Născut: 19 iulie 1937 în localitatea Pestişani, judeţul Gorj.
Studii: Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, clasa pictură monumentală, promoţia 1962.
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
Din 1962 participă constant la expoziţiile anuale oficiale din Timişoara şi Bucureşti şi la expoziţiile colective şi de grup. A participat şi câştigat concursul de artă monumentală din România şi a realizat diverse lucrări monumentale în tehnici diferite.
Expoziţii personale: 1966, 1984, 1993, 2003 la Galerii de Artă din Timişoara; 1969 la Galerii de Artă din Reşiţa; 1992,1993, 1995, 1998 în diverse oraşe din Germania; 1998 în Austria; 2004 Târgu-Jiu, Cluj-Napoca.
Expoziţii internaţionale: 1985 – Republica Democrată Germană, Canada.
Expoziţii de artă românească în străinătate: 1969 – Novi Sad (Iugoslavia); 1970 – Belgrad (Iugoslavia); 1973 – Modena (Italia); 1973 – Düsseldorf (Germania); 1984 – Bonn (Germania); 1984 – Sofia (Bulgaria); 1985, 1986 – Germania; 1993 – Viena (Austria); 1994 – Olanda.
Expoziţii republicane şi bienale în România: 1970, 1974, 1977, 1978, 1983, 1984, 1987, 1989 – Sala „Dalles”, Teatrul Naţional, Muzeul
Naţional Bucureşti; 1979 – Cluj, Iaşi, Galaţi.
Lucrări de artă monumentală şi decorativă: 1959 – Galaţi (al secco); 1960 – Sibiu (al secco); 1961 – Bucureşti (al secco); 1962 – Bucureşti (mozaic); 1964 – Timişoara (polimer vinil); 1965 – Timişoara (mozaic); 1967 – Timişoara (ceramică); 1968 – Săvârşin (al secco); 1970 – Timişoara (tapiserie); 1970 – Băile Herculane (roci calcaroase); 1971 – Sânnicolaul Mare (al secco); 1972 – Caransebeş (mozaic); 1976 – ansamblu de lucrări de artă monumentală în Timişoara (al secco, vitralii, ulei pe lemn); 1980 – Timişoara (al fresco); 1982 – Caransebeş (al fresco); 1982 – Timişoara (mozaic de marmură); 1983 – Mănăstirea Izvorul lui Miron, Timiş (al fresco); 1985 – Târgovişte, Timiş (al fresco); 1987 – Denta (al secco); 1989 – Făget, Timiş (al fresco); 1991 – Fârdea, Timiş (al fresco); 1993 – Timişoara (ulei pe pânză); 1994 – Timişoara (plafon al secco); 1995 – Săvârşin (lemn pictat).
Colecţii: în muzeele de artă din România – Bucureşti, Galaţi, Târgu-Jiu, Slatina, Cluj-Napoca, Reşiţa; şi în colecţii particulare din România, Germania, Olanda, Austria, Canada, S.U.A..
Concursuri: 1970 – Concursul național pentru decorarea hotelului „Hercules” din Băile Herculane; 1980 – Concursul pentru decorarea faţadei întreprinderii „Electromotor” din Timişoara.
Premii: 1977 – Premiul UAP din România pentru pictură; 2004 – Meritul Cultural în grad de Cavaler.
Referinţe: Petru Comarnescu, Ion Frunzetti, Horia Horşia, Constantin Prut, 1976, „Afirmări”, de Mircea Deac, 1978 „Enciclopedia artiştilor plastici români contemporani”, de V. Florea, Al. Cebuc, N. Laptoiu şi Ion Șoldea, Alin Ion, Deliu Petroiu, Ion Iovan şi alţii.
Tabere de creaţie: naţionale: Târgu-Jiu, Oraviţa, internaţionale: Sângeorz-Băi, Rudolstadt (Germania)
„Lucrările sale sunt enunţuri ale unui spirit urban care porneşte din polis-ul antic până în zilele noastre, fără a atinge însă filonul istoric, ci acela al frământărilor interioare. Prin îmbinarea celor două, artistul vizualizează în spaţiul contemporan urban o dramă provenită din demitizarea frumosului, destituirea şi dispersarea valorii unice şi izolarea individului în societate. Arta sa este un loc comun al spiritualului şi al materiei. Viziunea este compusă dintr-o componentă venusiană şi una sisifică. Imaginea este alcătuită dintr-o stare decorativă şi una activă, regăsindu-se în tehnica pictorului o reevaluare comună a experienţei monumentale (contemporană şi bizantină) şi de şevalet.
Artistul urmăreşte contrastele suprafeţelor cromatic, formal şi textural, această zonă de frontieră oferind un dialog şi o stare vie privitorului.
