Doliu în lumea artei populare bănățene. Luni dimineață s-a stins din viață, la vârsta de 79 de ani, Luca Novac, supranumit „taragotul de aur al Banatului”. Personalitate marcantă a folclorului românesc, Luca Novac a fost unul dintre cei mai mari instrumentiști pe care i-a dat acest colț de țară. Pentru a-i cinsti memoria, vom reda, în cele ce urmează, părți dintr-un interviu pe care regretatul instrumentist l-a acordat ziarului „Timișoara” în luna iulie a anului 2017.

- S-o luăm cu începutul...
- M-am născut în 15 septembrie 1941, în satul Var, comuna Obreja, din județul Caraș Severin. În timpul războiului, tatăl meu a fost plecat pe front. Mama, fiind din Varu, s-a dus la părinții ei. Tatăl meu a fost din Dalci, localitate care a dat cei mai renumiți instrumentiști ai Banatului și pot să spun și ai țării. Luță Ioviță a fost din Dalci. El a adus primul taragotul la noi în țară. Și tata a fost instrumentist, a cântat la saxofon, a avut o formație. Bunicul meu a fost un foarte mare clarinetist pe vremea lui, a cântat cu Luță Ioviță. Eu sunt a treia generație de instrumentiști. Despre urmași, ce pot să spun? Nepotul meu a intrat acum la Colegiul Național „Ion Vidu”, la taragot. Ar fi a patra generație de suflători în familie...
Noi am fost cinci frați la părinți, o fată și cinci băieți, iar mama, Ana, a fost casnică. Pe tata l-a chemat tot Luca, pe bătrânul meu tot Luca. Când m-am născut eu, fiind război, mama, care s-a temut că tata s-ar putea să nu se întoarcă acasă, mi-a pus numele lui. Deci am fost și suntem trei generații de Luca Novac. Dar a dat Dumnezeu și nu s-a sfârșit totul aici deoarece pe nepotul meu îl cheamă tot Luca Novac și cântă și el... Este Luca Novac al patrulea continuator al numelui și al tradiției de a cânta în familie.
Pe sora mea a chemat-o Măria, pe frați Silviu - care a cântat la saxofon, Cornel - care a cântat la acordeon și cel mai mic, Gheza - care a cântat la trompetă. Am avut o adevărată formație chiar în familie. Iar cei care ne chemau să cântăm la evenimente sau la nunți ne spuneau: formația Novăceștilor.
(...)
- V-ați mutat la Caransebeș...
- Aici am colaborat cu Casa de Cultură. În anul 1957 am luat locul I la secțiunea formațiilor artistice de amatori pe țară. Dar primul premiu l-am luat la Festivalul „Luță Ioviță”, de la Caransebeș. Am participat și eu și am luat premiul I. Am cântat la torogoată.
Apoi, am plecat în armată, la Slatina Olt. Am cântat și aici. Am făcut doi ani și cinci luni. Nu m-a scutit nimeni, mi-a fost greu la început. Era situația încordată cu Cuba. Erau camioanele pregătite, numai să plecăm. Stăteam lângă difuzoare, să auzim dacă plecăm în Cuba sau nu... Ne era frică. Dar am cântat și în armată și am luat locul I la formațiile artistice de amatori. În armată am cântat la saxofon. Dar stăpâneam destul de bine interpretarea la fluier, clarinet și apoi torogoată. În armată am cântat chiar la nunta locțiitorului politic pe regiment. Dar am cântat de anul nou, la diferite ocazii, festivități și după cum am mai spus la diferite concursuri între unități.
- După armată?
- M-am întors la Caransebeș, la orchestra „Doina Banatului”. Am stat aici până în 1970. În acel an s-au desființat ansamblurile în țară. În schimb, s-a înființat un ansamblu - „Banatul” - la Timișoara. A fost un ansamblu sârbesc, care s-a desființat, a mai rămas o secție, din care s-a făcut Ansamblul „Banatul”. Angajările se făceau prin concurs. Au venit mai mulți de la Caransebeș. Am venit cu Marian Rădulescu, la clarinet, Radu Vincu, la vioară, Ana Pacatiuș, Florentin Iosif, Dumitru Fărcașu, dansatorii Stănescu, Nicolae și Brândușa. Am început cu spectacolele, cu... viața. Am stat șase-șapte ani, apoi m-am dus la Hotelul „Continental”. Aici, la fel, am stat vreo cinci ani. A venit apoi Maier, a făcut un ansamblu, undeva pe Calea Buziașului. A fost bine și acolo, am stat trei-patru ani. După aceea, m-am mutat la Casa de Cultură. Am primit un post de metodist. De acolo iarăși am venit la Ansamblul „Banatul”, de unde am ieșit la pensie.
(...)
- Cine v-a spus prima dată „Taragotul de aur al Banatului”?
- Am avut un foarte mare spectacol la Parcul Rozelor. Veneam de pe niște trepte, Parcul Rozelor era plin, erau foarte mulți muzicanți de jur împrejur. Adrian Păunescu, cel care prezenta spectacolul, mi-a spus așa. Eu coboram pe acele trepte, cântam o baladă, o doină, și el tot arăta: „Acesta este taragotul de aur al Banatului”. Și așa am rămas.
