Oamenii cetății

Oscar Berger a fost un timișorean în adevăratul sens al cuvântului. Născut la 15 februarie 1947, a copilărit undeva în zona Iosefinului istoric. Mama îi era nemțoaică iar tatăl evreu – fapt care îl îndreptățea să spună că „sunt mai român decât voi toți”.
În 1964 s-a înscris la Facultatea de Electrotehnică din Timișoara, pe care a absolvit-o în 1969. Nu se vedea, însă, profesând ca inginer, pasiunea sa fiind filmul. A activat la cinecluburile timișorene Gaudeamus și CFR, iar în 1969 a plecat la București, unde și-a urmat visul: a fost, pe rând, scenarist, asistent de regie, regizor secund și regizor principal la studioul de la Buftea. A primit numeroase premii pentru scurt-metrajele pe care le-a realizat, iar numele său apare și pe filme celebre realizate în epocă – de exemplu, a fost co-regizor la șase episoade din „Cireșarii”. În decembrie 1974, nemulțumit de turnura pe care o luau lucrurile în România, s-a hotărât să emigreze.
A plecat, pentru început, în Israel, de unde pașii l-au purtat, tot prin lumea filmului, în Germania și în Statele Unite.
Revoluția din decembrie 1989 l-a prins la New York. Fără să stea pe gânduri, s-a urcat în avion, a mers la Frankfurt, a organizat un prim transport de ajutoare umanitare și a pornit spre România. Aici s-a implicat în zona militantismului civic, devenind membru activ al Societății Timișoara, iar din 1995 și-a asumat editarea ziarului „Timișoara”. Era un moment critic pentru ziar, și doar datorită donquijotismului său ziarul mai există și în ziua de astăzi, după, iată, aproape 25 de ani.
Întreaga sa activitate a fost circumscrisă unor principii de neclintit, care i-au atras, în același timp aproape, dușmănii și invidie, dar și admirație și respect. De exemplu, înainte de 1989 era urmărit de Securitate pentru că era considerat a fi un „element dușmănos”. Mai târziu, în mai 2011, Majestatea Sa Regele Mihai I al României l-a decorat cu Medalia „Regele Mihai I pentru Loialitate” – cea mai mare recunoaștere pe care a primit-o vreodată.
Ulterior, majoritatea jurnaliștilor timișoreni au solicitat Primăriei să i se acorde titlul de Cetățean de Onoare al Timișoarei – solicitare care stă, după luni de zile, încă, prin vreun sertar din Primărie.

Momentul de cotitură al vieții lui Oscar Berger, însă, a fost ziua de 23 august 2013. Era în urmă cu un an când vestea că Oscar a plecat dintre noi s-a răspândit fulgerător, provocând ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit în urma sa: lacrimi, durere, suferință, zbucium, tristeți pentru atâtea lucruri nerostite și pentru atâtea aventuri pe care ar mai fi urmat să le avem împreună.
Noi, însă, știm că adevărul este altul. Oscar Berger nu a murit. El trăiește prin(tre) noi și veghează, cu spiritul lui, apariția în continuare a ziarului. Nu se mai implică așa cum o făcea înainte, deoarece a reușit, în sfârșit, să se desprindă de activitatea publică și să se bucure de un concediu prelungit. Un concediu în care, în momentul în care citiți aceste rânduri, bea o bere cu Schwartz Calboreanu și cu Bebe Costinaș și se sfădește cu George Șerban pe diferite teme – mai ales politice. Bela Kamocsa le cântă un „Blues de Timișoara”, iar Ștefan Călărășanu, mai în spate, scrie niște rune pe un trunchi de copac, într-o secvență regizată de Lelu Bihoi, găndindu-se la noi „Clopote” ale LIBERTĂȚII, care să elimine orice prejudecăți.
Aici, unde suntem, unii mai cred că Oscar a plecat. De fapt asistăm doar la un scenariu de-al lui, pus în scenă cu minuțiozitate. Iar cea mai bună dovadă a faptului că Oscar trăiește este ziarul pe care îl citiți acum. Și în care am compus un interviu cu Oscar, cu întrebări ulterioare unor răspunsuri pe care, timp de 18 ani, Oscar le-a tot dat în paginile ziarului.

- Care a fost primul contact pe care l-ați avut cu mediul public după întoarcerea în România?

- În 15 ianuarie 1990 am apărut câteva minute la televiziunea română, deoarece la noi și „postrevoluția” a fost la televizor, în încercarea – de altfel, nereușită – de a organiza cu câțiva prieteni din diaspora o acțiune privată de împărțire judicioasă, în întreaga țară, a sutelor de camioane cu ajutoare care se înghesuiau prin Timișoara, în timp ce, mai mult ca sigur, nici unul nu ajungea la... Vaslui. Atunci am susținut, ca un naiv, și necesitatea ca, după Revoluție, în primul rând poporul român, după 50 de ani de întuneric, să fie educat, cu toate mijloacele posibile, în așa fel încât să știe ce înseamnă democrația, drepturile omului, libertatea presei... Să știe, în fond, ce și cum să voteze. Din păcate, în toți acești ani, nici un guvern nu s-a ocupat serios de rezolvarea acestei necesități. Poate că nici nu s-a dorit acest lucru. Munca mea, de atunci, este doar o picătură dintr-un ocean care ar trebui să fie foarte mare și foarte limpede.