Decorativul abstract comunică figurativului clar desenat, caldul dă replica recelui, suprafaţa frământată trăieşte în vecinătatea unei zone
netede.
Arta sa doreşte să comunice mai departe de vizual; ea creează un imbold pentru trăirea privitorului, uimindu-l cu supra-realismul acestor mixaje de «dincolo de interval»”. (Catalog 2003)
- Cum a influențat copilăria artistul de mai târziu?
- În exercitarea profesiei mele, un rol important l-a avut peisajul în care am copilărit. Fiind într-o zonă submontană, cu dealuri, perdele de dealuri care se suprapun în perspectiva aeriană și prezența fizică în natură, în pădure, pe dealuri, pe câmpie m-au influențat. Pe mine m-a atras foarte mult această perspectivă de adâncime, care este de fapt îmbrăcămintea ideii. Iar asta s-a văzut și în lucrările mele, pentru că nu știu dacă am vreo cinci, șase lucrări, din vreo câteva sute, fără o preluare a elementelor din natură. Și nu am preluat obiecte casnice sau de lucru, ci vegetația, pădurea, iarba, frunza, apa, aerul, cerul. Acestea toate sunt arsenalul pe care eu îl folosesc în imagine.
- Când a avut loc primul contact cu pictura?
- Un văr de-al meu, de fapt, a pictat... Era mai mare decât mine și a câștigat niște bănuți pe lângă un pictor bisericesc. El nu avea studii, nu avea pregătire. Picta și el ce vedea la meșterul acela și tot timpul îmi spunea și regreta că el nu a avut prilejul să învețe. Era foarte sărac, iar atunci, ca să mergi la școală, părinții trebuia să aibă bani pentru școlarizare, iar el nu a avut posibilitatea să meargă la școală...
- Dumneavoastră ați avut șansa de a învăța...
- Da, pe mine m-a luat fratele tatei la București. Pe atunci încă avea vreo două prăvălii, nu i se luaseră. Lucra la stat, dar el răspundea de ele, era gestionarul lor și și-a permis ca să mă ia, iar vreo patru-cinci ani am stat la ei. Atunci el a propus, iar tatăl meu a acceptat să fac o profesie de electrician. Am dat examenul la o școală de electrotehnică și am reușit. Dar, după examen, am venit acasă la părinții mei, iar unchiul meu i-a scris tatei că m-a transferat de la această școală la un liceu de industrie alimentară unde am mai multe beneficii. Acolo am urmat cursurile timp de un an. Nu prea învățam, nu eram atras de matematică... În schimb mă descoperiseră că desenam bine și mă luau de la ore, mă puneau să scriu lozinci. Diriginta mea, profesoară de matematică, mi-a spus că nu mă prea omor cu cartea și ar fi mai bine să mă duc la o școală de desen, de pictură, școală care se afla pe aceeași stradă. Am fost acolo, am dat examen de admitere și am început iar cu anul întâi, deși puteam să încep cu anul doi, dar mi s-a spus că în anul întâi sunt niște materii care se fac și trebuia să le recuperez. La Liceul de Arte am căpătat mai multă experiență în a picta, făceam desene statice.
Pictura era sub influența școlii ruse de atunci. Îmi amintesc că era la modă o revistă rusească în care erau reproduceri realiste după pictori ruși. După aia ne ghidam și noi. Nu ne lăsau să renunțăm la formă de dragul culorii. Dar mie mi-a rămas această predilecție pentru formă. Poate și pentru că a fost una din primele îndrumări, acele îndrumări care au efect toată viața asupra omului.
- A urmat Institutul „Nicolae Grigorescu”...
- La facultate am avut profesori foarte buni, care m-au învățat respectul față de muncă, m-au învățat meserie și m-au învățat să respect cerințele beneficiarului, pentru că beneficiarul plătește niște bani pentru o anumită lucrare, o anumită tehnică. Nu pot eu să fac ce vreau când el îmi cere un anumit lucru. Am mai învățat că există și anumite reguli, anumite diferențe între tipurile de picturi. Nu poți, de exemplu, să compari pictura monumentală cu pictura de șevalet. Pe de altă parte, fiecare material are limbajul lui pe care trebuie să îl respecți. Aceste lucruri le-am învățat de la profesorul meu Gheorghe Labiș. Deși au fost destui care au avut rezerve în ceea ce îl privește, căci era un om și cu o carieră politică, pe mine asta nu m-a deranjat. Eu am avut de câștigat fiind studentul lui, am învățat de la el.
- Ce s-a întâmplat după absolvire?