- Dintre instrumentele de suflat care vă este mai drag?
- Taragotul. Pe el l-am îndrăgit, dar mi-a plăcut și saxofonul. Taragotul are în plus digitația, este mai pretențios. Plus diferența de sunet. Fiecare instrument de suflat are alt sunet. Clarinetul e cel mai greu, are trei octave, pe când taragotul are două. Dar, vorbind la general despre instrumente vioara e cea mai grea.
(...)
- Cam prin câte țări ați fost în turnee?
- Am colaborat cu formația naistului Radu Simion, de la București, și cu el am fost în multe țări: Germania, Olanda, Elveția, Luxemburg, aproape toată Europa. Am fost de vreo cinci-șase ori în America. Am fost la festivalul „Ciobănașul” de la Chicago. Am fost și cu fata mea, cu soția... Am fost și în Canada. Am mai fost în China, Mongolia, Coreea, Rusia, într-un turneu de o lună și jumătate, cu ansamblul. Am văzut Marele Zid Chinezesc. Am umblat mult, ce-i drept... Trebuia să plec și în Australia, dar a plecat altcineva în locul meu. Numai ce venisem din China, eram și obosit și s-a dus alt taragotist.
- Întâmplări mai interesante din turnee aveți?
- Vreau să vă zic că în Olanda am stat vreo lună și jumătate - două într-un turneu. Dimineața, când eram liberi, mergeam prin oraș. Am găsit o vinărie, cu vin din România, scria la intrare... Ne-am zis că aici e de noi. Ne-am luat câte o sticlă de vin negru, puternic, și ne-am cam amețit. Am mers să mâncăm, nu mâncam la restaurant că era prea scump, într-un parc, am tot ciocnit și fiecare și-a bătut sticla. Ne-am amețit. Peste o oră a trebuit să ne ducem la spectacol. Toți împungeam... A venit lumea, am început spectacolul. Trebuia să stai în picioare, drept, dar capul era cam greu. La pauză a venit cel de la Casa de Cultură și a întrebat ce s-a întâmplat. A fost unul mai isteț, Lăceanu, și a zis că e ziua țambalistului și băieții au dat de un vin românesc. A făcut pauza mai mare de o jumătate de ceas și a adus bere la sticlă. Am dat-o pe bere, ca să ne dregem... Toată lumea era fericită, i-au cântat „La mulți ani!”, s-au sculat în picioare... Am încheiat spectacolul cu bine. De cântat nu se punea problema, că știam, dar poate că nu a mai fost acea calitate care trebuia să fie.
Când eram în China, am dat mâna cu președintele de atunci al țării, Ciu En Lai. Aveam spectacol într-o sală polivalentă, era foarte frig. Nu am văzut niciodată atâta lume într-o sală și nici nu am să mai văd vreodată. A venit și președintele, care mai apoi ne-a strâns mâinile. Interesant este faptul că, în turneul din China am făcut două revelioane.
Apoi am fost la Ulan Bator, în Mongolia, o țară pe atunci tare săracă. Încă trăiau în corturi. Le-au făcut rușii niște blocuri, dar majoritatea stăteau afară, în iurte.
(...)
- Cum vedeți muzica instrumentală din Banat, la ora actuală?
- Sunt alte generații. Unii dintre instrumentiști merg foarte bine. Mulți se pierd, dar sunt și destui buni. Nu se mai cântă muzica noastră... Totul s-a schimbat, cântă ba turcești, ba grecești, ba sârbește. Nu se mai cântă brâurile și ardelenele noastre. Dar parcă și publicul s-a schimbat, dar publicul nu știe ce se cântă. Publicul aude și joacă. Înainte, te duceai la o nuntă, îți comanda, știai ce cânți. Acum nu mai e așa... Ce aud eu, că mai dau drumul la radio, parcă nici nu aș putea să mă descurc cu muzica de azi. Generația mea a rămas cu muzica ei. S-a pierdut și muzica lăutărească autentică, a fost înlocuită cu maneaua. Iar maneliștii fac o grămadă de bani. Pe timpul nostru nu se făceau atâția bani câți fac ei astăzi. Noi câștigam cât să trăim...
- Cum v-ați caracteriza munca?
- A fost frumos și la Casa de Cultură, și la Ansamblul „Banatul”. Am cântat cu toți dirijorii mari - Ionel Budișteanu, Paraschiv Oprea, cu Nicolae Botgros (de două ori, la „Cerbul de Aur”), Victor Predescu, Nicolae Perescu, Gelu Stan.
Despre premii am mai vorbit, dar mai vreau să adaug că Președintele Ion Iliescu mi-a conferit Ordinul Național „Pentru Merit” în Grad de Cavaler, pentru contribuțiile deosebite în activitatea artistică și culturală.
Am participat și la numeroase festivaluri - „Strugurele de aur”, „Maria Tănase”, foarte multe... Am primit și peste 30 de diplome, de la evenimente la care am fost.


