Oamenii cetății

Răzvan Hrenoschi s-a născut în ziua de 16 septembrie a anului 1952.
În perioada 1972-1977 a urmat și absolvit Facultatea de Mecanică din cadrul Universității „Politehnica” din Timișoara și a obținut certificatul de proiectant în urma cursului de proiectare în inginerie mecanică (1985-1987).
A urmat cursul de proiectare în inginerie mecanică (IPB – CPCOOPMB) din cadrul Universității București, în perioada 1992-1994.
A participat la programul „TEMPUS” din 2000 – „Administrația Publică în UE” din cadrul Universității de Vest și la „AcCes XXI” – de formare în managementul proiectelor europene, în 2001.
A obținut calificarea de manager atestat în urma cursului „INATimișoara – Management performant instituții publice” (2004-2005) și ECDL – Permisul European de Conducere a Calculatorului (ECDL – 2006).
A obținut o diplomă în urma absolvirii cursului „Sistem de Educație la Distanță pentru Administrația Publică” din cadrul Universității de Vest și calificativul A pentru Relația cu ONG-urile, în 2005 (Institutul Național de Administrație – INA).
În 2007 a obținut calificarea de manager atestat în instituții publice, în urma cursului „Manageri și management în instituții publice” (INA București) și calificativul A pentru „Cooperare transfrontalieră” (INA Timișoara).
În perioada 1981-1994 a lucrat în coordonarea compartimentelor funcționale din Cooperativa Meșteșugărească „Progresul”.
Devine inspector de specialitate în cadrul Consiliului Județean Timiș (1998 – iulie 2003). A fost membru al Comisiei de coordonare a proiectului european „Cultura e Proximidad” (iulie 2003) și membru coordonator al rețelei culturale europene „S”. Până în octombrie 2010 a fost șef  la Servicii Relații Publice și cu alte Autorități și Instituții Publice (CJT). A fost director executiv al Direcției de cooperare și informatică (CJT) până în august 2013. În prezent este consilier Serviciu Cultură, Învățământ și Sport, de asemenea în cadrul Consiliului Județean Timiș.
A fost coautor al lucrărilor „Investigarea cererii și a ofertei în spațiul cultural – bază de date pentru fundamentarea strategiilor culturale” – „Strategia culturală a județului Timiș 2002-2005”, „Strategie de dezvoltare a Euroregiunii DKMT”, „Atlasul localităților din județul Timiș” și autor al „Strategiei culturale a județului Timiș 2009-2013”.


- Care sunt activitățile culturale de amploare în care Consiliul Județean Timiș a fost implicat în acest semestru?

- Consiliul Județean Timiș este organizator și participant la toate festivalurile de mare amploare, cum este „Lada cu zestre”, care a avut opt etape intermediare. Am organizat, împreună cu corurile bisericești, Mitropolitul Nicolae și Lucian Micu, a XII-a ediție a Festivalului coral „Cântecele Învierii”. Evenimentul a avut loc la Ghiroda și este un festival internațional. A XII-a ediție a Festivalului etniilor a avut loc la Muzeul Satului Bănățean Timișoara. Au participat românii, inclusiv cei stabiliți în Serbia, maghiarii, sârbii, slovacii, ucrainienii, italienii și rromii.
Am continuat cu Festivalul Inimilor, fiind prezenți cu Ansamblul ,,Banatul“. Festivalul „În glas de toacă” de la Giroc a fost un alt eveniment pe care l-am organizat și co-finanțat.
Festivalul de la Valea lui Liman, din Tomești, va avea loc tocmai în această perioadă.

- Câte titluri de carte au fost tipărite în acest semestru?

- Au fost tipărite 28 de titluri de carte și publicații. Manifestarea prilejuită de împlinirea a 85 de ani de la înființarea Centrului Militar Timisoara este doar unul dintre evenimentele pentru care am realizat o carte.

- Care este viziunea dumneavoastră despre ,,Lada cu zestre“, un eveniment cultural de mare amploare?