- Cum ați ajuns la ziarul „Timișoara”?

- Întâlnirea mea cu Societatea Timișoara s-a produs în 11 martie 1990, cu ocazia mitingului în care a fost lansată Proclamația de la Timișoara, când i-am luat un interviu televizat regretatului George Șerban. Tot George Șerban m-a rugat, în primăvara anului 1995, să vin să ajut ziarul „Timișoara”. Și astfel am ajuns atât la Societatea Timișoara cât și la ziarul „Timișoara”. În toată această perioadă au fost și momente pline de entuziasm, plăcute, și momente mai puțin plăcute, dar un lucru este sigur: că noi nu ne-am schimbat principiile. Am fost și rămânem consecvenți și, în ciuda tuturor obstacolelor, continuăm să încercăm să impunem în societatea românească principiile conținute în cele 13 puncte ale proclamației de la Timișoara.

- Cum s-a schimbat societatea românească de atunci?

- La Societatea Timișoara am activat din martie 1990. La ziarul „Timișoara” - din mai 1995. Cu puterea de a continua lupta aceasta cu morile de vânt, în ceea ce privește o implicare socială eficientă, încet-încet se pare că am ajuns la zero. Este evident faptul că acum este o cu totul altă perioadă decât cea care a fost în anul 1990. Diferența de ani este mică, dar diferența de mentalitate a noastră, a tuturor, este enormă. Revoluționarii, sau așa-zișii revoluționari, s-au schimbat – sau, mai bine spus, s-au blazat. Oamenii obișnuiți, care își puseseră mari speranțe în acea perioadă, sunt frustrați. Prietenii, poate și din cauza greutăților materiale, s-au răcit. Politicienii, sau învățăceii în ale politicii în acea perioadă, s-au „perfecționat”. Ziariștii sau studenții în ziaristică au devenit plictisiți și calculați. Atmosfera aceea de idealism, altruism, de bucurie a descoperirii, nu mai există. Se pune întrebarea dacă mai merită să continuăm, dacă sunt perspective ca într-un viitor cât de cât apropiat să se schimbe direcția din noi înșine.

- Și, totuși, există niște principii pentru care ați continuat această luptă...

- Cred că toți cititorii noștri știu, de fapt, pentru ce milităm noi: apărarea drepturilor omului, instaurarea statului de drept și a unei democrații reale, vestice, apropierea de Uniunea Europeană, libertatea individului și a presei și, nu în ultimul rând, tratarea cu respect a trecutului monarhic, care ar putea fi un liant moral în această perioadă de nesfârșită și dură tranziție. Acestea sunt bornele care ne-au călăuzit, ne călăuzesc și ne vor călăuzi și în viitor.

- Cum ați devenit adept al Monarhiei?

- M-am născut în Timișoara, locul unde am copilărit, mi-am urmat studiile elementare, liceul și facultatea. Timp de șase ani mi-am desfășurat activitatea în România socialistă, după care următorii 20 de ani i-am trăit în două societăți eminamente republicane: Germania și SUA. Totuși, în primăvara lui 1990 (între ianuarie și iunie), am realizat că Monarhia pentru România ar fi singura soluție viabilă. De altfel, tot ceea ce s-a petrecut, la nivel național și personal, mi-a confirmat că am avut dreptate. Acestea sunt motivele pentru care am devenit un adept al Monarhiei.

- Lupta pentru Monarhie s-a transformat, în timp, și în lupta ziarului „Timișoara”...

- Nu ne-a fost rușine că suntem considerați un ziar monarhist! La fel ca în martie 1990, când am avut dreptate cu Proclamația de la Timișoara; la fel ca în anul electoral 1996, când credem că am avut dreptate implicându-ne eficient, cel puțin în județul Timiș, pentru Schimbare; așa avem dreptate rămând cu... Aceiași. Acuzațiile că am fi fost „oficiosul Puterii” este falsă. Noi suntem, de fapt, oficiosul unor principii. Acuzația că am fi monarhiști este, însă, reală. Considerăm că nu există altă soluție pentru purificarea morală a țării decât revenirea la Monarhia Constituțională.
 
- Ce ați simțit când Majestatea Sa Regele v-a decorat cu Medalia Regele Mihai pentru Loialitate?

- Că, totuși, munca mea din toți acești ani nu a fost în zadar!

- Ați militat din greu pentru integrarea europeană a României. Chiar dacă, pe hârtie, suntem parte a UE, credeți că suntem integrați de facto?

- Nu cred că suntem integrați din mai multe motive: 1. Lipsa voinței politice; 2. Lenea, furtul, corupția, demagogia populistă care au dus, în fond, la o reală stagnare economică în această perioadă; 3. Mentalitatea pe care ne-o vom schimba după cel puțin una sau două generații (adică, peste încă vreo 30 de ani).