- După absolvire, la repartizare, am avut de ales între Iași, Timișoara și Constanța. Și am ales Timișoara. De fapt, nu eu am ales, că nici nu cunoșteam Timișoara, ci o doamnă din comisie mi-a propus Timișoara, pe care a recomandat-o ca un oraș deosebit, curat, liniștit, cu oameni decenți și eleganți, încărcat de cultură. Și am venit. Am venit, am rămas aici și mi-am continuat activitatea de la catedră. După vreo cinci ani am făcut și o lucrare monumentală în mozaic, de unsprezece metri pătrați, pe bulevardul care merge de la operă spre gară. Și am făcut mozaicul acela gratis. De ce? Pentru că toți colegii mei locuiau la uniune în ateliere, cu soțiile și copiii. Și au mers la partid, au cerut locuințe și li s-a zis că: „Da, dar faceți și voi ceva”. Li s-a zis să decoreze doi pereți la noul magazin de mobilă. Ei bine, toți au primit locuințe, numai eu nu. Știi de ce? Pentru că eram prea tânăr. Mi s-a zis să mai aștept vreo doi, trei, patru ani.
În acea perioadă venise la Timișoara un lot de absolvenți de la Cluj. Vreme, Nuțiu, Luca, Victor Gaga. Doar Pintea era din București și Brăiloiu, restul toți erau clujeni. Toți erau o forță, erau ambițioși. Exista o concurență mare. Nu ieșeai în public cu orice lucrare, ci ieșeai cu ceea ce ai realizat mai bun într-un an. Noi, filiala din Timișoara, concuram cu Bucureștiul în ceea ce privește expozițiile.
- Cum ați optat pentru creația monumentală?
- Pe finalul perioadei de studiu academic, interesul pentru textura materialelor naturale, combinat cu abilitatea de a gestiona suprafețe mari, mi-au atras o serie de comenzi de artă monumentală. Prin ele am avut ocazia să explorez expresiile materialelor și sinteza formei specifice genului, modelându-și sensibilitatea artistică pentru a mă conduce într-un final la expresia caracteristică propriei picturi monumentale.
Această experiență s-a manifestat în paralel cu monumentele de creație de atelier și au lăsat să gliseze dintr-o lume în cealaltă elemente specifice, conducându-mă spre rezultate neașteptate, o stilistică generată din împletirea celor două.
Pictura de șevalet a fost puternic influențată de caracterul ordonat, prestabilit al artei monumentale și de claritatea formelor specifică imaginii pe suprafețe mari.
În această perioadă, emoția devine structurată de ego-ul intelectual, iar exercițiul limitării va raționaliza factura suprafeței de creație.
- Ce reprezintă pictura de șevalet pentru dumneavoastră?
- Pictura personală de șevalet este înainte de toate o pictură de idei, o stare de spirit. De aceea, arta bizantină mi s-a potrivit ca o mănușă, aceasta fiind o artă idealistă. Deși guvernate de concepte diferite, cele două stiluri au și transmis același mesaj metafizic, spiritual.
Însă, experiența bizantină a adăugat un nou element esențial în construcția stilului. Figurativul indispensabil și estetica figurii umane din canonul bizantin au venit să compenseze abstractizarea sugerată de arta monumentală. Cele două manifestări ale artei monumentale sunt elementele complementare determinante ale picturii de șevalet. Și în același timp, ambele sunt menite să comunice oamenilor o idee. Consecința va fi ponderea conceptului și a mesajului conținut, iar forma va urmări de fiecare dată exprimarea acestui scop.
Pictura de șevalet s-a desfășurat în paralel cu șantierele de artă monumentală, cu precădere în sezoanele reci, când orașul și atelierul deveneau un mediu prielnic introspecției necesare actului de creație.
- Ce rol a jucat culoarea în viața operelor dumneavoastră?
- Mai mult decât culoarea, la mine a contat ideea, căci de la idee pornește totul și în funcție de aceasta se naște și lucrarea, iar ideea include și culoarea. Pentru mine culoarea și forma sunt instrumentele cu care spun ceva fizic, sufletesc. Pictura mea este o pictură metafizică. La mine se întâlnesc două universuri. Universul material, fizic, concret și palpabil și universul metafizic. Eu nu pot să traduc, să arăt ipostazele ideatice, decât dacă le dau o formă materială.
- Cum v-ați apucat de pictat biserici?
- În 1979 s-a desființat Facultatea de Arte. Și atunci m-am dus și am dat examen la Patriarhie. Înaltpreasfințitul Nicolae, mitropolitul Banatului, care este un om deosebit, mi-a spus că nu mai e nevoie să dau examen fiindcă eu eram profesor. Dar tot m-am dus, am dat examenul, l-am luat și mi-au dat categorie superioară. Nici nu terminasem bine cu examenul că am și primit o lucrare în Timișoara, la Biserica din Freidorf. Eu am pictat multe biserici în zonă. Asta și pentru că Mitropolitul Nicolae a dorit să aibă în Banat o echipă de pictori foarte buni care să lucreze aici în zonă. Pentru că veneau șmecherașii din București, în câteva luni terminau lucrarea, luau bănuții și o întindeau. După ei se cojea lucrarea, nu rezista. Și atunci am făcut o echipă de pictori care eram solicitați mai mereu de Mitropolitul Nicolae.