- ,,Lada cu zestre” s-a desfășurat pentru prima dată în 2005,  ajungând la a VIII-a ediție. Astăzi sunt 60 de ansambluri populare în tot județul. Când am început acest eveniment, nu aveam foarte multe formații. Acum nu există sat sau comună fără formația ei.
Am plecat spre orașul Făget. Am vorbit timp de zece minute cu primarul din acea vreme, domnul Dorel Covaci, și tot ce am hotărât atunci a rămas neschimbat până în faza zonală. În Casa de Cultură din Făget au venit foarte multe formații și coruri. 
Secțiunile noastre din „Lada cu zestre” s-au regăsit integral reprezentate în oraș. Apoi, am fost la Sânnicolau Mare. Foarte multă lume a apreciat și încă prețuiește „Lada cu zestre”.
Am avut nevoie de două zile pentru desfășurarea evenimentului: una pentru tradiții, meșteșuguri, artă culinară, creație populară, recitări și alta pentru coregrafie, dans, muzică. Toată zona a participat.
Sudul județului Timiș nu avea astfel de evenimente culturale și, datorită faptului că s-a reabilitat Căminul Cultural de la Jebel, Casa de Cultură „Efta Botoca”, situația s-a schimbat.

- Cum credeți că ar trebui să fie organizat evenimentul, de acum înainte?

- A fost etapa de acumulare a formațiilor, iar acum va veni cea calitativă. Ar trebui ca referenții culturali din fiecare localitate să „lupte” pentru menținerea formațiilor din prezent și adunarea specificului bănățean care, încă, există. Sfatul meu este să participe la etapele de zonă, care au nevoie de popularizare. Odată cu creșterea participării la acest nivel, faza finală ar trebui să se desfășoare într-un mod fragmentat și pe durată mai lungă.
Am adunat într-o carte cele mai importante creații populare ale diverșilor scriitori, poeți etc. La faza următoare, datorită distribuției masive și gratuită a cărții, peste 200 de copii au recitat în grai poezii diferite.
Ar trebui făcută o schimbare în regulament, dar nu trebuie să se renunțe la calitate de dragul spectacolului și la „spiritul cu zestre”, care înseamnă neamul din această parte de țară.

- Au existat momente din timpul evenimentului care v-au deranjat?

- Am auzit, recitând în grai, aceeași poezie până mă enervam, în primele fazele ale evenimentului. Sau a existat situația când o fată, de la secțiunea canto, a interpretat muzică populară pe baza unui CD. Am oprit-o și i-am spus să cânte cu vocea ei. În acel moment, toată sala a rămas uimită. Când o formație din zona de munte vine cu dansuri de câmpie nu este bine. Mult rău fac cei care instruiesc greșit și nu doresc menținerea tradiției autentice.
În etapa calitativă nu trebuie să existe astfel de cazuri. Preocuparea populației pentru păstrarea tradiției nu există. Scopul este conservarea și perpetuarea folclorului autentic.

- Cum ați ajuns cu familia din Ardeal la Timișoara?

- În 1914 bunicul a cumpărat casa în care locuiesc și a muncit, împreună cu bunica, în capitala Banatului. Mama s-a născut aici, apoi bunicul a plecat în război. Tot de aici, „moșul” a plecat în cealaltă lume. Având bunicii din Ardeal, a existat respectul față de nație. Era o vorbă: „Nația, religia și familia nu se discută”.
Mama nu a fost recunoscută ca și designer vestimentar și a trebuit să lucreze ca și muncitoare necalificată. Când a ieșit la pensie a fost șefa secției de creație la fabrica de confecții „Bega”.

- Cum s-a născut pasiunea pentru cultură în sufletul dumneavoastră?

- Am cântat la vioară ani de zile, dar a trebuit să renunț. Stăteam pe o stradă din cartierul Fabric și aveam o vioară în familie, adusă de bunicul care s-a întors de la Budapesta.
Nimeni nu cânta la acest instrument. Un foarte bun prieten a vrut să mă învețe să cânt la vioară, împreună cu nepotul său. După doi-trei ani mi-a spus că am învățat tot ce acesta a putut să îmi arate și m-a trimis la un profesor de la liceul de muzică.
În cursuri particulare, am aprofundat tot ceea ce știam. Vioara îmi era foarte dragă.
Într-o seară s-a stins lumina în cartier. Spărgeam lemne în pivniță și m-am accidentat la două degete. Nu mai exista acea sensibilitate pentru a continua să cânt la vioară. Am fost foarte supărat… Eram în clasa a VI-a când am dăruit-o unui vecin cu care am copilărit... El a continuat să cânte la vioară, a făcut chiar performanță...

- Ați mai încercat alte instrumente?