- Totuși, niște pași au fost făcuți și spre bine. Cel puțin în vremea guvernării CDR...

- Până și oamenii de mare calitate, democrați autentici, au fost manipulați, fără să-și dea seama, spre ideea că guvernarea CDR a fost una cu efecte negative pentru țară. Se uită că una este să nu reușești să satisfaci speranțele exagerate puse în tine și alta este să spui că CDR ar fi făcut mult rău țării.  Eu, fiind de obicei de partea celor aflați... sub vremi, după vorba românului: „prietenul la nevoie se cunoaște”, mă deranjează și mai mult faptul că acest electorat „original” asociază CDR doar cu PNȚCD, de parcă PNL, PD sau UDMR nu ar fi fost la guvernare pe vremea aceea. Dacă au avut o vină, neputând să satisfacă speranțele mari avute în ei, atunci au avut-o cu toții. Dar poate tocmai faptul că PNȚCD era forța care trăgea guvernarea spre Vest nu i-o fi plăcut electoratului, nostagic după... Est.

- Care este percepția pe care o aveți asupra României de astăzi?

- Sunt sigur că orice om onest, cinstit și realist din țara noastră își dă seama în ce situație a ajuns România în ultima perioadă. Cei 45 de ani de socialism comunist, ajutați cu frenezie și eficiență de anii de neosocialism comunist, au reușit să distrugă în întregime noțiunea unei țări normale la noi. Se vede de la o poștă că pe țara noastră o paște un mic colaps. În fond, acest lucru nu ar fi așa de grav, dacă am reuși să ne trezim, să ne schimbăm și să începem să îmbunătățim lucrurile din țara noastră. Din păcate, mă îndoiesc că vom fi capabili.

- Ar trebui, în primul rând, să avem conducători onești...

- Varianta ar fi simplă: Să vină Regele! Dacă „politichia românească” actuală s-ar deștepta în acest moment, chiar dacă este ceasul al doisprezecelea, și ar copia gestul inteligent și patriotic, până la urmă, al politichiei din secolul trecut – când clasa politică a fost cea care a chemat un Rege pentru România din Europa Occidentală – cred că ar avea un efect pozitiv pentru țară. În momentul de debusoladă politică în care ne aflăm acum, această soluție ar fi foarte potrivită. În plus, acum nici nu ar trebui să chemăm un străin, ci ar ajunge să-l chemăm înapoi pe Regele nostru, Majestatea Sa Regele Mihai I. Dar, după cum vedeți, se pare că există... „scribălăi” care se opun în continuare cu îndârjire oricărei posibilități de democratizare reală a societății românești, introducându-și în toate legile... „amprenta proprie”. Din păcate, aceștia reușesc cu consecvență, în toate domeniile, să frâneze calea României spre democrația vest-europeană, deschiderea spre Occident care cu siguranță le-ar periclita posturile pe care le dețin. Nu ne mai rămâne de spus decât... „Deșteaptă-te române!”.

- Cine este de vină pentru această situație?

- Doresc să atrag atenția să nu cădem pradă tentației (ar fi o mare greșeală!) de a da vina pe alții. Doar noi toți, împreună cu cei 50 de ani falși prin care am trecut, suntem de vină! Sper că, totuși, populația României își va da, încet, seama că democrația pretinde și obligații, nu numai drepturi.

- Credeți că România mai are vreo șansă să devină un stat de drept?

- În principiu, majoritatea cetățenilor din țara noastră ar trebui să își dea seama că, indubitabil, a sosit timpul când nu se mai poate și nu se va mai putea consuma mai mult decât produci. Dacă își vor da seama și vor reacționa în consecință, ar mai putea exista o mică speranță. Din păcate, despărțirea noastră nu îmi mai dă posibilitatea de a fi părtaș la această eventuală speranță, în principiu utopică.

- Dar ziarul „Timișoara” nu s-a vândut și va continua lupta pentru această speranță...

- Ghinionul meu este că cunoscuții mei cu aceleași convingeri politice nu prea au fonduri pentru a finanța un ideal și pentru a pune și ei, astfel, umărul pentru „Timișoara” și... Timișoara. Dar, fiți liniștiți sau, după caz, neliniștiți, ziarul „Timișoara” nu s-a vândut. Nici la propriu, nici la figurat.

- Ce le transmiteți celor care vă admiră acum, la despărțire?

- După cum bine știm, interesantul și din păcate mult prea necunoscutul nostru spațiu cosmic se desfășoară între Big Bang și Black Hole. Fiecare om, fiecare ziar, fiecare televiziune etc. au în acest spațiu o infim de micuță fereastră, care odată se deschide, iar în scurt timp se închide și dispare. Cred că un lucru important în viață este ca toți să încerce să nu își bată joc, prin comportament și prin acțiunile lor, de această fereastră unică.
Redacția Ziarului „Timișoara”

Warning: No images in specified directory. Please check the directory!

Debug: specified directory - https://www.ziarultimisoara.ro/oscarberger