- Ce ne puteți spune despre experiența bizantină?
- Copilăria la sat într-o familie de oameni credincioși, păstrători de tradiții, mi-au creat o atitudine de respect față de biserică și de conținutul său, biserica fiind păzitorul și catargul unei localități. În orice localitate, oricât de mică ar fi, locuitorii și-au zidit biserică. Primărie și școală se întâmplă să mai lipsească, ele găsindu-se uneori în localitățile vecine. De-a lungul timpului, biserica a fost, pentru populație, cultură pentru minte și simțuri, învățând-o și ridicând-o. La sate, atașamentul populației față de biserică este mai personal și mai intim, mai sincer. Pictorul prezent în aceste comunități trebuie să aibă o conduită onorabilă, diferită de anonimatul din oraș, oferind respect pentru a putea primi înapoi respect, sătenii așteptând ca acesta să fie în consonanță cu tematica și personajele pe care pe zugrăvește.
Prin natura profesiei, meșterul de pictură bizantină iese din atelierul personal unde lucrează singur în dialog doar cu sine, de data aceasta, având colaborarea cu beneficiarul, cu preoții parohi, cu enoriașii. Astfel, au avut loc colaborări fructuoase cu Mitropolitul și cu consilierii săi, cu consiliile parohiale din localități și cu sătenii. M-am integrat în comunitate, am locuit la vreun sătean mai gospodar, am servit masa adusă zilnic de câte o familie, pictând în biserică din luna mai până în noiembrie, când vremea devenea rece.
- De care dintre bisericile la care ați pictat vă mai aduceți aminte?
- De Biserica din Freidorf, Biserica din Băuțarul de Sus, Biserica de la Opatița, Biserica Seminarului din Caransebeș, Biserica din Denta și o altă lucrare importantă a fost la biserica mănăstirii Izvorul lui Miron. Aceasta este o biserică monument care se află la câțiva kilometri de Făget, unde am adoptat o tehnică aparte, am adoptat o tehnică veche în pictura aceea: culoarea era băgată în masa de frescă și frecată ca stratul de vopsea, ca în Moldova. Stratul ala nu se șterge niciodată. Se tot roade, se tot roade și rămâne tot mai curat. Era numită „Voronețul din Banat”, dar păcat că au venit niște neaveniți din care s-au dat drept călugări sau nu știu ce s-a întâmplat, dar au făcut numai stricăciuni. Au umblat la construcție, au vrut să o mărească și în loc să facă alta alături s-au apucat și au dărâmat, iar acum au primit tot felul de amenzi și le-au spus să o facă la loc cum au fost, dar nu mai au cum să refacă picturile la felul cum erau. Au stricat un adevărat monument.
- Lucrări monumentale?
- Am pictat un perete foarte lung, holul principal al hotelului „Hercules” din Băile Herculane. Am mai realizat încă un mozaic la Spitalul Județean din Caransebeș. La fel, la Electromotor am pictat vreo 360 de metri pătrați. La Castelul de la Săvârșin am realizat o altă lucrare, precum și la o casă de oaspeți unde am fost solicitat de către arhitecți, la Mitropolia Banatului.
- Ce credeți despre arta din vremurile noastre?
- Nu este suficient valorizată. Un artist plastic de astăzi trebuie să facă mari eforturi ca să poată să își cumpere culori, pânze și ce îi mai trebuie ca să își facă câte două, trei lucrări pe an, cel mult. La mine, într-un an de zile erau treizeci de lucrări făcute. Noi, pe vremea noastră, am avut învățământul nostru serios care ne-a asigurat o leafă. Chiar dacă au fost vremurile care au fost, au sprijinit cultura și arta.
- Considerați pictura o meserie?
- Pictura la modul cinstit este o meserie, dar nu numai. Este și activitate, este și o stare metafizică de plăcere, de bucurie. O stare nemăsurabilă. Meseria se face cu pensule și culori, le poți măsura și cântări, dar ele trebuie să exprime o stare metafizică, bucurie, tristețe, amintire, nostalgie. Trebuie să transmită ceva.
- Vă despărțiți greu de lucrările pe care le aveți?
- Sigur că da. De multe ori am lăcrimat. Când faci un tablou este o parte din suflet, iar atunci când nu-l mai ai resimți asta.
A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ
Warning: No images in specified directory. Please check the directory!
Debug: specified directory - https://www.ziarultimisoara.ro/ionsuleagorj
