trebuie cincizeci de ani sau o sută de ani ca să învățăm cum se face uleiul. Picasso a trecut prin patru curente. A știut să deseneze ca un realist, a fost în perioada albastră, a fost unul dintre cei mai mari cubiști, spre deosebire de alți pictori care erau numai cubiști. Ei nu au reușit să iasă afară din curentul respectiv. Dar eu știu că pot și pictez întodeauna în funcție de perioada, în funcție de influențele care sunt în perioada respectivă. Pentru a face acest lucru trebuie să înțelegi cum devin influențele. Or, noi am uitat că ne dezvoltăm într-un timp rapid.
- Timpul aleargă mai repede în vremea noastră?
- Timpul, nu, ci înțelegerea, cunoștiințele. Timpul nu aleargă nici mai repede, nici mai încet, căci până la urmă toți o să murim. Dar noi înțelegem mai repede fenomenele. Dacă nu te adaptezi, nu mai știi unde te aflii, n-ai înțeles ce ești. Eu nu spun că dacă pictezi numai în felul ăla nu e bine. Totul e bine dacă faci bine și, mai ales, dacă iese bine.
- Mă întorc iar la Picasso. Ai pomenit de cubism. De fapt întemeietorul cubismului a fost Giorgio de Cirico…
- Nu, ai greșit, asta este de fapt metafizic.
- Știam că Giorgio de Cirico a pictat clasic, iar la un moment dat a trecut la cubism, iar multă vreme a pictat modernist. Și la un moment dat s-a întors înapoi la pictura clasică. Și unul dintre apropiații lui l-a întrebat de ce s-a întors înapoi la pictura clasică. La care el a zis: „Măi, eu în pictura clasică nu mai puteam, că toată lumea picta clasic, iar apoi s-a născocit asta cu cubismul. Acum toți fac triunghiuri, pătrate, cuburi. Eu m-am întors înapoi la pictura clasică, pentru că le-am dat ăstora de lucru”…
- Ca mod de a acționa e bine, dar ca realitate obiectivă nu merge. Vedeți dumneavoastră, istoria artei ne învață cum s-au dezvoltat lucrurile pas cu pas. Chestiunea cu cubismul este că el s-a dezvoltat ca artă în sensul în care toate lucrurile până acolo erau văzute din față. Deci se pictau doar din față. Cubismul a fost prima revoluție, de aia l-a și luat Picasso. Adică tu nu ești numai din față în momentul în care te pictezi. Tu ești și din față și din spate și din lateral, pentru că asta ești tu ca persoană. Iar dacă eu pot să te pictez altfel decât un portret care e o fotografie, dar îți pun caracterele morfologiei tale, ăla ești tu de fapt. Și asta-i de fapt cubismul. Cubismul pictează atmosfera lucrului, care nu e o fotografie. Este spiritul.
- Odată cu apariția fotografiei pictura a avut de luptat…
- Da. Iar acum are și mai mult. Sunt computerele. Cu ajutorul lor poți să creezi efecte asemeni unei picturi, dar degeaba. Păi, când eu pun mâna pe cărbune, nu mai există computer. N-o să facă niciodată computerul ce fac eu. Să fii sigur de asta.
- Exact. Acolo e numai Valeriu Sepi și cărbunele.
- Valeriu Sepi, bunicul lui Valeriu Sepi și toată linia de înaintași din care vine Valeriu Sepi… Pentru că a venit vorba despre om și condiția lui, bunicul a zis că domnul e domn și în șanț…
- Bunicul de la…
- De la Valcani, de la vie. Adică, domnul e domn și în șanț. Onoarea aia și ce ai învățat tu și revelația pe care o ai și felul în care le simți, nu ți le ia nimeni. Ceea ce vreau eu să subliniez aici nu este negativul lucrurilor. Este faptul că în afara pasiunii și a sentimentului, pentru mine, ca pictor, nu există nimic. Restul este estetică, iar eu nu sunt estetic. Pe mine nu mă interesează să arăt ce bine știu eu să pictez. Pe mine mă interesează să îți pictez ceva care să te impresioneze.
- Care e relația pictorului Valeriu Sepi cu pictura religioasă, cu divinitatea?
- Mare. Adică nu pot să spun mare, că mare nu exprimă totul. Mai bine zic profundă. Eu am trăit ceva și am adâncit niște lucruri care pentru mine sunt esențiale. Eu nu vin înapoi, în țară, că sunt român patriot, eu vin aici pentru că am trăit niște lucruri esențiale, profunde, în casa noastră, cu masa noastră de șapte metri în care eu stăteam cu bunica și mâncam cina și mai erau trei farfurii la capăt că nu se știa cine vine. Și cine venea, era binevenit! Toate lucrurile pe care le-am trăit în copilărie aici au însemnat și înseamnă mult pentru mine.