- Am vrut să cânt la acordeon. Primul instructor de la dansuri populare a fost domnul Ciprian Cipu. Venea la noi, la Școala Generală nr. 1 (acum „Paul Popescu Neveanu”) din Fabric. Și acum am costumul popular din acea vreme. Sunt lucruri pe care le prețuiesc încă din copilărie. Am avut dorința de a mă exprima prin muzică. Am renunțat și la acordeon, în clasa a IX-a sau a X-a, deoarece nu mă reprezenta. Dorrința mea a fost să cânt la vioară,  dar dacă n-am putut acest lucru... Am mers la dansuri populare până în anul întâi de facultate.

- Ce amintiri mai vii aveți din această perioadă?

- Îmi aduc aminte că, din cauza profesorului de matematică, am rămas corigent, împreună cu câțiva colegi. Dansam în acea perioadă și domnul profesor considera că nu putem să fim foarte pricepuți și în știinta cifrelor, în același timp.
Dar cred că alta a fost povestea care mi se pare cea mai amuzantă. Am fost la București unde am câștigat olimpiada pe țară, deși toți eram corigenți. Pentru mine, liceul a fost o etapă foarte frumoasă în viață, așa cum a fost și școala generală.
Când am ajuns la liceu, împreună cu alți șapte copii din același cartier, profesorul de sport ne-a spus: „Au venit golanii din Fabric să învețe carte”. Noi eram „rara avis” („pasăre rară”). Avantajul nostru a fost acela că dascălii pe care i-am avut au fost profesori universitari. Pentru că, din motive politice, au pierdut dreptul de a preda la universități, au predat în școlile în care li s-a dat voie. Pot să vă spun că au fost persoane extraordinare și ca oameni, și ca dascăli.
Cultura pe care am acumulat-o în acea perioadă m-a ajutat foarte mult. În timpul orelor de istorie profesorul ne ducea în diferite locuri din oraș și ne povestea ce s-a întâmplat acolo cu ani în urmă. Era fascinant!

- Ce rol au avut bunicii în educația și viața dumneavoastră?

- Au fost persoanele cele mai importante din primii ani de viață. De la ei am învățat multe lucruri utile în viață. Bunicul meu a fost un inițiator în ceea ce privește pasiunea pentru citit. „Gustul” pentru carte de la el l-am prins. După terminarea anului școlar, mergeam acasă, în Baia de Criș. Acolo locuiau părinții mamei. Mai plecam în satul Rișculița.
În clasele V-VIII, datorită părinților am făcut cunoștință cu Biblia, apoi cu Talmudul și Coranul. Citeam în fiecare seară, afară pe prispă, și bunicul mă întreba din ce carte citesc, ce am ales. Și limba ungurilor tot datorită lui am învățat-o.
Tot ce a vrut să facă bunicul meu a fost să mă învețe istoria omului pentru a o înțelege, deși, la început, a fost destul de complicat. Îmi aduc aminte că bunicii nu m-au pedepsit, nu m-au bătut niciodată... Era destul ca bunicul să cate spre mine și să-mi spună: „Puiul moșului, asta nu se face” și intram în pământ...

- Ce amintiri vă leagă de anii de școală?

- Cea mai frumoasă amintire este legată de profesorul de română. În clasa a X-a i-am spus că m-am hotărât să citesc din literatura clasică. Ne-a sugerat să ne facem un plan pentru citit. Și acum am acele schițe. I-am dat patru pagini, iar acesta mi-a spus: „Dacă îmi lași puțin timp, dragule, o să le completez”. Îmi aduc aminte că mi-a adus tot patru pagini înapoi, dar între ele mai erau alte 12 pe o parte și încă 12 pe cealaltă parte. Deci aveam de citit și am citit toată literatura clasică până în al doilea an de facultate, deși eram la „Politehnică”. După un timp, m-am întâlnit cu domnul profesor în oraș și, râzând, m-a întrebat dacă am citit toată lista. Pentru că a văzut cât de sârguincios eram, am primit invitația de a participa la cursurile predate de el pentru a mai discuta pe acest subiect și, astfel, ora de literatură de limba franceză pe care o avea domnul profesor a devenit un dialog între mine și el, spre disperarea elevilor din clasă, mai ales a fetelor. Vă dați seama ce bine m-am simțit.

- Există mari diferențe între viața din tinerețea dumneavoastră și cea de astăzi?