A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ

Mesaje la despărțire

Îmi amintesc că sfârșitul anilor ‘80 începutul anilor ‘90 îl găsim pe Luca Novac angajat la Casa de Cultură a Municipiului Timișoara și om de vază al ansamblului „Timișul” după această perioadă în care se și pensionează tot de la Casa de Cultură a municipiului Timișoara.
Pot spune că Luca Novac a fost mereu un membru emblematic al ansamblului nostru, aș aminti cele mai importante momente și turnee pe care le-a făcut alături de ansamblu „Timișul”: a participat la cel mai important turneu din Franța - Elveția. Aș aminti turneul organizat de televiziunea TV5 în stațiuni importante de pe litoralul francez, de asemenea spectacolul „Europa, Europa”, organizat de Uniunea Europeană, care reprezenta un concurs între televiziunile europene și unde „Timișul” a participat la invitația postului de televiziune cel mai cunoscut din Italia, Rai 1, unde am fost difuzați în două momente coregrafice, dar și cu parte solistică a maestrului Luca Novac. A fost un succes extraordinar cu care ne mândrim și în ziua de astăzi.
Amintim aceste turnee deosebite, festivaluri în care Luca Novac a adus o contribuție deosebită alături de ansamblu „Timișul”. Din păcate, în ultimii ani, Novac suferea, fiind bolnav. La cele mai importante evenimente ale noastre, cum ar fi Ruga Timișoarei, spectacolul Ruga de la Mehala și chiar revelionul persoanelor vârstnice, la care Novac până anul trecut a fost nelipsit, noi am ținut cont de activitatea lui deosebită și de fiecare dată a fost prezent în programele artistice ale ansamblului „Timișul”. Odihnă veșnică, frate Novac, așa cum ne spuneam noi, rămâi în sufletele noastre.
Cred că în viitor ne-ar onora să demarăm organizarea unui festival care să îți poarte numele.
Toma FRENȚESCU

Am avut un pick-up. Și câteva plăci, pe care le ascultam, deși am crescut la oraș... Și m-am îndrăgostit de „Balada Goznei” și de iuțimea și tonul inegalabil al taragotului lui nea Luca. Anii petrecuți la Ansamblul Profesionist „Banatul” mi-au dat prilej să-l cunosc personal și să-i iubesc familia. Anul trecut mi-am adus o mică contribuție, întocmind prezentarea sa în vederea conferirii titlului de Cetățean de Onoare al Timișoarei.
Rămâne un etalon pentru cultura Banatului. De neegalat. Iar acum a plecat lângă Maria lui...
Dumnezeu să te odihnească, lacrimă de taragot.
Elena-Codruța MĂGUREAN

Tristă vestea plecării din lume a vestitului taragotist Luca Novac. Cel mai desăvârșit dintre taragotiștii țării, Luca Novac a fost dăruit cu talent dincolo de fire. Venind din leagănul Dalci, un loc mustind de instrumentiști bănățeni, toți extrem de talentați, Luca a fost Nativul Diamantin!
Am avut șansa ca la începutul carierei, intrând la Ansamblul Profesionist „Banatul”, să fiu colega sa și a altor instrumentiști valoroși.
A fost un colg admirabil și generos. Câteva dintre cântecele mele, el, Luca, mi le-a dat.
Îi port respect și mă înclin în fața talentului său. Dumnezeu să îl așeze în marea Orchestra a Raiului. Condoleanțe fiicei Carmen, nepotului Novăcel, fratelui Gheza și nou tuturor.
Lia LUNGU

Luca Novac a fost și va rămâne cel mai renumit taragotist al Banatului. Aşa cum într-o hartă folclorică a ţării cu cei mai strălucitori aştri ai intrumentelor populare violonistul Florea Cioacă este în Oltenia, violonistul Ion Drăgoi – în Moldova, naiştii Fănică Luca, Stanciu Simion şi Gheorghe Zamfir în Muntenia, violonistul Alexandru Ţitruş şi taragostitul Dumitru Fărcaş în Ardeal, violonistul Gheorghe Rada în Bihor, Luca Novac luminează puternic ţinutul bănăţean. Parafrazându-l pe Lucian Blaga, putem spune că „în Banat fiecare clipă este născătoare de frumos”, în fiecare zi se „zămisleşte un ritual care apoi devine tradiţie” şi toate acestea datorită harului cu care a fost înzestrat şi binecuvântat bănăţeanul. Alături de personalităţile de seamă ale culturii populare bănăţene, artiştii, propagatorii culturii tradiţionale şi-au făurit de-a lungul anilor locul lor. (...)
Nu au trecut trei ani de când ne cutremuram de vestea morții soției lui, Maria Tudor, la 71 de ani. Luca Novac ar fi împlinit 80 de ani la 15 septembrie.
Dumnezeu să-l odihnească...
Daniela BĂCILĂ