- Cum se împacă pictorul creștin Valeriu Sepi cu religiile asiatice? De exemplu, ai fost și ai pictat pentru cei din Nepal. Tu ești cu credința, conștiința, formația creștină. Când pictezi pentru cel care îți cere, te gândești cumva că ar trebui să faci pictura respectivă altfel?
- În primul rând, eu nu pictez pentru cineva. Eu pictez ceea ce trebuie să pictez în momentul acela. Pictez ce mă impresionează sau ceea ce pentru mine înseamnă cultura locului. Asimilez cultura locului și o reprezint în felul în care o văd prin prisma mea. Eu nu pictez ceva ca să le placă oamenilor, eu pictez lucrul ăla ca să iasă bine, să exprime ce trebuie. Iar dacă vin la mine în studioul pe care eu îl consider biserica mea, muslimi, hinduiști, pentru mine e o bucurie, o plăcere, eu nu am nicio problemă în sensul ăsta…
- Degeaba te lauzi că ai 70 de ani. Abia la anul vei împlini această vârstă. Ce preconizezi în acest sens?
- La anul viitor o să facem o expoziție la Muzeul de Artă. Am vorbit deja cu domnul director Victor Neumann.
- Va fi o expoziție omagială „70 de ani Valeriu Sepi”?
- Nu, nu va fi omagială. Nu despre asta e vorba. Eu vreau să repictez, să refac ceea ce am început cu Nicu Covaci în anii ’70 când eram încă la Facultatea de Arte.
- Câți ani a făcut Nicu Covaci în plus la facultate ca să scape de armata?
- Vreo trei. Da, bine a făcut. Dacă vreți ceva ce n-am spus la mulți, vă spun că erau vremuri grele. Tulburi. Să stăm strâmb și să judecăm drept. Eram la Facultatea de Arte când domnul plutonier major Popovici, care era și decanul Facultății, a vrut să siluiască una dintre colege pentru a o trece examenul… Am vrut să ies prin geam cu el și astăzi încă îmi pare rău că n-am făcut-o. Dar i-am spus: „Dacă nu îi dai examenul și dacă te mai atingi de prietena mea, prin geam ies cu tine…”.
- A șantajat-o?
- Sigur că da. Ăla care era cu cravată și care mă tundea pe mine, că eu sunt derbedeul, iar el era cel bun. Și știi cum l-au condamnat până la urmă ai lui? I-au luat carnetul de partid „domnului” Popovici, atâta tot! Repet, îmi pare și acum rău că nu am trecut prin geam cu el.
- Și a trecut-o pe colegă?
- A lăsat-o repetentă. Iar mie, care eram machine construction engineer, mi-a dat 5 la examenul de perspectivă.
- Revenind la expoziția de anul viitor…
- Da, anul viitor vreau să refac, la nivelul de acum al înțelegerii, echipa minunată pe care noi am făcut-o în anii ’70. Noi în trei ani am făcut trei LP-uri în România cum nu mai existaseră niciodată. Totul a fost o bucurie, o nebunie, o cultură adevărată. Și cu Șerban Foarță, și cu Andrei Ujică, cu catedra de folclor, cu șeful catedrei de folclor, Manolescu, care era un briliant. Noi am făcut un lucru în trei ani care a supt feelingul românesc. Eu mă și mir acum de ceea ce am reușit să facem. Nu eram mari, noi am devenit mari dintr-o copilărie, printr-o idee în care am crezut și pe care noi am simțit că trebuie să o facem. Și o țară întreagă ne-a iubit. Noi am făcut ceva care a rămas în țara asta un fenomen.
- Deși erau vremuri mult mai grele, Phoenixul s-a ridicat cu o forță de flacără…
- Da, să știi că pentru noi nu au mai contat vremurile, nu a contat ce e în jur. Noi am crescut ca băieți din familii divorțate, iar fiecare dintre noi s-a simțit bărbatul responsabil, capul familiei. Aveam forță și hotărâre în noi…
- Spune-mi, în ce limbă Sepi înseamnă „singur” sau „unicat”?
- În sanscrită, „sepi” înseamnă singur, melancolic. Iar „sapi” înseamnă vită. Dar trebuie făcută diferența că este „e”, nu „a”. Eu în Singapore dacă mă duc cu pașaportul mă întreabă dacă știu ce înseamnă. Și le răspund că știu pentru că am 22 de ani de când stau acolo.
- Cum se împacă pictorul Valeriu Sepi cu pictura mare, monumentală, cu lucrări de dimesiuni mari? Tu ești și mare și voinic… ar trebui să existe o concordanță...
- Eu cred că e o chestie de structură. Prima pictură de care îmi aduc aminte că am făcut-o, și nu aveam încă șapte ani, am făcut-o pe masa din sufragerie, când i-am pictat pe Păcală și Tândală. Am stat pe genunchi și am pictat. Era o masă mare, iar mie dacă mi-au plăcut ăia, i-am făcut mai mari decât am știut eu. Și când nu am știut cu ce să șterg, m-am dus la bunica mea și mi-a dat o bucată de pâine să șterg cu ea. Pâine pe care ea a gătit-o întotdeauna și pe care eu o gătesc acum la Singapore.