- Viața din zilele noastre nu mai este aceeași cu cea din tinerețe. Era liniște, solidaritate și protecție. Nu exista lipsă de interes din partea administrației către populație. Învățătorii contribuiau și ei la educația ta. Familia avea un rol primordial în a te forma. Dar participau toți cei cu care intrai în contact la educația ta. Oamenii nu erau nepăsători față de cei din jur, mai ales când erau tineri în formare... Transformările sociale din ultimii ani ne-au schimbat. Acum stau și mă uit pe stradă și constat că oamenilor nu le pasă decât de ceea ce se întâmplă în casele lor. Nu mai este viața linișită de altădată.

- Cât de importantă este cultura în viața dumneavoastră?

- Are un rol foarte important în viața mea. În tinerețe am fost vicepreședinte la Asociația Studenților. Soția mi-a găsit legitimația și m-a întrebat, oarecum retoric, dacă o mai păstrez. I-am răspuns că da, deoarece este o amintire plină de sentimente și emoții... Eu nu îmi reneg nici o parte din viață...

- Cum ați ajuns la Consiliul Județean Timiș?

- Am fost președinte la Cooperativa „Progresul”, unde m-am simțit foarte bine. Erau niște oameni deosebiți. Mi-e dor de acele vremuri. Îmi aduc aminte de momentul când am sărbătorit 65 de ani de la înființare sau de faptul că am fost ultimul care a zugrăvit Cooperativa... Am momente de nostalgie.
În 1998 am câștigat concursul „Managementul – instituție de cultură”. Am ocupat postul de funcționar public debutant pe secția de cultură. Primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a întreba câte cărți avem și câte biblioteci și cămine culturale sunt deschise. Nu existau date statistice. Am fost în fiecare localitate și m-am interesat cu privire la această situație. Spre surprinderea mea, erau 24 de biblioteci din 90 posibile. Căminele culturale erau închiriate pe post de puncte de alimentație locală, iar unele persoane nici nu respectau curățenia. Ce pot să spun...
Apoi a fost „lupta” cu reprezentanții Ministerului Culturii  pentru ca aceste locuri să nu mai fie închiriate, pentru că ele trebuia să păstreze rolul lor cultural, să-și urmeze menirea... Grea bătălie, dar am reușit!

- În timp, ați mai întâmpinat greutăți?

- Destule. În anul 2000 trebuia să desființăm, din ordinul ministrului de la acea vreme, mai multe instituții de cultură, printre care și Școala de Arte. Am reușit să le salvăm printr-o unificare, scăzând numărul de persoane, și au trecut în finanțarea Consiliului Județean. În anul 2006 numărul căminelor culturale a crescut. Lucru bun, dar nu existau suficienți referenți culturali și bibliotecari. În anul 2010 au fost blocate salariile pentru cei din cultură și am pierdut mulți bibliotecari. Am adus persoane de la București, printre care și referenți culturali de la Ministerul Culturii, pentru a ne instrui personalul. I-au învățat tot ce trebuia pentru ocuparea unui post de referent cultural și asta este foarte important. Acum acești oameni au un anumit statut, nu mai pot fi înlăturați aleatoriu de către primarii comunelor, de la locul lor de muncă.

- Bibliotecile din județ sunt dotate corespunzător?

- S-au mai îndreptat lucrurile, dar majoritatea bibliotecilor nu erau dotate cu calculatoare. Astăzi avem echipament tehnologic în peste 60 de cămine culturale. De asemenea, am donat cu titlu gratuit multe publicații pentru bibliotecile din județ. Astăzi, în fiecare comunitate există câte o bibliotecă, peste 90 în total. Și fondul de carte este unul destul de bogat. Dar, din păcate, numărul bibliotecarilor este din ce în ce mai mic. Astăzi funcționează aproximativ 70 de biblioteci în județul nostru, iar în comunitățile mici bibliotecarul are rolul și de referent.

- Ați ales strategiile culturale cu mai puține obiective, dar de valoare mai mare?

- Dacă în anii trecuți am mers pe strategia de a finanța cât mai multe proiecte de cultură, în ultimii ani am adoptat sistemul de a finanța mai puține proiecte, dar mai consistent. Suntem singurul județ cu strategii culturale urmate de anchete sociologice. Dacă la început au fost numai acțiunile culturale care se desfășurau în egida instituțiilor de cultură, mai târziu au apărut ONG-urile și învățământul cu finalizare.

Au consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ și Alexandru Virgil STOICA