- Gătești?
- Desigur, fac și pâine, și sarmale, și papricaș. Eu sunt artist de patru ori pe săptămână în bucătărie, iar după aia mă duc și le mănânc crabii lor și peștii la restaurant. Ăia mă cunosc acolo și nu îmi dau prostii ca să mănânc. Și totuși parcă îmi stau în gât. Îmi aduc aminte de Lazăr a lu’ Vergi. Păi, făcea ăla un papricaș de crumpi, că nu aveau găini. Și eu fugeam de la găinile mele din curte și mă duceam la el. Dar mai întâi mă duceam la pescuit, cu chibritul, cu un fir de ață neagră, că atunci nu avea nimeni nylon, cu un tuleu și îndoiam un ac din ăla cu gămălie, că nu aveam nici cârlig pe atunci. Și prindeam pești și îi duceam la Lazăr a lu’ Vergi, care avea un dinte. Frigea roșioara aia pe tigaie și o lua cu dintele ala, ca în filme. Mie îmi trebuia o jumătate de oră ca să scot oasele, dar el nu avea nimic, îi aluneca pe gât în jos. Și pe urmă mă ducea la el la stup și îmi dădeau un fagure de miere pentru că îi dădeam roșioare. Deci, eu făceam un schimb ca la carte, două roșioare pe un fagure de miere.
- Să revenim la pictura mare. A început pe masa din sufragerie, de la șapte ani. Cum a evoluat ea în timp?
- Între timp a trebuit să fac inginerie la Reșița, am făcut desene tot timpul, dar nu a fost nici un fel de pictură. În momentul în care am ajuns la Universitate în Timișoara, deci după ce am făcut inginerie la Reșița, m-am regăsit. Am început să pictez cu toată bucuria aia că am ajuns în locul în care trebuia și că o să fiu pictor. Am avut și norocul să îl am pe maestrul Leon Vreme, care era un caracter extraordinar. Apoi au început ei să facă monumentala din aula universității. După universitate a venit Sulea Gorj cu alea mari de la „Electromotor”, a venit Peter Jecza, care mi-a fost un prieten de suflet. Iar eu am inventat mașina cu care au tăiat formele în polistiren. După ce au făcut toate aceste monumentale, deci nu eu am făcut, ei le-au făcut, eu doar am simțit că am deschidere, că am dimensiunea și că pot să fac și eu, după aceea am plecat în Germania, în’85. În Germania am avut ambiția să am galeria mea, să fac expoziții în galeria mea. Am deschis o galerie de treisprezece metri și am făcut o lucrare de doisprezece metri si jumătate. M-am dat mare, am pictat cincisprezece cai care vin din perete peste tine. Nici nu putea fi scos tabloul din galerie…
- Cum te-ai desprins de Germania?
- S-a legat o variantă cu Fulga Marianov. Trebuia să pictăm la Muzeul Maritim din Singapore, care tocmai se construia... Și cu asta am plecat din Germania pentru șase luni în Singapore și acolo am rămas și acum după douăzeci și doi de ani. Sunt, cum s-ar spune, în luna a cincea… În urmă cu 20 de ani, când am ajuns eu la Singapore, ei au început să dezvolte partea de Sud a orașului, în jurul râului. Pentru că eu am făcut pictură la muzeu și pentru că lucram cu Guvernul, mi-am făcut un nume… Eu pot să pictez și ca Michelangelo și ca Van Gogh. Pot să fac asta pentru că am avut școala de aici și voință și nu mi-a fost frică niciodată. Frica este să nu știi, iar curajul este să știi.
- Pe lângă lucrările din Singapore făcute la cerere, au venit lucrările de aici, lucrările din inimă pe care le prezinți acum…
- Și în picturile la cerere îmi puneam individualitatea. Acolo eu făceam istoria locului, despre asta este vorba, iar picturile mele reprezentau perfect ce a fost locul ăla într-o anumită perioadă. Și înainte să fac lucrările respective mă documentam. Când am pictat în Brazilia, a venit directorul muzeului și a zis: „Băi, a trebuit să vină un român să ne picteze istoria locului”. Asta e o chestie cu care eu nu mă joc, noi am crescut cu conștiința că trebuie să respectăm istoria locului. Atunci când faci o pictură prin care redai, păstrezi și respecți istoria locului, o să rămâi un prieten pentru țara aia pentru totdeauna. Este felul în care întinzi mâna. Și, în funcție de asta, ți se va întinde o mână.
Au consemnat, Alexandra Dorina BUȘTEAN și Petru Vasile TOMOIAGĂ
